Vreau să scriu ceva din experienţa mea minunată în legătură cu străinii veniţi în ţara noastră şi noi plecaţi în ţara străinilor, că tot e un subiect ardent.
Cînd eram în clasa a zecea, la mine la liceu a început o înfrăţire, împrietenire cu un liceu francez. Ca să participi la treaba asta trebuia să ai note bune să te ştie profesorul tău de franceză că eşti un elev silitor, sau să ai pile şi să demonstrezi că părinţii tăi poate să asigure hrana şi distracţia nemaivăzutului extraordinarului copil, vai o să avem un copil de străini în casă.
Unii au dat cu var apartamentele, alţii au tăiat porcul, alţii au plecat de acasă ca să dea impresia de spaţiu, alţii au angajat servitori! La foarte multe case, mămicile au făcut varice de la stat la bucătărie în picioare, tăticii au făcut hernie de la cărat covoare să le bată la bara din spatele blocului, iar copiii învăţau poezii şi scenete pentru serbarea pregătită special de Catedra de Limba şi Literatura Franceză a liceului nostru!
La mine acasă a fost un coşmar, ai mei s-au dat peste cap, înnebuniseră, pe de o parte mă pupau că aveau cu ce se lăuda, pe de alta se întrebau cu glas ridicat dacă eu vreodată o să le răsplătesc efortul învăţînd mai bine… Pentru că ei extrageau o pildăă de viaţă cam din orice, iar acuma era de muls serios.
Cînd au venit în sfirşit, noi i-am aşteptat la şcoală împreună cu profesorii noştri, părinţii erau în altă sală, cu toţii eram paralizaţi de emoţie, aveam pregătite cîteva cîntecele vesele să-i remontăm, că veneau cu autocarul şi erau obosiţi, de asemenea s-au strîns bani şi au cumpărat sucuri şi prăjituri să-i servim. Pîinea şi sarea o avea doamna directoare adjunctă. Domnul director avea atenţiile, cîte o sticlă de băutura tradiţională românească pentru fiecare profesor, într-o pungă de la Mase Plastice pe care era desenat Palatul Culturii şi tricolorul.
Ne aşteptau două săptămîni de chiul, noi fiind scutiţi de şcoală, că dădeam serbări şi le prezentam trecutul glorios şi prezentul victorios al oraşului nostru.
Cînd au intrat în holul de primire francejii care, culmea!, arătau cam ca noi, i-am poftit să ia loc şi, la un semn discret al profei, ne-am grupat şi am început să lălăim, sub privirile foarte! mirate ale musafirilor noştri! Vreau să spun că acest mic cor nu cuprindea totalitatea elevilor participanţi la schimbul de copii, ci doar de fetele de uman, care erau mai - să zicem, naive şi credeau că a cînta la 17 ani în holul şcolii este un lucru chiar normal. Dar cum din păcate fetele de la uman erau majoritare în acest grup de primire şi fuseseră spălate pe creier de o mînă de fier care le-a promis că au media asigurată şi în plus e o dovadă de mare eleganţă să reciţi Le Pont Mirabeau privind în gol, simţul ridicolului era absent în seara respectivă. Au fost cîteva chicoteli, cîţiva spectatori au întrebat chiar de ce facem aşa ceva, dar cei mai mulţi au ascultat de profesorii lor şi au tăcut politicos în timp ce se îndopau.
Copiii au venit cu cadouri nenumărate pentru noi, ne-au copleşit, aveau genţile pline pline cu: becuri, chibrituri, zahăr, săpun, şampon, cafea, şpreiuri, ciocolată şi o carte de un autor francez studiat în şcoală. Fata mea, o chema Delphine, a fost foarte mirată să constate că avem aragaz şi m-a rugat să o las să doarmă cu veioza aprinsă. Curajoasă.
Mai zic mîine.
cum ne vine cineva in vizita cum ne imbracam in costume populare si incepem a ne invarti tinandu-ne de umeri. auzi, da’ chiar asa, le pont mirabeau e un cantec, nu? sau ala era sur le pont d’avignon?
oricum, scoala noastra s-a ales cu o biblioteca franceza dupa toate dansurile populare prestate, deci s-a meritat
![:-\](http://www.moara-lu-bunicu.org/suzi/smilies/yahoo_question.gif ":-\"){kind=small}
“
vai skimburile astea de experientza is fabuloase! mai jtiu eu povesti cu belgieni care se mirau ca natzia romana poseda curent.Aparent, fusesera invatzatzi ca lumanarile sunt baza la noi