Am avut zilele trecute o discuţie despre cît de ciudată este şcoala în România şi cît de nefericiţi ne scoate. Nu mă refer la citit şi socotit, cu care ne mîndrim (dacă se duce la olimpiada este un copil extraordinar - mai puţin contează că e verde la faţă de cînd n-a mai văzut soarele şi că nu ştie să vorbească nimic în afară de obiectul olimpiadelor sale), cît la indiferenţa cu care sînt tratate obiectele “uşoare”, cît de puţin sînt încurajate în şcoală artele şi sportul, care ajută la dezvoltarea armonioasă - nu este limbă de lemn, ci un adevăr pe care îl ignorăm din ignoranţa cu care am fost crescuţi. Părinţii sînt panicaţi de un eventual eşec “intelectual” şi îşi forţează copiii să roadă manuale în detrimentul altor activităţi care ar ajuta mai tîrziu. Drept urmare, sîntem insensibili la frumos, habar n-avem despre muzică, pictură, teatru, ne dor toate alea şi nu ne mişcăm de pe canapele, însă ne pricepem foarte bine la sport - de la teveu, şi … cam atît? Dar am învăţat carte nu ne-am jucat, şcoala occidentală fiind o porcărie. Asta face parte din ciclul România leagănul civilizaţiilor - noi sîntem strămoşii lu Adam şi Eva, aşa şi cu învăţămîntul, la noi e cel mai bun, “românii sînt recunoscuţi” ca fiind nişte capacităţi, nu te pui cu deşteptii noştri!
Acuma, că m-am răcorit, iaca ce mai fac proştii de americani, în Dilema de săptămîna asta:
Prince George’s County în colaborare cu National Symphony Orchestra au organizat la Kennedy Center o serie de patru concerte de muzică simfonică. Este o iniţiativă menită să compenseze diminuarea numărului de ore dedicate artei în şcolile generale, tendinţei învăţămîntului de a impune memorizarea cifrelor, procedeu imbecilizant. Programul concertului oferit celor 2500 de elevi din clasa a IV-a, profesorii dorind să-i salveze măcar pe aceştia de la tîmpire, cuprindea fragmente din 400 de lucrări orchestrale, de la Händel la o piesă muzicală din Harry Potter. Unii răspundeau la ritm, altul şi-a făcut o pernă din jachetă şi s-a culcat, o fată şi-a astupat urechile cînd orchestra a ajuns la Wagner, doi băieţi imitau mişcările dirijorului, de cîteva ori s-a aplaudat înainte de finalul piesei, dar cei mai mulţi au fost atenţi. „Mi-a plăcut cînd au început tobele şi trompetele” – spunea Alexis Garcia, 10 ani. Întrebat cum s-a simţit, el a răspuns după o pauză: „Fericit”. (Washington Post, 18 aprilie)
Misto!
t, da, asta cred si eu, ai perfecta dreptate! Mi-a placut mult cum ai spus, sintem o natiune de ingineri (sau pe-aproape) care am fi putut fi altceva - si poate mai fericiti profesional, daca nu ar fi fost nenorocitele de facultati “bune”, “de viitor”, sigure etc.
vatoare is compactoare. totul s-a intamplat fin’ca alor mei le-a fost frica sa riste :”aide, mama, da-o dracu de muzica…la un singur loc pe an la conservator…tu ce sperante ai? mai bine da la politehnica….uite la baiatul lu vasile de la 5…e inginer si nu-l doare capul”
doamna suzi sunteti bulimica!!! (dintr-un film stupid funny in care bulimic=mind reader) ezact ieri filozofam in metrou pe aceeeasi tema (ah, zic de postul unde nu ne lasi sa comentam, si ma manca limba ) cum ca ai mei m-au batut de mi-a sunat apa-n cap sa invat sa invat si iar sa invat in loc sa ma lase sa-mi zburde mintea liber am crezut ca numai ai mei erau incuiati, da’ m-am mai linistit acum