Se simte nevoia de un post nou, proaspăt! Pentru că nu am de povestit încă nimic notabil din săptămîna în curs, aş vrea să mă opresc o clipă şi să privesc retrospectiv la vinerea trecută, chiar n-aş vrea să treacă nescrisă.

Suzi spre El-Dorado, prima încercare.

Eu sînt o mergătoare pasionată, adică am încredere că mă pot duce unde vreau cu o mînă de ovăz și un cub de zahăr, plus face glezna fină, dar am constatat că am o limită impusă de bunul simț ca și vocea conștiinței care mă oprește la timp, altfel probabil aș ajunge acasă cu bube la gură și privirile rătăcite. Vineri am plecat să văd un conac (!) și m-am uitat greșit pe o hartă. De fapt, huo istețul care a făcut o faptă bună pe un sait și A ÎNTORS harta astfel că nordul venea la est, în afară de asta, am estimat greșit distanțele, adică mna eu am zis că sînt vreo 7 chilometri, am mers 10 și în fapt erau 15, plus că m-am rătăcit inutil pe niște străduțe care mi-au făcut o buclăăă în traseu pe care n-o prevăzusem la neprevăzute și în loc să nimeresc în parc am nimerit într-un cimitir. Da știu că omor pe toată lumea cu fazele mele sinistre dar  pe o cruce era un corrb mare cît un pelican și mi-a zis scurt „nevermore”deci am tulit-o,  am ajuns în parc, am „hoinărit” asta ca să-i dau un dram de romantizm umblatului bezmetic fără să știu că eram departe departe de destinația mea.

Pînă am abandonat și am zis să o tai de-a dreptul printr-o miriște să ajung la autobuz, m-am strecurat pe lîngă o poartă, am luat-o la vale, ca să constat că toată porțiunea era îngrădiiită cu gard de sîrmă ghimpată, așa că ia-te Suzi înapoi de-a lungul sîrmei să găsești o ieșire, într-un final am dat de un gard de fier pe care eroic și cu ultimele suflări l-am sărit ceea ce n-aș fi crezut, dar foamea, setea și durerea de picioare te poate împinge la adevărate acte!

Deocamdată stau cuminte să-mi ling rănile sufleteşti şi băşicile trupeşti, dar n-aş vrea să închei fără să împărtăşesc o mică perlă din cele scăpate cu multă nonşalanţă de prietenele mele din autobuz, şefa lor – cu un glas a cărui pregnanţăă e direct proporţional cu imensitatea prostiilor debitate, vorbea la telefon cu cineva de acasă şi îi spunea că tatăl altcuiva a decedat din cauze clare: i-a plesnit o ANTENĂ.

Azi am început să lecturez o carte de autoajutorare, sînt astenică deci iau vitamine unde omul începe să-mi explice că mulţi oameni sînt nemulţumiţi de ei înşişi pentru că nu se cunosc şi mai ales nu se apreciază la justa lor valoare. De obicei ne asumăm unele defecte sau slăbiciuni (mai mult sau mai puţin reale) şi ne chinuim să le ascundem celorlalţi (adică mai pe înţelesul meu: încerci să pari cul, să pari inteligent, să pari cinic, să pari glumeţ, să pari că nu-ţi pasă, deci să ieşi pe pozitiv), pînă ajungem să obosim pe interior, deci sîntem nemulţumiţi fără să ne explicăm ce ne-a lovit.

Treaba asta cu cine sînt ce arăt şi ce ascund vine din copilărie cînd părinţii, pentru binele nostru, mai mult ne criticau decît ne lăudau, la şcoală am fost vîrîţi cu de-a sila în bănci şi şabloane, deci de mici sîntem educaţi să facem ceea ce e bine frumos potrivit pentru lume, cei dragi, cu prea puţin spaţiu de manevră. Cînd scapi de cei 7 ani de-acasă, dai în pubertate scapi de pubertate eşti tînăr imberb plin de vise te zbaţi bine şi ajungi matur. Şi problemele încep. Sau nu, adică dipindidicaz, poţi să n-ai probleme din astea niciodată, să consideri depresia un moft al oamenilor care numaipotdebine şi aupreamulttimp, iar crizele de vîrstă la fel cu anotimpurile, să nu simţi nimic, ceea ce e o alternativă fericită.

