Doua nebunii am avut zilele astea, adica am avut mai multe, dar doua “ocupa un loc special” in sufletul meu.
Una ar fi ca, ducindu-ma eu in profilul meu personal din blog(spot), am modificat limba care sa mi-o prezinte in japoneza! Si s-a dus naibii orice urma de bun simt din tot meniul ala. Pentru ca am fost atit de inteligenta incit, dupa ce-am modificat am inchis pagina hlizindu-ma, cind m-am revenit, n-am mai stiut unde anumea erau limbile, si fiind cu literele nebune ce le are japoneza, nu stiu de unde sa ma re-reglez, deci sint exotica.
Si a doua ar fi ca am facut cred eu oarece crampe musculare soldate cu dureri de ma apuca pandaliile, pe care nu le-am mai avut de cind eram o mare doamna pe tocuri, si lucram eu la un departament de marketing.
Cind lucram eu la acel departament, trebuia sa ma imbrac foarte frumos si sa comunic partenerilor de afaceri despre inflorirea de care se bucura fabrica noastra intinsa, uitati stimati delegati pe hectare intregi, sectia cea mai din fund fiind la citiva chilometri si unde vrei dumneavoastra este la un chilometru jumate de locul in care acum va prezint aceasta macheta! Haaaideti sa vedem sectia! Ah nu putem sa vedem sectia! Aaa dar va rugaaaam! Si porneam agale cu delegatia in sectii. Eu pe tocuri, ei cu miinile-n buzunare, eu explicam si dadeam din miini si picioarele mele ma injurau cu sete!
La una din delegatii, erau persoane foarte importante si eu ma foiam de pe un picior pe altul luind pozitia badigardului si anume cit mai cracanata sa simt pamintul bine sub picioare. Fiind cald si eu fiind intolita super profesional, mi s-a pus asa un junghi ca am zis halt ca asta e, si-am ramas proptita in mijlocul incaperii, am zis eu de-aici nu ma mai misc, duceti-va, dragii mei, o luati pe aleea aia tot inainte, o tineti drept, faceti stinga, iesiti si ajungeti voi undeva!
Ei m-au privit cu mirare, directorul mi-a facut un semn amenintator de “cutit-la-git”, eu m-am asezat cuminte pe-o ceva si-am inceput sa suspin devastata ca ma si vedeam toata viata pe catalige intr-o crispare si-o durere, unde sa ma duc eu, doamne ce ma fac?!
S-au adunat oamenii in jurul meu ca la urs, o doamna s-a oferit draguta sa-mi imprumute o pereche de slapi, eu am inceput sa hohotesc,m-au sprijinit, au injurat, m-au impins, eu nimic, nu puteam si nu voiam sa misc un centimetru mai incolo; pina la urma au facut consiliu si-au sunat la salvarea intreprinderii, alo domnu sofer veniti de-o luati pe doamna Suzi de-aici ca este in mari dureri de la niste papuci domle zice ca are probleme puternice nu stim, sta si plinge aici la noi pe masina cu program numeric de nu putem da drumul la banda, veniti domle ca nu ne trebuie noua de-astea domle asa necaz sa se crampeze cucoana fix aici!
De-atunci n-am mai avut asa dureri, sint intr-o mare durere.
ah ce-mi place ca ne zicem asa
jduf, jduf, jduf (erau 3 trepte). ma adun super jenata de sub troleu, asta in timp ce soferul imi arunca priviri manioase din oglinda retrovizoare, ma ridic, ma scutur (colegele mele erau lesinate de ras, iti dai seama) si constat: “A plecat tocul cu troleul”
vai micutso sper ca nu esti micutsa reumatica japaneza!
in alta ordine!! de idei, iti urez bun venit sau bun inceput oatevar la noul domitsil virtual!
!!!