Romanele scrise cu cap si coada sint bune. Cartile care evolueaza sint bune.
Mai nou, as vrea sa citesc carti fantastice cu luna plina si inele fermecate, nu stiu de ce, o fi vremea de-afara. As noapte am visat ca gardul meu proaspat trintit la pamint de la furtuni se reparase de la sine si mi-a placut, ma gindeam ca as putea sa-mi folosesc puterea mintii sa mai repar si alte lucruri, sau sa-mi cumpar niste flori minune care sa creasca pe gard, asa. Intr-o zi, o sa ma fac vrajitoare si-o sa fac rost de-o matura cu care sa zbor si sa aterizez prin vise.
Pina atunci!
Iris Murdoch a fost profesoara la O
rd, a fost o simpatizanta a comunismului undeva pe la sfirsitul celui de-Al doilea razboi mondial, cum au fost o gramada de intelectuali (l-a si cunoscut pe Sartre), a debutat cu Prins in mreje (1954) si a scris cam 25 de romane pina spre sfirsitul vietii, cind au aparut primele simptome ale Alzheimer-ului.
Cartile ei sunt carti de personaj, s-a jucat mult cu intimplari iesite din comun in care oamenii incearca sa se descopere si sa-si inteleaga rostul, asa cum spunea ea insasi “Traim intr-o epoca stiintifica si anti-metafizica, in care dogmele, imaginile si perceptele religioase si-au pierdut valoarea” si am ramas cu “o conceptie a personalitatii umane mult prea superficiala si lipsita de continut”, pe care, zic eu, se straduieste s-o contrazica.
Vlastarul cuvintelor (1975) propune ca tema sentimentul vinovatiei, ratarea oamenilor si incercarea de acceptare a starilor de fapt, filozofia iertarii si-a impacarii. S-ar putea crede ca e o carte plicticoasa si sumbra, si in prima parte chiar am trait cu impresia ca nu va duce niciunde, cel mult la o sinucidere plictisitoare undeva linga Big Ben, inTamisa primitoare de suflete moarte. Dar se deschid subit usi din bezna si oamenii sunt trasi cu forta intr-o parte si-n alta, descopera lucruri care ii zapacesc, secrete tinute bine ies la suprafata, personajele anoste dintr-odata prind glas si se dezlantuie, o avalansa de reactii si rasturnari de situatii care te tin cu sufletul la gura.
Am citit mai demult ceva asemanator, Embers de Sandor Marai, Mostenirea Eszterei e tradusa la noi, la Curtea Veche, despre o dragoste pierduta si o intilnire tirzie intre doi oameni care au iubit, totul e relativ.