Asta cu făcutul pe plac pe mine m-a lovit destul de tare, mi-am dat seama că mă chinui să plac multor oameni, îs destul de amărîtă cînd mi se reproşează anumite lucruri, dar faza sadică este că mă întristez că am dezamăgit persoana care îmi face respectivele observaţii, am un sentiment de vinovăţie ceva de speriat!, sau prefer să spăl ceaşca cuiva decît să-i spun spal-o bre că mucegăieşte pe masă, de jenă ziceam eu, dar nu cred că e de jenă, cred că e din teama că persoana respectivă o să mă placă mai puţin. Pentru că am o impresie proastă despre mine şi am nevoie de dovezi de afectiune, apreciere din afară? E foarte posibil, rămîne s-o aprofundez.

Am aflat şi despre sindromul paradisului cînd poţi să ai de toate şi tot să nu fii mulţumit, vezi vedetele la care ne uităm noi ca la soare (cică Victoria Posh ar fi reprezentantă de succes a sindromului, fiindcă nu-i mai ajung cele 100 de poşete Hermes), sau vezi oamenii de succes profesional care nu se pot debarasa de slujbă fiindcă doar jobul îi defineşte şi cu el se identifică, sau mamele care se uită pe geam cînd le pleacă progeniturile, cu alte cuvinte ajungi ca la interviurile americane: – spune-mi cine eşti tu. – păi eu sînt cutare… – nunu, spune-mi CINE eşti tu. -eu sînt o persoană care a făcut şcoala aia şi a lucrat aia. – nu mă întelegi, eu vreau să ştiu ciiine eeeşti tu!. etc etc

Prevăd lucruri noi de la cartea asta, dacă îmi schimbă viaţa o transform pe Suzi în BLOG MOTIVAŢIONAL aha!

Premiul “Irelevanţă vestimentară”, nominalizări:

Cameron Diaz, pentru că personal mă lasă rece, am mai văzut-o cu ceva de genu, iar rujul ei mă indispune.

Sandra Bulock, ori că nu se aştepta să cîştige, ori atîta o putut, mi s-a părut una din cele mai şterse rochii de aseară.

Maggie Gyllenhall pentru că nu-mi spune niciodată nimic pe covorul roşu şi are rochie ca un batic.

Premiul “Stilistul meu este orb”

Charlize Theron, păcat păcat de sîngele vărsat.

Tina Fey care na.

Zoe Saldana, mie îmi place de altfel, dar rochia este prooost cusută, bustiera nu se potriveşte cu volanele, pff.

Premiul “Lenny Kravitz te rugăm să faci mai mulţi copii” se acordă direct.

Premiul ” Găina bătrină crescută natural fără aditivi”, avem:

Sigourney Weaver ca o zeiţă.

Meryl Streep ca o femeie de afaceri

Hellen Miren spectacular, aţi văzut-o în pozele cu costum de bae? Omg…!

Premiul “Grasă şi frumoasă”

Mariah Carey (mi se pare mie sau dă discret rochia mai la o parte, că nu se vedea bine?)

Geilou care nu, volanu ăla nu e mai mare decît fundu tău.

Precious! Pentru că deşi are o tonă, e simpatică şi toaleta ei e faină!

Premiul “Lebăda pe ape”

Diane Krueger ce să zic? Aşa o fost de scheletică tot timpul?

Sarah Jessica Parker (oare doamna din stînga a văzut cum arată SJP pe sub machiaj?)

Robert Downey Jr – nuo, deci nu e cul să vii în adidaşi (nici cu cizme) pe covoru roşu, nici cu papion bleuvert asortat cu ştrasurile nevesti-ti.

Premiul “Dulce şi suavă ca o garofiţă”

Amanda Seyfried frumoasă, dar nu înţeleg, dacă te uiţi de sus la ea, poţi vedea…?..?

Rachel McAdams îi stă bine cu poale ample, că are capul mare (ştiu ştiu sînt rea, dar e adevărat)

Ryan Reynolds! Că-mi place să-l văd îmbrăcat sau dezbrăcat, cum vrea el.

Premiul “Suzi naşă 2010 ”

Demi Moore – mi-a plăcut rochia ei mamămamă!

Penelope Cruz trăznet, cred că se imbracă cel mai trăznet pe covor, de foarte puţine ori nu mi-a plăcut ce are.

