Ă şi la extrema cealaltă,  Jenny Lewis e mişto.

Anglia e imbracata benga si Kosovo mi-a placut, desi nu e cea mai bizara.

Elvetia mi-a placut si tipa si costumatia. Si Paraguai

Si fetele astea doua traditionale.

Daca mai doriti, o galerie aici. (good find AlexGreen! )

De ceva vreme am lăsat la o parte beletristica, de fapt nu, să încep prin a declara că avantajul bibliotecii comunale este enorm dacă te gîndeşti la libertatea de mişcare pe care ţi-o acordă prin faptul că ai la dispoziţie un număr imens de cărţi gratis. Mi-am dat seama că beletristica nu e musai alfaşiomega delectării şi că există viaţă după Dan Brown.

1. Am citit în sfîrşit Isabel Allende, faţă de care aveam o repulso – rezervă soră cu aia pentru Paulo Coelho, dar m-am înşelat, Isabel Allende are şi faze de sex , slabe adică maxim o pagină, dar Coielu n-are deloc. Am citit Fiica norocului şi Portret în Sepia şi mi-au plăcut.

2. Acum vreo patru ani a apărut o nouă nebunie, Labirint de Kate Mosse (nu Kate Moss fotomodeala), ei zic pe copertă “Dan Brown poate să-şi dea foc la caşcarabetă, o nouă stea a enigmelor şi suspansului e în oraş” eh nu e chiar aşa. E mai slab, dar e mai puţin morbid şi are, în afară de acţiune, un pic de atmosferă mai plăcută, acţiunea se petrece în Carcasona, în paralel secolul 13 şi 21, cu nişte cruciaţi şi o societate secretă care păstra taina Gralului, vrăjeli de genul dar palpitant într-un fel. Ce m-a distrat e nevoia autoarei de-a poza în erudită, care nu trebuie, fiindcă noi ştim că ea scrie cărţi de aventură nu de literatură, mă rog ea plasează fraze scurte în franceză, probabil după ureche, fiindcă erau cu greşeli, fază la care am rîs eu: două personaje mamă şi fiu îl prind pe amantul lu maică-sa că îi spiona şi îi dă una în cap cu pistolul ăla pică pe jos, mamă-sa zice ce facem cu el, fiu-su zice “lasă mamă că am io grijă”, în capul autoarei, în franceză vine “Je mon occupe”.

3. Am citit o carte de călătorie şi de mîncare mişto foc care m-a îngrăşat un chil cred că, despre o călătorie a lui Matthew Fort (jurnalist culinar) în Sicilia, călare pe o Vespa, omul se plimba din sat în sat pe dealuri şi mînca, stătea de vorbă cu oamenii şi ne povesteşte cum i se topea caracatiţa în gură şi cum, ca să clătească palatul de gustul oisterelor la masă, comanda desert o lingură de şerbet de nuci şi îngheţată de migdale!, sau şuncă şi  măsline cu pîine aperitiv, paste în ragu şi carne de cal marinată pe urmă desert cîteva piersici. Şi eu salivam pe lîngă el dar nu puteam să mă desprind! Cartea se cheama Sweet Honey Bitter Lemons.

4. Am început să citesc o biografie scurtă şi la obiect a lui Jean Patou, creator de modă revoluţionar, inventator de parfumuri (Joy!) şi costume de baie, care din păcate a trăit puţin şi periculos interbelic, şi-a cheltuit averea la cazinouri petreceri dezmăţuri în timp ce Chanel muncea ca o furnicuţă. Deocamdată nu ştiu mai multe, dar pare interesant!

Pe plan modistic, mi-am luat “pacheşti”, ce rebelă sînt! Urmează capitolul ştofe.

De cînd aflasem că urmează să mă mărit – adică un an înainte de evenimentul propriu zis, am studiat toate formele de comportament verighetistic, cel mai mult îmi plăcea cumnată-mea, avea şi are încă nişte degete lungi fine şi albe de domniţă, o verighetă destul de fengshuie pentru epoca respectivă, acum sînt tot felul de modele, atunci majoritatea aveau verighetă banală confortabilă să poţi dormi, căra sacoşe, spăla rufe, creşte copii cu ea, eventual să-ţi intre în carne cu timpul că na, degetele se îngroaşă de la traiul bun şi cu cît intra mai bine, cu atît mai venerabilă (mi se părea mie) instituţia. Cumnată-mea zic, putea să se facă fotomodel de degete, inelele stau pe mîna ei fantastic de frumos, îi plac şi le poartă elegant, eu mă uitam la ea şi visam la ziua cînd eu o să dau din mîini o să explic nişte chestii interesante şi verigheta mea o să fluture în bătaia soarelui a vîntului pfaai o să vadă lumea şi o să se minuneze. E.

După ce am performat schimbarea statutului marital, la vreo cîteva luni bineînţeles că a început să mă enerveze crunt, mi se părea urîtă, am zgîriat-o, am încercat s-o scap în canalizare, am purtat-o la gît, am uitat-o pe bancă în parc, am mîncat-o, am decretat că mă incomodează modelul!, mama a dat comandă de verighete simple (pereche, cum spuneam, deşi DD a scos verigheta fix cînd am ieşit pe poarta bisericii şi mi-a zis că pot să o topesc să-mi fac coroniţă din ea dacă doresc), le-a dus la biserică unde au stat un număr de zile să le intre sfinţenia binebine în molecule şi mi le-a livrat cu speranţa că asta va rezolva problema. Aş!… Au avut aceeaşi soartă, şi-au găsit pacea într-o cutie de chibrituri împreună cu cele vechi, în noptieră sub chiloţi, în cazul că ne pradă cineva, să nu le găsească, căci sînt prevăzătoare şi aurul ie dă valuare.

