Aici scrie Suzi!

Sartorialistic

10 iulie 2010 | 12 comentarii

Fată cu floare în freză şi ochelari striaţi, Dablin, ieri pe la două.
Sînt în localitate pentru semnat autografe!

Bonus, ca n-am chef să mai stric o foaie, pe o străduţă din centru, un fototapet cu multe subînţelesuri, e de taină? e ultima? printre noi e un trădător? se serveşte doar vin roşu? mai aduceţi nişte scaune?

Şi plouă… plouă…

Ia ascultă, dragă,

8 iulie 2010 | 6 comentarii

nişte irlandeză cu The Coronas… eram convinsă că şi-au pus numele fiindcă sînt băutori de corona extra.

O tipă pentru care am lucrat eu cînd am venit aici avea un fel de şoricar pe care îl chema Bono, pentru că l-a văzut într-o zi pe Bono în persoană coborînd din maşină pe strada ei şi intrînd în casa unei vecine  care era o rudă îndepărtată a unei prietene a impresarei lui Bono, îţi dai seama, era ca şi cînd trecea cometa Halley pe cerul Dablinului.

Dacă văd vreo vedetă pe stradă la munte la mare şi o şi recunosc!, gen Bono ori Daniel Day Lewis ori Colin Farrell sau Ronan Keating, îmi botez pe primul născut idem cu tot numele vipului respectiv, sau al trupei, dacă îi văd în formaţie completă.

Şi varianta în engleză.

Dablinul vara (modern)

7 iulie 2010 | 10 comentarii

Luni seara în timp ce mîncam o salată de vinete şi mă lamentam că o vînătă costă 89 de cenţi, dar bobinam de tristeţe, eram la a treia felie de pîine cred şi noroc că am ajuns la capătul castronului, altfel probabil făceam o intoxicaţie pe motiv că alimentele se scumpesc, DD mi-a semnalizat că a vorbit “c-o cunoştinţă d–a lui dăn State” deci m-am gîndit ori ba, vreau ori nu aipadul, căci e un cado bengos pentru vîrsta aproape rotundă ce-o împlinesc într-o lună exact de azi înainte. Mi s-a oprit mîncarea între amigdale şi am dat drumul la fîntîna arteziană de sub al treilea ochi de disperare că am o etate şi nimic nu mă mai poate consola, cred că în cîţiva ani voi declara ziua mea tabu şi o să rog pe toată lumea să-mi dea cadouri în timpul anului.

Cînd mă gîndesc acum că în urmă cu o sută de ani singurele lucruri care mă enervau la ziua mea erau gladiolele pe care nu le suportam şi ne invadau casa cînd veneau invitaţii la “patron” şi faptul că, fiind în timpul vacanţei, nu puteam duce bomboane la şcoală să-mi cînte şi mie copiii lamulţiani!…

Săptămîna trecută am ajuns într-un cartier al Dablinului complet refăcut, o zonă pe chei spre Port care înainte era un dezastru şi acum este un paradis de betoane, oţel şi oglinzi ultramodern. Îmi plac clădirile moderne mai mult decît vreau să recunosc şi cred că a nega farmecul structurilor noi e dovadă oleacă de provincialism în abordarea artei arhitecturale. Am dat-o la greu. Ă, revenind!

Nu cred că apa din rîul central este musai caldă, nici curată, am impresia că unele canalizări încă se mai varsă printre pescăruşi lebede batomuşul local, dar cînd eşti aventurier şi afară e soare, cînd n-ai marea la doi paşi (!), te arunci unde nimereşti, mi-a plăcut de ei cît de natural au rămas numai în chiloţei în văzul orcui şi zbang zbang zbang s-au aruncat de pe pod.

Lăsînd tineretul cu ale lui să păşim pe promenadă, făcută ca-n Startrek, în stînga e o firmă de avocaţi, în dreapta cilindrul un centru de cercetare, în zare podul şi centrul tradiţional. În stînga zic, în spatele birourilor se găsesc străzi cu blocuri parcă desenate dar desenate frumos adică.

Ca să nu te plictiseşti, ai cafenele restaurante spauri ca în vacanţă şi un teatru marele teatru cu o capacitate de stadion, unde joacă piese cu recenzii proaste la ziar şi un aşteptat concert Michael Bolton din astea de varieteu vazică, aplaudabil.

Printre blocurile respective am dat de un turn conservat, într-un părculeţ, cu trei palmieri, exotic în felul lui, în afară de că arată foarte out of place, stăteam şi îl pozam ca omul cu privirea-n sus cînd m-a lovit senzaţia că se prăbuşeşte ceriul! Din cauza norilor care se deplasau repede rău pe lîngă turn din spatele meu spre în faţă, am avut iluzia că norii stau pe loc şi turnul de mişcă în direcţie contrară, adică vine pe mine. Mega ciudată senzaţie, m-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat aşa pînă mi-a amorţit gîtul, cînd am dat să mă ridic mergeam parcă eram beată nu puteam să fac nici un pas, a fost destul de palpitant eh să mai zică cineva că am eu o viaţă banală!

După 20 de ani

2 iulie 2010 | 2 comentarii

O să vorbesc puţiiin despre două cărţi care par de dragoste, dar sînt mai mult şi mai puţin decît atît.