Anna Kendrick – adorabilă, deosebită o revelaţie a serii după părerea mea!!

cum a fost cînd am vazut prima burqa din viaţa mea, era verde cu plasă neagra şi primăvară ca-n poeziile de Topîrceanu, despre care citisem în cartea lui Teodoreanu pe-atunci înflorea liliacul şi noaptea cădea parfumată umplînd de miresme cerdacul deci mă ia cu melancolie de liceu, lucrurile devin grave plus definitive cineva cu care am împărţit pe o pernă Masa umbrelor îmi povestea ce nostalgii îi trezeşte madlena de carte desuetă

bine, persoana nu vorbea aşa, dar am un puseu de calofilie care-mi pune aripi la cuvinte,
schimbînd impresii de lectură cum se întîmplă o dată la o mie de ani îmi zicea eram copii şi aveam un deal în spatele casei l-ai văzut, mi se părea un munte mare cînd ajungeam sus eram ca în vîrful lumii pe urmă am crescut cu un metru, dealul a scăzut parcă se gîrbovise peste noapte

azi treceam prin parc în drum spre ceva destul de prozaic lîngă un copac era o tufă de ghiocei brînduşe galbene şi mov cromatica de primăvara timpurie, puseseră bălegar pe horticulturi şi aud din spate în dulcea limbă te sun mai încolo, fată, că mă piş pe mine, ştiu că am stricat poezia celor patrusute de cuvinte de pănă acum, realitatea e brutală, am avut un moment de strălucire personală mi-am aşezat ochelarii de soare pe mîini şi manusile pe ochi e încă frig aici la mine

(asta fiindcă mi s-a reproşat că am trecut cu vederea mărţişorul şi expresiile lui, lecturile şi impresiile lor, am fost întrebată de ce nu au apărut ghioceii la mine şi unele persoane nu mai ştiu diferenţa între buchete şi dofe hmhm )

Acţiune: Acuma, să fim clari, doamna M. a fost victima tuturor valurilor de comerţ cu catalogul, a luat parte la prezentări şi coctailuri unde a dat bani buni să primească diverse prostii din care cea mai mare a fost Zepter unde era să-l lase pe soţul ei la amanet să cumpere pachetul de debut în lumea afaceriştilor şi cu greu a reuşit să mai vîndă din oale, ibrice ace şi carice, i-a rămas amintire o tavă pe care mi-a făcut-o mie cadou şi eu am pierdut-o.

Ultima zbatere a fost cu căpşunile gigant, trandafirii agăţători, ardeii curgători, femeia a plantat, a udat cu lacrimile ei plantele, a îngrădit să nu le atingă nici măcar respiraţia cîinilor şi pisicilor care mişună prin grădină şi pişă tot ce prind, a aşteptat ziua recoltei, surpriza a fost să nu aibă nici o surpriză din nou – cum se aştepta să fie un fel de Jack şi vrejul de fasole, visa probabil să fie nişte căpşuni cît nişte bostani, trandafirii agăţători să-i acopere faţa casei şi o parte din acoperiş, ardeii să fie ca nişte castraveţi iuţi, dar nu, căpşunile au fost tîrîtoare, trandafirul de un metru şi ardeii n-au ieşit.

Doamna M. şi-a înghiţit dezamăgirea şi s-a jurat că n-o să mai comande niciodată. S-a ţinut de cuvînt.

A primit prin poştă un catalog cu o ofertă de un set de bijuterii Gratis. Asta a acceptat, a comandat şi a primit setul. La două săptămîni primeşte scrisoare: “Mă doamna, sper că sînteţi conştientă că setul de bijuuri e Gratis cu Condiţia să Comandaţi Altceva din catalog. Ori comandaţi ori returnaţi vă rugăm Cadoul.” A returnat cadoul.

Punct culminant: Săptămîna trecuta, în cutia poştală era catalogul 2010 al firmei cu căpşunile, Grădina lui JacBacăr, cu o Scrisoare semnată de susnumitul în care îi mulţumeşte că e clienta lui şi te aştept să mai comanzi şi anul acesta şi, pentru că eşti o persoană deosebită, ai o reducere fabuloasă de 30% doar pentru tine!

Doamna M. a citit scrisoarea domnului Bakker, a stat s-a gîndit ce să facă şi a hotărît! A pus rufele în maşina de spălat, a scos din sertar o foaie şi un pix şi a început:

Stimate domnule Bakker,

Am primit scrisoarea de la dvs şi mulţumesc, eu sînt o persoană elegantă şi pacifistă, nu vreau să fac tămbălău şi nu mă leg de faptul că trandafirul ăla era cacadîr, căpşunile erau mărime medie şi ardeii poate au crescut la dvs că la mine n-a ieşit un fir!, deci să lăsăm aceste aspecte la o parte, uite, eu comand iar (!!!), dar de data asta să-mi trimiteţi ceva calumea.

Cu stimă, M.

