Astăzi sînt sensibiloasă foc - am şi visat frumos, ce-i drept, că-mi venea să nu mă mai trezesc şi sînt şi de treabă, că m-am bucurat postum cum ar veni pentru Jeni A.. După ce-am am aruncat-o am subliniat-o şi am bodogănit-o, mi-am dat seama că m-am înşelat în privinţa ei, am judecat-o greşit şi mă căiesc. De fapt nu. S-a judecat singură, pînă a apucat-o o dragoste, că am zis sărăcuuuţa de tine. Morala deocamdată ar fi că dragostea face minuni.
Ce doresc să notez pentru că m-a izbit frontal este:
“…de ce suntem noi oare o generaţie de blestemaţi? Ne e teamă să fim sentimentali. N-avem dreptul. Suntem obligaţi să avem simţul ridicolului, să fim cinici şi blazaţi. Şi suntem noi oare toate astea, realmente? Nu suntem? De ce n-avem dreptul să fim şi sentimentali, măcar din când în când: când ne-apucă. Ne e ruşine de sentimentalismul nostru ca de-o tară, ca de-o boală ruşinoasă. Ni-l ascundem şi zâmbim peste el brav şi îndurerat. Râsul nostru este schimonoseală. Când ne sufocăm prea tare, ne zvârlim siropul pe-o bucată de hârtie pe care o pitulăm cu grijă ca pe ceva ruşinos şi, la prima lectură lucidă, o rupem şi o aruncăm în foc, jenaţi chiar de noi înşine. Ne e ruşine de dragoste…”
Observaţia a fost făcută la…12 martie 1946.
Dacă ar fi dupa mine, să scrie toată lumea sentimental şi cît mai onest, poţi scrie despre dragoste artistic şi cu figuri, dar în gîndul gîndului gîndit şi simţit, zici ca şi acum un catralion de ani, cuvinte de bază iubire fericire nefericire dor durere inimă şi care-or mai fi. Adică tot normal iubeşti, asta dacă nu eşti chiar bocciu şi tîmpitizat de condiţiile meteo umane în care colcăim.
Mergînd eu mai departe tot cu sentimentul, că-s axată, povestea cu dragoste şi putere de săptămîna trecută cu fata împăratului cerută de doi este din Moartea regelui Tsongor de Laurent Gaudé. Se termină prost şi filozofic, ar fi trebuit fata aia să se ducă împuşcată cu cine îndrăgea, dar ah nu se întîmplă, se moare pe capete, se luptă pînă se duce naibii şi lume şi iubire, va să zică dragostea nu le rezolvă pe toate. Nu e tradusă încă în româneşte, dar nu-i chiar grav, că e tradusă altă carte de L. Gaudé care se aude că ar fi chiar mai!, Soarele neamului Scorta.
Mama, sau de-acuma - bunica îndrăgostiţilor, madam Edith Piaf a fost folosită într-un mod stupid pentru o reclamă la ochelari, făcută probabil de-un cioban cu diplomă de advărtaizăr - că se plăteşte bine.
)
)
ovidiu, asta-i clar un semn!
Dat fiind ca eu nu am cui a povesti visele mele sa va zic, ca azi noapte am visat cum o tipa e calcata de locomotiva drept in fata mea? Va zic. Asta se intampla in Iasi. Tipa nu moare. O gasesc undeva la vreo o suta de metri. Pana sa ajung la ea vad o jumatate de antebrat si o jumatate de gamba pe jos. Chem salvarea si tipa e salvata.
L-as intreba pe Freud daca si asta e tot vis ce denota sexualitate, dar mi-e ca el scria pe la inceput de secol XX
Asadar, la inceputul secolului XX era prea multa sexualitate, la mijlocul secolului prea putin sentimentalism iar acum prea multa oribilitate.
Oare azi am traume?