Bookaholicele s-au apucat de scris cronici vizavi de Metafizica tuburilor – Amelie Nothomb, pe care am citit-o acum… hm hm 2 ani jumate oare? Asa ca a trebuit sa scobesc prin biblioteca si memorie ca sa-mi aduc aminte cum sta treaba…
Mie cartea mi s-a parut fascinanta din prima, in afara de faptul ca unele carti mi se par mai interesante in franceza- din cauza rrrrurilor- decit in romana, m-a incintat cum a inceput povestea micului Dumnezeu (de ce Dumnezeu? Pentru ca circula prin anumite imparatii zvonul cum ca fiecare copil este un Dumnezeu), care la inceput, neacomodat cu lumea, functioneaza pe sistemul metafizic al tubului imperturbabil, prin care toate trec – intra si ies, fara a lasa urme, cel putin nu la nivel perceptibil.
Avind in vedere ca A. N. s-ar reincarna cu drag intr-un burete, pentru a absorbi cam de toate, nu e nimic anormal in a-si fi inceput viata actuala pe post de tub dumnezeiesc, pe care nu-l poate nimeni scoate din inertia sa atotcuprinzatoare, in afara de o bucata de ciocolata alba, bineinteles, pentru ca pina si zeii au slabiciunile lor.
Multi dintre noi nu-si amintesc primii ani de viata, poate pentru ca ne aflam intr-o stare de gratie, intr-un univers al nostru, mici Dumnezei cu ingerii nostri, dupa care iesim din beatitudinea noastra si coborim pe pamint, care e plin de lucruri si fiinte ciudate. De e
plu aspiratorul, pentru mine aspiratorul era malefic, fiind convinsa ca pot fi inghitita si transformata in particule de praf, aruncata apoi, pierduta pentru totdeauna intre alte mii si milioane de firicele de mizerie, drept pentru care a fost dusmanul meu multa vreme. Sau gaura de scurgere din chiuveta, sau debaraua, sau… lumea era plina de capcane pe care incercam din rasputeri sa le evit si, daca n-as fi fost un ghemotoc curajos, cine stie in ce ma transformam.
Taria mea am fost eu insami, pe atunci inca nu uitasem tot ce simtisem la facerea universului meu, puteam sa ma refugiez in dialoguri cu ingerii mei pazitori, le vorbeam cifrat si pe soptite, ii visam si ne distram impreuna, ziua eram serioasa si concentrata, sa nu-mi scape nimic, sa pot vedea lumea clar, atit m-am concentrat si atit de absorbita am fost de fascinatia becului, incit am uitat de raiul meu.
Am facut toata aceasta divagatie pentru ca Metafizica tuburilor mi-a trezit amintiri uitate, pentru ca si eu am fost cindva un Dumnezeu in jurul caruia se invirteau parinti mirati de minunea lor, care ma hraneau si ma schimbau, se plimbau pe linga patut intrebindu-ma din priviri “tu cind ai de gind sa cobori printre noi si sa incepi sa vorbesti?”
La trei ani nu-ti aduci aminte de anul trecut, n-ai observat inca eterna intoarcere a anotimpurilor identice, si un anotimp nou este un dezastru ireversibil. (…)
La trei ani esti un martian. Este pasionant dar inspaimintator sa fii un martian proaspat aterizat. Observi fenomenele intr-un mod inedit, dar opac. Nu ai nici un reper, nici o cheie. Trebuie sa inventezi legi plecind de la observatiile proprii. Trebuie sa fii aristotelic douazeci si patru de ore, lucru extrem de obositor, mai ales cind habar nu ai cine au fost grecii.
Cu o floare nu se face primavara. La trei ani te intrebi de cite flori e nevoie pentru a se face ceva.
Ah, Amelie Nothomb si “Metafizica tuburilor”, una dintre cele mai interesante carti cu care m-am delectat…
Si prin acest comentariu vreau sa iti spun ca apreciez recenziile tale si pot spune, cu mana pe inima, ca iti urmaresc blogul cu mare interes. Felicitari!