A împăturit plicul şi l-a pus la poştă.

Povestindu-mi aseară faza şi neînţelegînd de ce rîdeam eu cu lacrimi, mi-a ţipat în telefon că ERA SEMNATĂ scrisoareaa omului!!!

Deznodămîntul încă nu-l ştim, dar îl intuim.

În al doilea rînd astăzi este PRIMA zi a mea de primăvară, afară este super frig dar am avut o revelaţie o revelaţie! Adică nimic concret la modul să-mi apară un nor cu glasul lui Gizăs du-te în munţi şi vei găsi Calea, ori Jack Sparrow du-te şi sapă şi vei găsi comoara piraţilor (ceea ce mi-ar rezolva nişte probleme). Aseară am visat o babă, ştiu că e jignitor să spui babă dar e scurt şi exprimă un adevăr. Am visat o babă deci care mă compătimea că n-am prins nişte măriri de salariu şi porcăria aia de hotel nu se mai deschide să muncesc normă întreagă, între timp miniştrii demisionează, partidele se zbat în agonie şi economia se dă cu capul de pereţi, pfff nu despre asta voiam să spun, revin! baba îmi zicea vai maică sărăcuţa de tine că ai un servici de cacao practic şi nu prea faci nimic aşa cu tinereţea ta. Ceea ce e just, căci nu degeaba stau eu cu limba-n gură şi îmi înec amarul în diverse poţiuni. Bun.

Mă trezesc dimineaţă cu nervi zic maamăă vă sparg, căutam înnebunită încărcătorul de la telefon, eram convinsă că l-am adus acasă, asta mi-a luat cam jumătate din nervii ambiţiei pe urmă m-am calmat vag, dar! revelaţia am avut-o, că era pe vine pe calea destinului meu personal şi horoscopul o confirmă! dacă sînteţi zodia leo să ştiţi că astăzi şi săptămîna în curs vă va aduce confirmarea că viaţa voastră contează deşi nu mai credeaţi!

Ce ziceam? tot blablaul ăsta poate să pară o chestie fără noimă, că nici mie nu mi-e clar! Ce face blogăru cînd îl apucă disperarea şi sentimentul ratării? Vă spun io, deschide alt blog. Dar, dar! nu plecaţi staţi cuminţi! să vă explic… al doilea blog poate fi bazat pe fabulaţie. Absolută fantezie. Eee? Dacă-mi fură cineva ideea pînă o pun eu la punct, o-îl voi urmări în justiţie!!!

În al treilea rînd, pe plan culinar, ieri am făcut cea mai dulce supă din viaţa mea, nici după cinci linguri de sare nu a dispărut sentimentul că fierbeam peltea de pui cu “frecăţei”, pentru consolare – frecăţeii mi-au ieşit un vis! Tot ieri am făcut şi primul meu “pui cu bere” în care berea se pune în tigaie şi nu e băută de mine în timp ce mă uit la un pui, dacă aţi auzit de reţetă şi n-aţi avut tupeu, sau dacă nu aţi auzit, a ieşit bun. Nu, nu ne-am îmbătat.

Gata mă duc să mă gîndesc, am nevoie de un plan.

Mă plimbam pe străduţele gri luminate vag de soarele lui februarie, cînd mi-a apărut în faţa ochilor, era deschisă am intrat voioasă pe uşă, o doamnă în vîrstă cu pantaloni verde puternic şi o vestuţă croşetată manual mi-a zîmbit şi m-a luat: domnişoara este pentru vizită or pentru reculegere? Vizită. Atunci poftiţi o broşură ce culoare preferaţi? Albă. Ah, v-aţi ales cu una în engleză, dar avem şi spaniolă, portugheză, germană, italiană, poloneză şi poate şi chineză! Pofiţi intraţi! Am intrat, pustiu frumos, biserica foarte simplă şi la obiect, am pozat o vreme, îmi arunc ochii pe broşură, văd la mijlocul foii “sub biserica noastră se află o criptă deosebită care găzduieşte o colecţie de mumii, nu se ştie de cînd datează, dar credem că au o vîrstă de vreo patrusute de ani! Puteţi vedea desigur mumiile însoţiţi de ghidul nostru pînă la ora 15.30″ Mă uit la ceas, 15.00, mă duc la doamnă îi zic vreau o vizită. Alături de venerabilă apăruse un venerabil, se uită la mine de jos în sus şi iar în jos “chiar vreţi?” Da! “Biine, staţi să-l chem pe Gigel, că nu ştiu pe unde e”, venerabila îşi ia zborul, pe afară, prin spate, prin biserică, apare cu Gigel, ghidul meu personal!

