Dupa cum insinuam ieri, am terminat Vlastarul cuvintelor de Iris Murdoch, este prima carte citita cap-coada de dumneaei, am inceput mai demult Licornul, dar am abandonat-o – nu stiu de ce!
Cartea vine cam asa: Hillary are o relatie cu nevasta unui prieten, prietenul afla, doamna ii spune amantului ca nu se mai pot vedea si ea doreste sa-si salveze casnicia, Hillary o ia sa fuga impreuna cu masina, conduce ca nebunul, se produce un accident si doamna moare.
Personajul nostru este distrus, isi rateaza viata si cariera, cade intr-o stare de amorteala pina cind prietenul reapare si noua sotie doreste sa-i puna fata in fata ca sa-i scape pe amindoi de obsesia trecutului. Istoria se repeta, Hillary se indragoste si de aceasta a doua sotie si … nu povestesc ce se mai intimpla. Cartea nu se termina asa cum m-as fi asteptat, de altfel nici nu evolueaza cum anticipam, pentru ca itele se incurca spectaculos in a doua parte, adica nici nu mor personajele principale, dar nici nu se impaca si traiesc fericiti pina la adinci batrineti. Ele doar continua sa traiasca, asta nu se poate chema final fericit, pentru ca desi mi-as fi dorit, ca cititoare si moralista ce ma aflu, sa-i vad pe oameni crutati de teroarea adulterului si-a crimei, nu se intimpla.
Asta m-a facut cumva sa ma gindesc la faptul ca sunt momente si conjuncturi din care nu poti iesi dupa ce tragi linie, ori ramii cu o datorie, pe care n-o s-o poti plati in veci, ori ramii cu intrebari care nu-si vor primi raspunsul, de ce, pentru ca nu sintem sfinti sa iertam, nu ne cunoastem atit de bine incit sa ne putem explica pe de-a-ntregul celorlalti, sau pur si simplu sintem in contratimp cu cei de care depindem pentru linistea noastra sufleteasca.
Am mai spus ca Iris M. se a
za in mod special pe personaje, actiunea in sine cade pe planul doi, e folosita doar ca instrument, ca si cum autoarea ar fi luat o mina de oameni, le-ar fi conceput evolutia de la cap la coada si dupa asta ar fi imbracat scheletul cartii cu intimplari si detalii minore. Am avut sentimentul clar ca nu actiunile determina starea lor, ci personajele insele, prin comportamentul si gindurile lor imping faptele catre un oarecare deznodamint.
Marele atu al cartii este ca, fiind scrisa atit de clar si inteligent, nu are scapari de idee, personajele nu sint lasate de capul lor, cind oboseste vreunul, imediat apare altul care-i da un ghiont, il provoaca, se iau la trinta, nu lasa cititorul in pace, nu-l plictisesc, nu-l adorm, nu este o simpla povestire si nu este nici un studiu anost de caz.
Tehnic vorbind, traducerea veche, pe care am avut-o eu in mina, lasa de dorit, expresii uzuale in engleza au fost traduse stingaci, “cool as a cucumber” a fost ceva de genul rece ca un castravete, sau “ponytail” a fost coada de ponei…
A aparut la Polirom o editie noua, desi i-au zis Fiul cuvintelor (si nu Vlastarul cuvintelor) traducerea este tot a Antoanetei Ralian. Nu-mi dau seama daca au revizuit textul.