Totuşi fascinaţia mea pentru verighetele altora a continuat, chiar şi în zilele noastre mă uit pe degete la femei, unele îmi plac altele sînt banale, unele au şi inele de logodnă altele nu, fiecare după gusturi şi puteri, însă!, am descoperit la magazinele de haine şi mîncare verighete de-aiurea de accesoriu modist de chichi; dacă ai chef şi nevoie, te duci în raft iei verigheta ţac pac, te plictiseşti o arunci iei alta, vrei albă galbenă patinată inscripţionată, pietrificată, cîte modele vrei, fără obligaţii fără să faci împrumut la bancă fără popă fără bărbaţi chiar! deci mi se pare tare şi alungă monotonia care ştim că e duşmana mariajului, păi.

[Paranteză: blogul este so last season, aproape mă înspăimînt cînd mă gîndesc că eu încă mai scriu aici texte de 400 de cuvinte despre cum am cumpărat un coşuleţ alb de paie în care să punem ziarele la toaleta de serviciu de sub scară  şi îmi place că ai aşaa un sentiment de confort cînd găseşti o bogată colecţie de literatură şi publicistică la orice oră doreşti să vezi ce mai e prin lume.]

Şi că vreau să învăţ o meserie. Drept urmare, am primit cadou o maşină de cusut. Cînd mă întorc din vacanţă, vreau să mă duc la o şcoală de croitorie şi hei, dacă vreodată rămîn falită şi vine criza mai rău, execut cearşafuri, scurtez fuste, cos nasturi, montez paiete. N-am văzut în viaţa mea o maşină de cusut de aproape, am avut exact sentimentul pe care l-am avut cînd am văzut prima dată un computer: nu ştiam nici de unde se porneşte, nici ce repezintă butoanele respective, nimicnimic, am petrecut o oră jumătate citind manualul şi punînd degetele pe mosorele, răhăţele, nu ştiu termenii în română. Am avut marea bucurie! şi emoţie! să reuşesc!, după două ore, să cos primii 10 centimetri de aţă roşie pe o pijama roză veche! Aproape mi-au dat lacrimile…

Dabudabudu bubududidudida….

– I don’t care what the people may say
What the people may say about me
- Pack up your troubles get your old grin back
Don’t worry ’bout the cavalry

De obicei scap şerveţele, că mă frichinesc prin buzunare, dar foarte improbabil astăzi, totuşi sînt o doamnă şi nu vreau să-mi las batistele la îndemîna oricui, deci mă întorc şi scrutez zarea “ce zici că am scăpat?”  ”uite acolo jos ceva alb, acolo acolo”.

Erau mai multe obiecte albe, iar eu chef de scobit în asfalt nu prea aveam, omuleţul începuse să-şi piardă răbdarea căci doarece poanta nu prea îi ieşea, adică se baza pe mine să fiu de bună credinţă să mă întorc, să mă aplec, să iau vreun gunoi, să zic “ăsta?”, el “nu, mai încolo”,  să arate vag altceva, eu să mă duc şamd, pînă se plictisea el, timp în care fetele să se distreze copios, ghinion planul nu mergea.

Dau din mînă a lehamite zic “bre faceţi miştou de mine, mersi frumos” plec mai departe. Dar fiindcă ei trebuiau să capitalizeze situaţia, indiferent cît de eşuată, domniţa care îşi mîngîia pletele mă imită zeflemitor “faceţi mişto de mine, mersi” cum fac copiii cînd o iau razna şi  îngînă pe oricine, după care începe să rîdă cam ca proasta, ceea ce m-a îngrijorat, nefiind chiar ceva de să te îneci de hohoteala,  îi zic părinteşte că “nu e chiar prea distractiv”, la care pe ea mai tare o apucă!, mai avea foarte puţin să se tăvălească, în timp ce dînsul mă lămureşte superior “dacă noi ne rîdem, înseamnă că e distractiv”. Argument imbatabil, zic io.

Pe urmă am scos sabia şi i-am tăiat pe toţi trei, ca Zorro.

‘Nigella had found a villa in Porto Ercole, a couple of hours outside Rome. It belonged to the family of a British writer called Alan Moorhead, a very famous war correspondent.’ (…)

Nigella, still the restaurant critic for the Spectator at this time, led them on to a forty-five-minute trek to find a restaurant she had heard about. ‘It was in the basement of a farm building somewhere in the countryside of the Maremma region’, Silvester remembers. ‘We had about seven courses, each of which was quite remarkable. That was a great meal, one of the best meals I have ever eaten’.

John and Nigella were glamorous in a Bohemian sense, their sitting room cluttered with books and people, and their kitchen piled with pots and ustensils discovered in foreign flea markets.