Să mergem, afară, la dreapta, spre cimitir! Hopa? Intrăm printr-un mormînt?! Ah ce hazliu! Desigur că nu, scoate o legătură de chei şi îmi arată un chepeng, pe aici! Văd un hău la picioarele mele, cu nişte scări de piatră sub o mică boltă, “atenţie la cap, treapta patru este înaltă”, uhh fie!, mă strecor precaut şi … aproape întuneric. Îl aud cum începe!

“Nu te speria, hai mai în faţă”

Eu: aoleu, nu mă mişc nici un metru!

“Bine, lîngă picioarele tale în dreapta se află niscaiva mumii, grijă mare să nu cazi peste ele!”

Am ajuns la capătul celălalt al galeriei într-o fracţiune de secundă. Ca să mai relaxeze situaţia, Gigel a început să-mi explice că becurile economice cu care e proaspăt dotată cripta sînt “a nuisance“, se încălzesc mai greu şi dau o lumină palidă, care nu prea îl ajută să se expună din prima, iar doamnele singure şi dornice de senzaţii tari, deşi sînt o raritate, nu ajută cu nimic la prezentare… hmhm! Cînd s-a făcut suficient de multă lumină, am început să ne uităm la schelete şi sicrie, care şi cum de cînd.

După ce m-am minunat că au sau n-au degetele intacte, omul meu zice te invit că-mi eşti simpatică, să pui mîna pe o mumie! Ce faceee?! Deja organismul îmi juca feste, vai, ca o ironie, îmi aminteam că pe uşa bisericii scrie cu litere mari “Din păcate, NU oferim turiştilor toalete” şi înţelegeam că e blestemul mumiilor… Zic dragă domnule, nu am nervi suficient de tari să ating nici măcar grilajul despărţitor, darămite o relicvă umană păstrată aproape perfect!.. Eram sigură că mă împinge spre sicriul cu pricina şi aveam pregătit răcnetul de rigoare.

“Cică poartă noroc, ai putea cîştiga la loto dacă atingi mîna dreaptă a cavalerului din fundul criptei!” Aş jura că avea zîmbetul cel mai malefic din cîte am văzut, în lumina aceea chioară de becuri economice sub biserica aceea la mama naibii departe de cei dragi vii şi nevii începusem deja să delirez pe cuvîntul meu că nu credeam că o să refuz, dar m-am luat prin surprindere şi am început isteric “nu pun mîna eu pe aşa ceva vă rog vă rog lăsaţi-măăă”, Gigel a schimbat subit macazul să mergem mai departe!

De-a lungul galeriei erau nişe adînci, în care se găseau sicrie şi mumii, unele dintre ele erau luminate, altele nu, cele care  nu erau considerate încă “active” şi nu se atingeau de ele. Ce înţeleg ei prin active nu mai ţin minte, că vedeam totul ca prin vis, în penumbră se întrezăreau stive cu coşciuge, ca într-o “bibliotecă a morţii”, ca să mă exprim clar, nu erau băgate în zid, erau puse unul peste altul în cămăruţele lor, vechi, cu blazoane, negre, şubrede, cu praful şi păianjenii de zeci sute de ani pe ele, să se mumifice în pace secole de-acum înainte.

Întreb de curiozitate păi şi de ce nu deschideţi sicriele să vedeţi care e mişcarea? Deja mă lovise pragmatismul, deşi dacă îmi zicea uite dalta, ia deschide tu unul, probabil leşinam, Gigel mi-a explicat solemn că e “bad Karma”, ah da, asta ştiam şi eu, am răspuns prompt de la televizor “yeah, Karma is a bitch!” – adică hai să facem spirite printre mumii…

Am terminat prima criptă, mai avem una! Ieşim atenţie la cap la treapta patru, lumina zilei mi se părea ceva ireal aproape, ne îndreptăm spre chepengul doi, îl deschidem, însoţitorul meu aprinde becurile, eu aşteptam afară, că nu mai riscam o promenadă în beznă, spune eu mă duc pînă în biserică, ia-o înainte dacă vrei.

Vreau să-i mulţumesc lui Gigel pe această cale. Nu este voie să pozezi la subteran, eu am ţinut aparatul în mînă tot timpul, dacă voiam, puteam coborî şi poza, dar n-ai să vezi, am stat cuminte şi i-am spus că-l aştept la suprafaţă, deşi mă asigurase că e totul sigur şi luminat, vezi, sînt o căcăcioasă mică, oricît de rotundă m-aş da, trist şi adevărat.

