Delphine s-a dovedit a fi o fată foarte de treabă cu care nu aveam absolut nimic în comun. Ba de fapt aveam. Ea m-a întrebat chiar a doua zi dimineaţă dacă fumez (nu că facancer) şi dacă beau (adica suc din astea?) şi ea a zis aham aham, (da’ tu?!) mmm nu, nici ea nu fumează şi nu bea alcol, nu nu, deci eram compatibile. În rest, ea era fană Top Gun şi elefănţei - avea colecţie de elefănţei şi eu eram fană… reclamele de la nemţi, că tocmai ne pusesem cablu.
Îmi amintesc foarte bine două treburi, pentru că fac parte din arsenalul pentru cucerirea inimii celor care ne vizitează.
Una treabă este mîncarea, la care mama mea era şi este încă expertă, şi nu doar a mea, avem mămici campioane la gospodineală, adică nu cred că am văzut femei mai aburcate pe un aragaz şi mai competitive în ceea ce priveşte comestibilele ca femeile patriei noastre. Pentru că fusese înainte de marea primire la mii de şedinţe cu părinţii pe tema francejilor şi a meniurilor, maică-mea a intrat într-o mare panică, pentru că ea nu face treburi delicate cum ar fi ruladă de muşchi de hipopotam cu ananas învelită în aluat franţuzesc îmbăiată în suc de coacăze! Dar bineînţeles că cei din familie şi prietenii i-au zis - cum se zice la noi, că nu asta se face! Să o servească cu mîncare tradiţională, să vadă ea fata ce mîncăm noi cum ar fi sărmăluţe în foi de varză şi borş de găină de ţară cu tăiţei de casă şi mămăliguţă şi un cozonacel colo frumos, hipopotam cu coacăze poate mînca la ea, aici mănîncă bucate alese cu gust natural, nu două paie aiurea…hm! Cînd o aşezam pe Delphine la masă, în sufragerie (se desfăcea masa pliantă, comoara cea mai de preţ a familiei noastre, după televizor), jumate de ora înainte era un du-te vino nervi icnete şi istericale ţinute greu în frîu, că eram neîndemînatici, se umplea masa instant cu aperitive felu unu felu doi desert şi o aşteptam să înceapă, cînd se oprea, noi îi mai puneam dinainte, o aşteptam, nu ne grăbeam nicăieri. Eram foarte zîmbitori. Pînă cînd fata zicea nu mai pot. Eu ziceam: mama, tata, a zis că nu mai poate! Mama, tata ziceau: ba mai poate! n-a păpat decît umpic! cum să nu mai poată!? Se ridicau în picioare scandalizaţi şi o mustrau din priviri gesticulînd spre platouri. Zi-i că mai poate, măcar să guste o bucăţică de friptură cu murături puse de tactu special! Nici nu s-a atins de mămăligă! Hai că-i pun o guriţă doar! Eu pentru ce-am muncit, nu se poate aşa!
A doua treabă este băgatul în seamă. Conducătoarea grupului de copii străini era o doamnă pe care o chema Portocală, pe care noi toţi trebuia să o venerăm . Pentru că noii noştri “prieteni” ne picau în braţe la noroc, singurul criteriu în capul profesorilor care se ocupau cu distribuirea fiind fete cu fete băieţi cu băieţi, profesoara noastră ne-a minţit de la obraz şi ne-a spus că a ales special “copii buni” pentru noi, fetele din clasa mea, că a vorbit ea cu doamna Portocală pe şest să facă această mică treabă şi noi tre să-i fim recunoscători pe vecie. Unele mămici care doreau din tot sufletul ca progeniturilor să le fie bine, şi-au exprimat recunoştinţa prin vizite la scoală cu o pungă şi un buchet de flori şi mai apoi, urmînd calea bătută deja de profesorii români, au aplicat aceeaşi metodă şi cu doamna Portocală. Adică au recompensat-o cu atenţii în speranţa unor favoruri! Copiii au fost montaţi acasă şi s-au prezentat la femeie cu tot felul de albume cu ţara noastră, casete cu colinde, mileuri, prostii puse în braţe pentru că o iubeau foarte mult şi doreau să o invite pe la ei pe acasă, să îi scrie o felicitare şi ea să îi adopte. Deşi aduceau cadouri destul de pompoase şi scumpe, nu o perniţă pentru ace brodată de mama lor la lumina lumînării, dacă îi întrebau cum o duc, invariabil ziceau că rau.. rău de tot, din cauza comunismului, îi distrusese. Profesorii se uitau la bietul copil care era atîît de bun la învăţătură faţă de hahalerele pe care le aduseseră în autocar şi n-au avut norocul să se nască într-o ţară liberă, păi nu să ţi se rupă inima? Eu nu puteam nici moartă să fac pe nefericita, dar eram atît de timorată că mă întorceam iar cu cadoul acasă (icoană, foarte veche şi foarte scumpă, cumpărată pe o nimica toată, ca să vezi ce chilipir! trebuia neapărat s-o livrez, că altfel era clar că nu-mi ştiu interesul, sînt o bleagă şi mă las împinsă de nonvalori băgăreţe!), încît mai aveam un pic şi plîngeam! Ei, doamna Portocală a venit la mine, m-a mîngîiat pe creştet şi m-a întrebat Suzi ce faci tu? De ce eşti aşa palidă? O duceţi rău? Părinţii tăi lucrează, aveţi după ce bea apă? Dă-mi adresa ta! Ouieah…
oare se mai practica? tin minte ca de cate ori o intrebam pe-o fosta colega de-a mea de facultate (actuala profa de romana) daca vin parintii la scoala cu sacosica imi raspundea invariabil–nu, numai tati beti si mame care duhnesc a usturoi ma viziteaza pe mine hahahaa
Da?!
oooouoooo spagareatsa!!!!
pupa-te-as mai zi mai zi nu te grabi fa cate episoade ai nevoie ca e foarte distractiv pentru mine