‘You do well in life if you team up with someone who makes you feel good about yourself’

Din Nigella – viaţa şi opera, de nu mai ştiu cine, mi-e lene să scot cartea din geantă, asta ca lectură de la bibliotecă, unde mă duc zilnic şi schimb cărţi şi dividiuri, le iau, le frunzăresc, le dau înapoi, îmi place experienţa asta superficială aşa, foarte eliberatoare de prejudecata că trebuie să citim şi să vedem în profunzime, prostii! poţi face ce vrei, vorba lui Alberto Manguel, cititorul are dreptul să doar răsfoiască şi să abandoneze o carte după bunu-(m)i plac. Şi plus că sînt o fană declarată a curbelor Nigellei.

Cu ocazia asta am văzut Sinuciderea fecioarelor ori cum se cheamă cartea nenelui care a scris Middlesex, ăsta e primul film regizat de Sofia Copolla or smth are coloană sonoră benga. Şi Love in a Cold Climate, ceea ce am citit eu acum o vreme dar nu pun link că nu mă citez singură, foarte mişto făcut, băi deci BBC a ecranizat o grămahadă de cărţi de literatură (la biblio e un raft plin de “capodopere şexpiriene” puse în scene pe care n-am ficaţi să le văd, oricum, m-ar fi scutit acum un secol de-a citi pentru la şcoală cărămizile de volume).

Pentru telespectatorii din România, ghici cîte grade erau azi dimineaţă la mine! Nu vă “fierb” (hihiii): doişpe.  Curînd mă duc acasă şi probabil voi sta într-o frapieră ori beci, tre să-mi facă vaccin de aclimatizare, altfel nu văd cum voi supravieţui.

Pe plan cinematic revin, ştiţi serialul Pushing Daisies?  Este mortaal şi nu înseamnă să împingi margarete cum credeam eu în naivitatea-mi naivă cînd eram mică, ci chiar să fii decedat! Dar nu e despre macabru in stricto sensu, încercaţi.

Cum mă duc eu, se poate întîmpla ceva de genu’ taifun ceaţă pană de curent grevă cefere.

Cînd eram eu demult copil şi mergeam cu toţii la mare, că aşa se purta te duceai cu bilete prin Onete, unii nimereau vreme bună alţii vreme proastă, noi mergeam în perioade calculate cu grijă în timpul iernii conform unor semne naturale cum ar fi pe ce parte s-a întors guşterul cînd a dat prima brumă sau unor semne astrale se ştie că atunci cînd se pişcă luna vine ploaia sau pe baza datelor ştiinţifice precise: cînd avem concediu. Înainte să plecăm, erau alte serii pe care noi le aşteptam să se întoarcă şi să le evaluăm bronzul: dacă vremea fusese bună, se venea cu arsuri de varii grade, dacă vremea fusese jumijuma se venea cu ceva decent şi, dacă plouase, albeaţă pe toate planurile; asta era cam aiurea că toată lumea te compătimea şi se ruga să nu păţească un necaz idem.

De aia spun şi zic, tristeţe mare în tabăra noastră la aceste două obiective turistice. Totuşi, în ciuda norilor, ne-am bronzat de la vînt şi am văzut lucruri interesante!
Într-una din excursii am fost cu autocar organizat frumos şi nenea şoferu’, pe lîngă că ne zicea că în stînga e nu ştiu ce în dreapta nu ştiu ce, ne-a cîntat puţin la banjo cînd mai făceam cîte o pauză, mi s-a părut faain. Dacă am fi stat pe un scaun mai în faţă şi dacă DD ar fi dat-o la o parte pe grasa care i s-a băgat în cadru, ar fi fost un montaj simpatic. Nu ştiu de ce simt oamenii nevoia să dea din cap sau să pocnească din degete.

Ştii cum sînt fazele de genul poza asta era înainte (sau după) ce a picat meteoritul sau am aflat că sîntem neamuri cu Papa, pe linia cu coincidenţele, poza a fost făcută cu cîteva ore înainte să declarăm că am făcut o insolaţie blîndă dar convingătoare. Ne-am plimbat o zi întreagă cu bicicletele pe o insulă care nu face obiectul conversaţiei, bătea o briză normală pentru condiţiile geografice însă pedalatul pe dealuri cu vîntul în freză este inconştienţă curată, seara cînd am ajuns la hotel, am constatat cu mirare că sîntem pe jumate morţi.

Am decis mergem pe aproape servim o gustare + o aspirină => somn, DD vede o terasă pe care scria ceva gen “crîşmă” în poloneză ori cehă, îl lovise dorul de tradiţionale şi vai că să descindem acolo că el vrea friptană neapărat că nu mănîncă nici o stridie nimica, e prea epuizat pentru cuizine şi beşameluri, inima îi cere fleică. Ne-am prăbuşit pe o banchetă afară, la doi paşi de noi era o femeie tînără cu un aspirator lîngă ea şi doi copii, ambii cu nişte urşi roz uriaşi în braţe pe care îi pupau şi îi puneau în diverse poziţii, ba în braţe ba pe spate, ba pe bancă, ba îşi dădeau cu ei peste ochi, mama lor bea bere şi discuta cu cîţiva cehi destul de “veseli” care încercau să le fure urşii copchiilor sub rîsetele cristaline ale damei, un fel de “şou” teribilistic fără nici un haz pentru privitori, din ăla penibil de bodegă.