Nu voiam să scriu despre One Day – David Nicholls, pînă cînd am văzut cît de asemănătoare sînt coperţile, deci am zis e destin!  Mai ales că este o carte fainăă şi tristăă (din motive de tristeţe nu mă ating prea mult de ea), merită cîteva cuvinte.

După cum se vede din copertă, Nick Hornby a spus că e big şi mai jos scrie “doi oameni douăzeci de ani”, ceea ce aşa este, începe cu terminarea facultăţii 15 iulie 1988 , Emma şi Dexter se culcă reciproc, dimineaţa hotărăsc să se despartă amiabil şi chiar să păstreze legătura. El pleacă în Europa, Orient, cărările vieţii, ea se angajează ca chelneriţă într-un restaurant obosit şi îi scrie lui scrisori luungi şi filozofice despre ce este viaţa, el îi trimite vederi laconice, ea intră într-o trupă de teatru ambulant, el revine acasă se angajează la televiziune şi se face vedetă, ea se face profesoară şi amanta directorului de şcoală, el ajunge în culmea gloriei cu femei bani droguri chestii, ea se enervează îşi dă demisia din învăţămînt şi se apucă de scris cărţi, el începe să o ia razna şi cariera lui se duce pe apa budei, ea ajunge scriitoare de succes şi el un luzer. Se termină ca în viaţă.

Este o carte de dragoste clar, nu e de cavaleri şi domnişoare că e prozaică, începută cu un zegz lipsit de importanţă din partea lui, dar un vis implinit pentru ea – care era moahartă după el şi îi ţine candela iubirii aprinsă cam 18 din cei 20 de ani, în timp ce el o consideră un fel de soră şi un fel de iubită de rezervă, trec amîndoi prin tot felul de experienţe unul cu altul şi cu altii, pînă se lămuresc. Dincolo de aspectul cu sentimentul e şi de psihologie şi nu e siropoasă în nici un caz.  Daca dai clic pe poza cu cartea, se duce pe amazon unde se pot citi cîteva pagini ca momeală.

________

Juliet, Naked am luat-o fiindcă mă plictiseam şi era la reducere la librărie.

La prima mea impresie despre dînsul (Nick Hornby zic), e un scriitor inteligent şi cu un fel de simţ al umorului, proza contemporană fără să se complice în structuri narative neorealiste, nici în situaţii de crimă şi pedeapsă ori epifanii din alea, farmecul lui stă ruptul pisicii din viaţa banală a oamenilor ca mine şi ca tine.

Povestea: Annie şi Duncan sînt împreună într-o relaţie banală şi monotonă care îi încurcă pe amîndoi, el este fan înrăit si administrator al saitului oficial al unui rocker – Tucker Crowe, care nu mai scosese un cuvînt muzical de douăzeci de ani, nimeni nu ştia unde e ori dacă mai e viu, Annie voia un copil şi era cam plictisită de toate.  Dintr-odată apare din senin un nou album cu niste piese vechi (ale rocherului, se înţelege)  şi de aici iese un circ întreg: Duncan scrie pe forum că piesele e sublime, ea scrie că albumul e indubitabil prost. Duncan e atît de ofticat la faza asta, încît o înşeală cu o colegă, dar vezi cum sînt potecile vieţii, Annie primeşte un e-mail de la Tucker Crowe în persoană unde omul e de acord cu părerea ei şi îi mulţumeste că e cu scaun la cap, nu ca alţii! Evident că Annie îl dă prompt afară pe Duncan şi se îndrăgosteşte de Tucker. Se termina tot ca-n viaţă.

Pe cînd căutam să văd ce au scris alţii despre Julieta goală, am dat peste o discuţie online pe marginea cărţii, cu repere cîteva întrebari, dintre care mi-au plăcut:

Din nou cu arta

1 iulie 2010 | 23 comentarii

De cînd a dat vremea bună peste noi eu nu prea mai fac nimic, nu că înainte mă dădeam peste cap, dar acuma nici atît! Mă duc la servici, vin înapoi, mă duc în grădină şi mă holbez la cer la copaci şi la gard, mă mai fac că mai citesc, vecinilor mei le-a luat taică-su piscină umflabilă, stau toată ziua acolo şi ţipă ca nişte viţei înjunghiaţi cînd nu se înţeleg care să stea pe un rechin tot umflabil super idiot.

În afară de meditaţie şi lectură, se vede cu ochiul liber că mă bucur să-mi trag poze îmbrăcată cu cerceii de la Mimii, după cum am promis pictorial acum un mileniu!, mai am încă două perechi, pînă se termină vara fac un calendar!

Pentru că cerceii sînt atît de frumoşi şi era aiurea să apar eu pozînd ca zîna în peisaj, m-am gîndit să îmbin plăcutul cu plăcutul şi ţin în braţe un album de artă de la o expoziţie (iar) la care am fost săptămîna trecută, cu artă mogulă foarte mişto, despre care am scris superb! cu poze superbe! în The Chronicle. Mulţumesc domnului C. Stănescu pentru ajutorul acordat şi completările biografice superbe şi ele!

___________

Ca aspect administrativ, posturile mai vechi de 7 zile au comentariile închise, nu că aş fi avut eu ceva împotriva cuiva, dar primesc aprox 100 de comentarii spam zilnic şi n-am timpchef să stau pe blog să cenzurez reclamele.

Cîteva poze

23 iunie 2010 | 16 comentarii

Poze Ovidiu, texte dedesupt Suzi şi Gugăl.

« newer posts — older posts »