Scris pe 10-10-2007 capitol Suzi citeşte, Suzi introspectează

Azi am suferit două rafale de cuget foarte violente, una a fost cu exilul ca parşivenie a sorţii şi a doua a fost cu repulsia. Acuma cu exilul.

În fiecare an cînd mă duc acasă, fuuug mîncînd pămîntul cînd aud setul de întrebări legate de străinătăţuri: setul 1 sună – cum  e acolo, te-ai acomodat, îţi e dor de-acasă, vrei să te întorci; setul 2 – cît costă gazele, apa caldă, apa rece, ce suprafaţă locuibilă aveţi, cum sînt gardurile şi multe altele toate la fel de originale.

Cînd plec din patrie, normal că doresc să mă izbesc teatral de “locomotiva rece şi neîndurătoare”, “ce-i pasă ei” că eu plec iar… din astea, dar mă ţine destul de puţin, nu trăiesc drame de conştiiţă, în care să-mi impun “să fiu puternică”, să-mi “port crucea destinului” pe “meleaguri străine” pentru că “poporul nostru atît de frumos inimos şi primitor” a avut “o istorie atît de nedreaptă”.

Nici nu mai am mari complexe de vinovăţie faţă de prietenii care nu-mi mai sînt prieteni din cauza distanţei, am depăşit faza în care trăgeam de toată lumea să ieşim şi să vorbim, ca să constat cu stupoare că nu mai aveau timp-chef de mine.

Nici nu mai am senzaţia că locul meu e undeva la mijloc între ţara pe care n-o mai înţeleg şi ţara pe care nici nu mă chinui s-o înţeleg.

Am terminat Întoarcerea huliganului, Norman Manea, că de la asta m-am luat cînd m-a lovit una din rafale. Bun şi acolo apare ideea că patria lui este limba. Se referă la română, îi dau dreptate, atîta timp cît ai limba maternă la îndemînă, poti să te consideri cu rădăcini. Un american îi spunea că-l invidiază, pentru că el (N. M.) are limba lui – ei, şi ideea este frumoasă, pentru că româna, în cazul lui N. M. nu este un instrument de comunicare, devine patria lui, refugiul personal, care dovedeşte o apartenenţă, de care nu se poate face abstracţie indiferent că e în Romania sau în America.

Nu m-am gîndit pînă am venit aici dacă limba e importantă, m-a întrebat la un moment dat cineva dacă am ajuns să visez în englezeşte şi am răspuns foarte clar şi sigură pe mine că nu, nici vorbă, vai, cum. De fapt habar n-am în ce limbă visez, nici nu ştiu dacă ce se întîmplă prin vise e în vreo limbă, dar mi le-am apărat imediat, de parcă era ceva foarte intim – relaţia cu limba neamului şi ceva de necontestat – să visez în limba mea.
Mda.
 

6 comentarii

Oct 10 2007 @ 15:25, optzecea :

aaa, cele doua seturi de intrebari, in special primul sunt stereotip, m-am izbit si eu de ele si fug la fel de repede ca si tine %-(

Oct 10 2007 @ 15:26, optzecea :

ooh, ce bine, merge sa-ti postez comentarii, nu stiu ce-a avut o vreme, asa ca iti urez “la multi ani” intarziat de ziua ta, daca ai sti ce m-am chinuit… #:-s

Oct 10 2007 @ 15:34, Suzi :

A, si eu m-am chinuit la comenturi, chiar nu stiu ce-avea, era ceva antispamic, dar de la o vreme s-a potolit :)

Vai, primul set de intrebari ma termina de nervi… cred ca oamenii care intreaba au senzatia ca sint singurii care-o fac si par interesati de persoana ta:)

Oct 10 2007 @ 19:49, optzecea :

chestia e ca pe mine uneori ma intreaba aproape de fiecare data aceiasi oameni :O

Oct 11 2007 @ 01:44, claudia :

La mustrari de constiinta si alte procese psihologice, singurul lucru care ma omoara pe mine este cand incepe sa-mi planga bunica-mea la telefon, dar in rest n-am probleme :)>- Si eu ma gandeam mai demult la identitate nationala, patrie etc si tot la concluzia cu limba am ajuns. Care este, ce desteapta sunt :-\

Oct 12 2007 @ 14:49, MunteAlb :

Ideea că limba română este un fel de patrie cred că a apărut prima oară la Nichita Stănescu (NS) dar el se referea în special la scriitori, adică ei ar trăi în limba română ca și cum ar trăi într-o țară. Însă lucrurile s-au mai schimbat de cînd spunea asta NS. Acum cam toată lumea scrie (pe internet, bineînțeles) iar majoritatea nu au nici un fel de sentiment față de limba română, ca să nu zic că nu au nici un fel de respect. Limba română este în continuare o țară, dar una în care nu se mai respectă nici o lege.

Din punctul meu de vedere limba este ca un fel de mediu prin care se transmite energia intelectuală, ca un fel de unde radio să zicem. Pare evident faptul că românii ar trebui să recepționeze și să emită cel mai bine pe “lungimea de undă” a limbii române (adică să rezoneze cel mai bine la ea), dar după cum se vede lucrurile nu stau deloc așa. Problema cu influența limbii engleze este că lumea uită limba română și ajunge să se exprime într-un dialect ciudat, fără cap și coadă, care nu e nici română și nici engleză. Chiar și tu Suzi care scrii corect mai ai “scăpări”, de ex. termenul “comenturi” de mai sus, în loc de “comentarii”. Eu personal nu-mi dau seama ce îi face pe români să preia direct un cuvînt englezesc și să-l folosească în locul unuia românesc, mai ales cînd traducerea este evidentă.

Și mai e o chestie extrem de ciudată. Din cauza scriitorilor clasici (Eminescu, Creangă, Sadoveanu) eu eram obișnuit să mă gîndesc că oamenii originari din Moldova țin foarte mult la limba română și o îmbogățesc prin scrierile lor. Atunci cînd am alcătuit situl “Softuri Traduse” am pus pentru fiecare program tradus și autorul traducerii, pe care în prealabil “l-am băgat în Google” pentru a vedea dacă nu cumva are și un sit personal către care să pun o legătură. Așa am descoperit că nu prea sînt traducători de softuri în Moldova, ca să nu zic de-a dreptul că nu e nici unul, deși evident că există un procentaj de vorbitori de limbă engleză la fel de mare ca și în alte regiuni. În fapt cred că majoritatea traducătorilor (dacă nu chiar toți) sînt din București și din Transilvania. Ai vreun răspuns la situația asta Suzi ?





Comentează:

Click to hear an audio file of the anti-spam word