Cînd am apărut noi, oamenii au început să ne trimită ocheade discrete şi mai puţin discrete, rîdeau, se întorceau, îşi dădeau coate, şuşoteau, ca să nu fim paranoici n-am comentat aspectul, eu am zis vreau bere. Chelnerul nu mai venea, îl imping pe DD şi zic tare: Calzberg! bere! mai repede! că mi-e sete, el abia se mişca, eu am pus capul pe masă am aţipit, m-am trezit, am băgat jumate de halbă, m-am sprijinit într-un cot, am constatat că mă ustură pielea pe faţă.
Mă uitam la DD cu o milă nedisimulată, adică îl mîngîiam tandru pe frunte, că era rooşuuu parcă îi aşezase cineva un fier de călcat pe chelie şi vorbea rar şi incoerent. Nu că ar fi contat ce discurs avea, nici eu nu gîndeam prea limpede şi de văzut vedeam cum ar radia căldura pe o şosea şi tu te uiţi prin aburii respectivi înţelegi.

Vine şi mîncarea, servim, comandăm o nouă bere, chelneriţa se uită cu neîncredere la noi, totuşi ne aduce încă una, într-un final DD zice dragă, eu cred că ăştia rîd de noi că tu arăţi cam beată. Eu mă întorc şi spun duios ba dimpotrivă dragul meu, tu ai o faţă de parcă ai stat cu capul în cazanul de făcut ţuică şi nici cuvintele nu-ţi sînt prea la îndemînă. El zice ah pînă acuma nu ţi-am zis nimic, fiindcă ştiu că ai tenul sensibil, dar ai un nas ca o pătlăgică, ochii injectaţi şi mai ai şi jumate de barbă roşie! Nu e adevăraaat!, eu arăt superb, uită-te la tine! Hai la baie dacă ai tupeu! Hai! Eh şi ne-am dus, ne-am lămurit, am băut berile calm şi am plecat, eu tot ziceam într-o zi o să ne aducem aminte şi o să rîdem de întîmplare, pe urmă mi-a venit rău şi nu mai ştiu nimic.

Podul ăsta verde nu-mi place, imediat după el trebuie să mă ridic de pe banchetă (din autobuz) pentru că “urmează staţia” la care îmi vine rîndul să cobor, pe urmă trec pe lîngă un pub cu ornamente aurii şi un magazin închis acum din motive de recesiune, apoi un hotel ieftin cu o capelă la parter şi un gang în care se cumpără iarbă la negru.

Am observat că dimineaţa apa e liniştită şi puţină din cauza fluxului, clădirea bej din colţ are nişte basoreliefuri destul de mişto. Nu înţeleg de ce Pete îmi dă de muncă fics cu cinci minute înainte de închiderea programului dar ceeel mai mult mă întristez la gîndul că ieri s-au dat ziarele cu o gogoaşă gratis şi eu n-am prins-o pentru că m-am repezit şi am furat un ziar de sub tejgheaua fetei, pe urmă am fugit să prind unşpele, ah ce pierdere!

_____________________

Administrative, ca asa e frumos sa faci curat inainte de-a pleca, sa gasesti bine mersi cind te intorci:

- blogul nu e inchis, o sa pun poze ori filme ori ce am eu chef in anumite momente ale zilelor

- comentariile ramin deschise, forumul e deschis in continuare daca pina in septembrie nu se constata nici o miscare va fi inchis din motive evidente ca nu-si are rostul

Am implinit patru ani de blog zilele astea, asadar la multi ani la toata lumea veche si noua!
______________________

Dînd cu matura, am gasit un filmulet in care nu se intimpla nimic, dar e facut intr-o zi cind stateam pe chei si citeam aiurea, vremea era faina soare colo, intre timp s-a innorat si am revenit la atmosfera dubioasa care numai vara nu se cheama.

Cum spuneam, revin repejor, ca cica am wifi in camera la hotel, asa ca!
____________________

Acuma cînd l-am văzut pe Chavez iar am rîs cu poftă. După cum ştim deja, lui Hugo i s-a năzărit că Bolivar nu a murit acum douăsude ani de tuberculoză, a murit asasinat ori arsenicul care i s-a administrat ca medicament pentru tebece (!!) i-a fost fatal hmmm… Deci l-a dezhumat şi a arătat scheletul la teveu în timpul unei emisiuni pe care a întrerupt-o fiind cazul de eveniment istoric şi le-a glăsuit supuşilor săi astfel: Dragi venezueleni! Nu închideţi televizoarele, căci ce vedeţi nu este un schelet oarecare să vă bag în boale, este chiar marele Bolivar întors în toată măreţia lui, a cărui flacără mai dăinuieşte şi în ziua de astăzi prin noi – poporul partidul! Deşi de multe ori, vă aduceţi aminte, eu însumi m-am îndoit că în acest mormînt este chiar părintele naţiunii noastre, astăzi cînd i-am văzut oasele în lumina soarelui contemporan am zis în şoaptă spre … schelet “Tată, Tu eşti?” şi inima mea a răspuns “Da, Fiule, chiar Eu.” Şi atunci am ştiut! Ura, ura, ura!
Bine, opoziţia a fost ca de obicei o scîrbă, a început că Chavez în loc să se preocupe de sărăcie, corupţie se ţine de prostii de-astea arheologice. Pfff lumea asta cinică strică bucuria omului…

Apropo de arheologie paleontologie, mi-a plăcut şi de domnul pescar din Argeş care a descoperit în uichend un os foarte mare în rîu pe cînd pescuia împreună cu fiul său. Şi cum ştim că noi sîntem o vatră de civilizaţie, omul şi fiul au sărit în sus de bucurie că au pus mîna pe o bucată de dinozaur, însă muzeul le-a tăiat elanul că e vorba despre un elefant, ce-i drept foarte vechi cîteva sute de ani, dar nu de milioane de ani. Omul poate să-l doneze la muzeu sau să-l păstreze. Voi ce aţi face?

Ce se poate întîmpla în urma impactului dintre un cap de om şi o minge de popice?

De cîtva timp m-am hotărît să-mi dedic existenţa confecţionării piţei perfecte, am încercat mai multe reţete de cocă, mai multe drojdii, toate poziţiile în cuptor şi combinaţii de umpluturi, timpi de lăsare şi bulioane, am cîştigat multă experienţă şi greutate, dar cred că sînt aproape de nirvana. Cel mai mult îmi place cu ouă în ea, îmi aduce aminte de tinereţe la Costineşti unde era o piţerie care nu ştiu dacă astăzi mai e, avea o coadă imensă şi mesele arhipline, am stat vreo săptămînă într-un an şi am mîncat zilnic la prînz şi seara acelaşi lucru.

Ah… revenind. Pentru că vreau să fie cu multemulte pe ea, schepsisul pe care l-am nimerit la ţanc în ediţia de astăzi este că am pus aluatul gol singur în cuptor 5 minute cît să-şi facă nebunia, şi pe urmă am tăbărît pe el cu şuncile şi ouălele, am mai lăsat 10 minute şi am închis cuptorul; cînd oprit focul, am aşezat feliile de moţarela (pe care înainte o puneam de la început, mi se lăbărţea, făcea crustă se pîrlea şi blatul rămînea ofilit dedesupt).

Am descoperit că piţa e mega simplu de făcut, odată ce te-ai apucat şi depăşeşti frica instinctuală de făcut aluat – care a fost un lanţ greu la picioarele imaginaţiei mele culinare.

Reţetă, deşi se găseşte pe toate drumurile, pentru o piţă cam de 30cm diametru:

o cană de făină
o jumătate cană apă caldă
drojdie proaspătă cît o măslină
o jumate de linguriţă de miere de albine
două linguri de ulei
un vîrf de cuţit de sare

Într-o cană se freacă drojdia cu mierea pînă se înmoaie, se pune şi un pic din apa caldă, se lasă 5 minute. Într-un lighean se pune făina cu sarea, se face un fel de gaură în mijloc unde o să se toarne apa, drojdia şi uleiul, încetişor se încorporează, se amestecă pînă începe să arate a aluat care mai vine frămîntat 5-10 minute pînă începe să facă bule. Se face o mingiucă rotundă, se unge un pic cu ulei, i se taie cu cuţitul o cruce pe frunte şi se lasă la umflat într-un loc ferit de curent. Cînd se dublează ca volum, se ia, se pune pe masă (ori frigider, ca Claudia) şi cu paharul sau sucitorul se face foaie, se pune în tavă, se unge cu un pic de ulei şi ketchup. Se pune cuptorul la încins, cînd e fierbinte, se pune tava acolo 5 minute. Pe urmă se pune umplutura, se mai coace cam 10 minute. Cînd e gata, punem brînza, închidem uşa cuptorului şi mai lăsăm 10 minute să îşi revină.

Hmmm se vede o folie de aluminiu, eu am pus-o de aiurea, nu e nevoie.

Ăăă nu înjuraţi, nu mă fac Suzi culinar, doar că sînt ghiftuită şi simt nevoia să mă exprim.

Parcă sînt o trupă, doar tipul cu pantaloni scurţi strică un pic atmosfera din capul meu, în fine, am văzut un film despre începuturile Beatles, unde se cîntă piesa de dedesupt, dacă vreţi să-i ghiciţi pe John Lennon, Paul McCartney şi George Harrison…  (Oricum, băieţaşu’ central e hot oo… oo)

Piesa originală, cîntată de Quarrymen (Beatles iniţial), aici.

Am trecut peste un fel de timiditate cred că se cheamă cînd ţi-e ruşine să zici cuiva că vrei să pozezi şi pozezi fără să ceri voie, deci am zis cucu bonjur vulevu să staţi să vă instantaneiez în camera mea? Au răspuns afirmativ, domnul de la cărţi chiar şi-a luat paharul cu limonadă în braţe très chique, foarte amabili.

Astea made in Peru cu pene sînt amulete de prins vise (dream catcher) să visezi numai vise roze, cele neroze se prind în cercul respectiv colorat. Mi se par faaaine şi poate mă apucă nebuneala de cumpăr pentru dormitor, că şi aşa n-am nimic deasupra patului şi mă cert cu DD o dată pe lună, cînd mă apucă decoratul, ce tablou să punem – eu vreau natură abstractă, el natură concretă. Asta ne-ar rezolva şi decorul şi visele!

Fromajuri din Olanda, cartofi prăjiţi de origine incertă şi clătite.

Domnii de la crêperie erau franceji şi boscorodeau prea repede pentru nivelul meu de înţelegere.

Un tip de la mine de la servici a stat cîţiva ani în Franţa într-un orăşel pe undeva prin sud şi, oricît a încercat el sa se împrietenească cu buşerul, bulanjerul, fromajerul, jardinierul şi alte meserii, toată lumea îl ignora cu nesimţire, pînă într-o zi cînd facteur-ul l-a întrebat din ce parte a Angliei e şi omul a răspuns revoltat ferească Sfîntul Patrick să am eu vreun strop de sînge englez în venele mele! Sînt irlandez!

Ceea ce a fost un fel de Sesam deschide-te, bine, toată întîmplarea a avut loc înainte de meciul Irlanda – Franţa din noiembrie anul trecut pentru calificarea la mondiale.

Şi flori o grămadă destul de diferite faţă de ce găsesc eu la cooperativă la mine în sat dar, cum traversez o perioadă foarte frugală ca investiţii, m-am mulţumit să le admiiir, oricum nu sînt bolnavă cu florile, deci am supravieţuit.

În faţa unei asemenea încercări mici m-au lovit gînduri mari, mi-am dat seama că de foarte multe ori eu merg la super precauţie, de parcă ar fi viaţa mea în joc, am palpitaţii transpir, pierd secunde bune analizînd “geografia” biluţelor uuu şi ori îmi expiră cronometrul ori fac un punctaj ruşinos. Dacă mă ameţesc şi dau iama, pierd imediat sau cîştig cu nişte rezultate demne de campionatul mondial de spart biluţe! Fiindcă, în aburii alcoolului, mă doare la bască, de unde şi gîndurile mari care m-au lovit, şi anume că mi-e cam frică de diverse chestii, de la fricile mici (că o să-mi fie frig, că să nu spun ceva nepermis, că am mîncare între dinţi), fricile mijlocii (de pene, debarale, oameni cu pălării), la fricile existenţiale ( voi ajunge bătrînă grasă şi singură,  o să fac cancer, devin alcolistă, o să ajung o ratată şi nici n-o să-mi dau seama) şi fricile transcedentale (de ridicol, de necunoscut, de schimbare, de eşec).

Temerile respective sînt banale – adică n-am pretenţia că aş fi descoperit o nouă galerie în subteranul sufletesc (! ) – le scriu aici ca să rămînă negru pe alb că mi-a picat fisa, le am. Şi mai scriu şi că toate cele de mai sus sînt cauza dar, în acelaşi timp, chiar efectul lor însele, ca un catch 22 uite-aşa un cerc magic.

Rezultatul ar fi că mă ocup să ţin monologuri din ăstea de frustrată căreia îi e frică să spargă biluţe pe net. Pfff… Cine nu-i place Scissor Sisters nu e preten cu mine.

Cel mai simpatic este ca lumea vine la oras, se schimba de haine, abandoneaza cizmele de cauciuc linga tomberonul din statie si urca in autobuzul spre acasa imbracata impecabil!

Acuma, părerea mea e că a fost cel mai bine făcut pînă acum, adică începe să arate a filmul pentru care se face atîta panaramă, comparativ cu New Moon este mult mai dinamic şi mai puţin pişăcios, comparativ cu Tuailatul iniţial este mai comercial şi mai elaborat. A fost cu bătaie şi cu dragoste, vampirii răi atacă pe vampirii buni care o aveau în grijă pe Bela, vîrcolacii sar şi ei să o apere pe fată şi se porneşte o luptă mică, între timp Bela îl tot chinuie pe Eduard să o facă vampiră, el îi zice că întîi să se mărite ca să fie cu acte în regulă, ea îi zice că bine fie dar înainte de asta să ne cunoaştem şi în sensul biblic, el vai nu pot, că în focul momentului aş putea să te omor, ea – nu, lasă, ştiu eu că nu mă omori, se tăvălesc un pic ea începe să-l dezbrace şi el hei hou stop joc, ea oh Eduard tu nu mă doreşti cum te doresc eu, el nunu crede-mă te vreau foarte tare dar sînt ceva mai lucid decît tine hai să o amînăm pînă în următorul film! Între timp Jacob aude că ăştia doi o pun de-o nuntă şi face o criză de nervi că eşti nebună nu vezi că te încurci cu cine nu trebuie? eu te iubesc, sînt persoană normală, pupă-mă să vezi poate îţi convine şi te răzgîndeşti. Ceea ce ea face şi nu îi place în mod deosebit, deci îi zice pas şi de data asta, Jacob se duce la luptă şi un vampir îl bagă în spital. Bela îşi dă seama iar din nou că numai cu Eduard vrea să fie şi se mai pupă un pic în poiana cu flori mov. Eduard are sclipici pe faţă de fericire.

Una la ziar la mine a spus că Eclipsa e cam la acelaşi nivel cu Lună nouă şi mai prost decît primul, eu zic că nu, e mai mişto şi ceva mai puţin penibil (chiar dacă toată povestea e jenantă, însă nu mai ridicolă decît True Blood), e un film pentru adolescenţi care nu-şi pun probleme de sintaxă, sau pentru babe ca mine care au o slăbiciune la siropuri şi actorii principali

Fazele dintre Bella şi Edward sînt lente rău, îi pun să vorbească raar şi soleemn, de data asta totuşi el s-a desfăşurat mai vioi, cu toată pudoarea lui de 100 de ani, Jacob a fost fain, în afară de că e la bustul gol şi grijile dispar, are un rol de luzăr pe care îl prestează onorabil, taică-sul Belei e mai prezent acuma şi are cîteva momente simpatice de interacţiune cu fiică-sa, lupii mi-au plăcut, bucăţile cu bătaie iar au fost miştocuţe.

Nu mă duce capul de ce au pus o spanioloaică în rolul unei blonde superbe sau de ce nu au lăsat-o brunetă de la mama ei, că nu suferea cu nimic la aspectul general, nu mi-a plăcut inelul de logodnă mi s-a părut chicist, mă rog, aşa-l descrie madam în carte şi nu are gusturi prea elegante, unele scene sînt tăiate şi grăbite de nu prea înţelegi care cum şi de ce, dacă nu cunoşti cartea.

Coloana sonoră e bună ca de obicei şi culorile sînt normale faţă de albastru… auriu… şi alte tîmpenii din filmele trecute.

Asta-i, dintre toate trei de pînă acum, ăsta poate fi văzut fără să ţi se aplece prea mult, dacă nu eşti fan. Dacă eşti, chinurile îţi vor fi răsplătite.

Ieri, la bursa popcornului, preţul de vînzare cumpărare a unui castron mare şi a unei cole cu îndulcitori rămîne constant.

Bonus, ca n-am chef să mai stric o foaie, pe o străduţă din centru, un fototapet cu multe subînţelesuri, e de taină? e ultima? printre noi e un trădător? se serveşte doar vin roşu? mai aduceţi nişte scaune?

Şi plouă… plouă…

O tipă pentru care am lucrat eu cînd am venit aici avea un fel de şoricar pe care îl chema Bono, pentru că l-a văzut într-o zi pe Bono în persoană coborînd din maşină pe strada ei şi intrînd în casa unei vecine  care era o rudă îndepărtată a unei prietene a impresarei lui Bono, îţi dai seama, era ca şi cînd trecea cometa Halley pe cerul Dablinului.

Dacă văd vreo vedetă pe stradă la munte la mare şi o şi recunosc!, gen Bono ori Daniel Day Lewis ori Colin Farrell sau Ronan Keating, îmi botez pe primul născut idem cu tot numele vipului respectiv, sau al trupei, dacă îi văd în formaţie completă.

Şi varianta în engleză.

Cînd mă gîndesc acum că în urmă cu o sută de ani singurele lucruri care mă enervau la ziua mea erau gladiolele pe care nu le suportam şi ne invadau casa cînd veneau invitaţii la “patron” şi faptul că, fiind în timpul vacanţei, nu puteam duce bomboane la şcoală să-mi cînte şi mie copiii lamulţiani!…

Săptămîna trecută am ajuns într-un cartier al Dablinului complet refăcut, o zonă pe chei spre Port care înainte era un dezastru şi acum este un paradis de betoane, oţel şi oglinzi ultramodern. Îmi plac clădirile moderne mai mult decît vreau să recunosc şi cred că a nega farmecul structurilor noi e dovadă oleacă de provincialism în abordarea artei arhitecturale. Am dat-o la greu. Ă, revenind!

Nu cred că apa din rîul central este musai caldă, nici curată, am impresia că unele canalizări încă se mai varsă printre pescăruşi lebede batomuşul local, dar cînd eşti aventurier şi afară e soare, cînd n-ai marea la doi paşi (!), te arunci unde nimereşti, mi-a plăcut de ei cît de natural au rămas numai în chiloţei în văzul orcui şi zbang zbang zbang s-au aruncat de pe pod.

Lăsînd tineretul cu ale lui să păşim pe promenadă, făcută ca-n Startrek, în stînga e o firmă de avocaţi, în dreapta cilindrul un centru de cercetare, în zare podul şi centrul tradiţional. În stînga zic, în spatele birourilor se găsesc străzi cu blocuri parcă desenate dar desenate frumos adică.

Ca să nu te plictiseşti, ai cafenele restaurante spauri ca în vacanţă şi un teatru marele teatru cu o capacitate de stadion, unde joacă piese cu recenzii proaste la ziar şi un aşteptat concert Michael Bolton din astea de varieteu vazică, aplaudabil.

Printre blocurile respective am dat de un turn conservat, într-un părculeţ, cu trei palmieri, exotic în felul lui, în afară de că arată foarte out of place, stăteam şi îl pozam ca omul cu privirea-n sus cînd m-a lovit senzaţia că se prăbuşeşte ceriul! Din cauza norilor care se deplasau repede rău pe lîngă turn din spatele meu spre în faţă, am avut iluzia că norii stau pe loc şi turnul de mişcă în direcţie contrară, adică vine pe mine. Mega ciudată senzaţie, m-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat aşa pînă mi-a amorţit gîtul, cînd am dat să mă ridic mergeam parcă eram beată nu puteam să fac nici un pas, a fost destul de palpitant eh să mai zică cineva că am eu o viaţă banală!

O să vorbesc puţiiin despre două cărţi care par de dragoste, dar sînt mai mult şi mai puţin decît atît.

Nu voiam să scriu despre One Day – David Nicholls, pînă cînd am văzut cît de asemănătoare sînt coperţile, deci am zis e destin!  Mai ales că este o carte fainăă şi tristăă (din motive de tristeţe nu mă ating prea mult de ea), merită cîteva cuvinte.

După cum se vede din copertă, Nick Hornby a spus că e big şi mai jos scrie “doi oameni douăzeci de ani”, ceea ce aşa este, începe cu terminarea facultăţii 15 iulie 1988 , Emma şi Dexter se culcă reciproc, dimineaţa hotărăsc să se despartă amiabil şi chiar să păstreze legătura. El pleacă în Europa, Orient, cărările vieţii, ea se angajează ca chelneriţă într-un restaurant obosit şi îi scrie lui scrisori luungi şi filozofice despre ce este viaţa, el îi trimite vederi laconice, ea intră într-o trupă de teatru ambulant, el revine acasă se angajează la televiziune şi se face vedetă, ea se face profesoară şi amanta directorului de şcoală, el ajunge în culmea gloriei cu femei bani droguri chestii, ea se enervează îşi dă demisia din învăţămînt şi se apucă de scris cărţi, el începe să o ia razna şi cariera lui se duce pe apa budei, ea ajunge scriitoare de succes şi el un luzer. Se termină ca în viaţă.

Este o carte de dragoste clar, nu e de cavaleri şi domnişoare că e prozaică, începută cu un zegz lipsit de importanţă din partea lui, dar un vis implinit pentru ea – care era moahartă după el şi îi ţine candela iubirii aprinsă cam 18 din cei 20 de ani, în timp ce el o consideră un fel de soră şi un fel de iubită de rezervă, trec amîndoi prin tot felul de experienţe unul cu altul şi cu altii, pînă se lămuresc. Dincolo de aspectul cu sentimentul e şi de psihologie şi nu e siropoasă în nici un caz.  Daca dai clic pe poza cu cartea, se duce pe amazon unde se pot citi cîteva pagini ca momeală.

________

Juliet, Naked am luat-o fiindcă mă plictiseam şi era la reducere la librărie.

La prima mea impresie despre dînsul (Nick Hornby zic), e un scriitor inteligent şi cu un fel de simţ al umorului, proza contemporană fără să se complice în structuri narative neorealiste, nici în situaţii de crimă şi pedeapsă ori epifanii din alea, farmecul lui stă ruptul pisicii din viaţa banală a oamenilor ca mine şi ca tine.

Povestea: Annie şi Duncan sînt împreună într-o relaţie banală şi monotonă care îi încurcă pe amîndoi, el este fan înrăit si administrator al saitului oficial al unui rocker – Tucker Crowe, care nu mai scosese un cuvînt muzical de douăzeci de ani, nimeni nu ştia unde e ori dacă mai e viu, Annie voia un copil şi era cam plictisită de toate.  Dintr-odată apare din senin un nou album cu niste piese vechi (ale rocherului, se înţelege)  şi de aici iese un circ întreg: Duncan scrie pe forum că piesele e sublime, ea scrie că albumul e indubitabil prost. Duncan e atît de ofticat la faza asta, încît o înşeală cu o colegă, dar vezi cum sînt potecile vieţii, Annie primeşte un e-mail de la Tucker Crowe în persoană unde omul e de acord cu părerea ei şi îi mulţumeste că e cu scaun la cap, nu ca alţii! Evident că Annie îl dă prompt afară pe Duncan şi se îndrăgosteşte de Tucker. Se termina tot ca-n viaţă.

Pe cînd căutam să văd ce au scris alţii despre Julieta goală, am dat peste o discuţie online pe marginea cărţii, cu repere cîteva întrebari, dintre care mi-au plăcut:

În afară de meditaţie şi lectură, se vede cu ochiul liber că mă bucur să-mi trag poze îmbrăcată cu cerceii de la Mimii, după cum am promis pictorial acum un mileniu!, mai am încă două perechi, pînă se termină vara fac un calendar!

Pentru că cerceii sînt atît de frumoşi şi era aiurea să apar eu pozînd ca zîna în peisaj, m-am gîndit să îmbin plăcutul cu plăcutul şi ţin în braţe un album de artă de la o expoziţie (iar) la care am fost săptămîna trecută, cu artă mogulă foarte mişto, despre care am scris superb! cu poze superbe! în The Chronicle. Mulţumesc domnului C. Stănescu pentru ajutorul acordat şi completările biografice superbe şi ele!

___________

Ca aspect administrativ, posturile mai vechi de 7 zile au comentariile închise, nu că aş fi avut eu ceva împotriva cuiva, dar primesc aprox 100 de comentarii spam zilnic şi n-am timpchef să stau pe blog să cenzurez reclamele.

Cours Mirabeau este un loc în Aix en Provence unde vin turiştii şi se minunează, hoteluri luxoase, copaci cu umbră deasă şi fîntîni răcoroase unde să-ţi scalzi picioarele cu băşici de la papucii de turist care te rod.

Calanques sînt fiorduri sau golfuri înguste stîncoase spectaculoase de la Marea Mediterană între Marsilia şi Cassis. Aici le vedem în zare pe cele de la Cassis.

Castelul de la Peyrepertuse este un castel pe o stîncă neagră, face parte dintr-o colecţie mai mare de castele "cathare", fortăreţe la graniţa de sud a Franţei pe vremea cruciadelor.

Peisaj montan cu Peyrepertuse

Cheile Bicazului!

Aigues Mortes este un oraş în sudul Franţei, înconjurat de ziduri din Evul Mediu păstrate şi în zilele noastre. Grădina Raiului a lui Hemingway se petrece prin zonă.

Le Grau du Roi un orăşel tot în zona de sud, cu un far şi mult soare

Martigues pe aproape ploaie, i se mai spune şi Veneţia provensală. Pe vreme frumoasă, are plaje chiar faine.

În poză aici Narbonne pare mai degrabă Veneţie, dacă e la o adică, pescari printre blocuri.

Andorra, are cam 80 de mii de locuitori şi doar 6% sînt francezi.

Poze Ovidiu, texte dedesupt Suzi şi Gugăl.