S-a întors cu vreo alţi patru vizitatori, mari şi bravi, conversaţii mici, hlizeli să treacă tracul, eu deja eram vitează! Aveam acum sicrie ceva mai recente, unii nobili spioni de pe vremea Revoluţiei Franceze, la respectivii domni am aflat că fuseseră spînzuraţi, scoase maţele arse, decapitaţi şi tăiaţi în patru, ce ocupaţi erau călăii pe vremuri! Şi eu iar: de ce nu desfaceţi sicriele să vedeţi cum au fost tăiaţi în patru?! Chiar nu ştiu ce mă rodea aşa tare, Gigel mi-a tras o privire de genul “vai ce hazliu” şi am mers mai departe, tot cripte neluminate.

Ah într-una am zărit un coşciug dărîmat de propria greutate din care ieşea ceva alb ca un giulgiu şi am propus să ni se ofere lanterne! Co-vizitatorii mei au rîs mînzeşte, sincer, cred că nu erau prea fericiţi de alegerea lor turistică, şi ajungem la o criptă a unei familii, stimaţilor, încă se mai mumifică lumea bună şi în zilele noastre! Gigel ne mărturiseşte – deja dădusem banii, pempărşii erau ruinaţi, ce mai conta? – că ultima achiziţie a fost acum 16 ani! Nu vă îngroziţi, a fost incinerată persoana…

Şi eu iar mă gîndeam ce rost are să te duci la mumii dacă nu poţi să “join the club” ca să zic aşa, am întrebat pe ce bază s-au calificat aceste persoane pentru privilegiul respectiv? Aici Gigel a început să strige hai Steaua pe româneşte, aflase între timp detalii personale pe care i le-am scăpat în frică, lăsînd gluma la o parte, începe enigmatic să explice că nu ştiu ce personalităţi, oameni cu mulţi bani şi influenţă, aceştia – pauză cu greutate – sînt “activi” privire cu subînţeles. Wtf iar mă ia cu activii? Morţii sînt activi? EI sînt activi? Era să deschid gura să emit vreo bulă cu francmasonii templierii şi alte societăţi secrete active de la Dan Brown citire, dar m-am abţinut.

Slavă lui Zeus şi lui Hades, vizita s-a încheiat fără alte evenimente memorabile, deja am prelungit poemul meu morbid, dar merită, cine are chef de mumii, sînt o comoară despre care habar n-aveam, vizita costă 4 eouro, o experienţă de neuitat, marele premiu cu lauri şi diplomă se acordă, adjudecat. Felicitări, aţi empresionat-o pe Suzi!

* Foto mumii de pe saitul bisericii.

Cînd vizitezi centrul oraşului, este imposibil să nu te intrige Christ Church, legată printr-un fel de gang suspendat de Dublinia  muzeul vichingilor – un obiectiv turistic popular printre tineri mai ales, pe care eu n-am avut încă timp şi curiozitate să-l vizitez. De fapt!, de fapt, ca să nu mint aici, e pe bani, ca şi stabilimentele de mai jos, iar eu nu prea sînt cu dare de mînă cînd e vorba de anumite muzee, hm hm… să mergem mai departe, am dat 6 (!!!) eoro la Christ Church, dacă e bal – chiar dacă e unul pios, bal să fie! Ştiu că sună vag mercantil, dar mi s-au părut 6 ioro prost investiţi şi nu vă sfătuiesc s-o faceţi, dacă vă loveşte pelerinajul, duceţi-vă la St. Patrick’s Cathedral din partea doi, care chiar merită!

Nefiind o persoană religioasă, curiozităţile mele erau istorice sau estetice, impunîndu-mi-se ca o locaţie comercială prin biletul pe care m-au forţat să-l cumpăr, voi spune şi eu!: a fost începută în secolul XI  de către un rege viching, de  aici şi muzeul de lîngă, are osemintele unui  nobil englez din secolul XII care marchează începutul amestecului politic englez în zonă, are vai da, are o pisică şi un şoarece mumificaţi, şi o criptă cu diverse morminte şi statui. Dincolo de asta, este o biserică normală pe interior, nu m-a impresionat vizual cam nimic, în afară de că era cam întuneric şi criptele arătau ca o cramă care se poate închiria la nevoie devine restaurant,  aveau muzică ambientală bună.

St. Patrick’s Cathedral este într-o locaţie ceva mai ferită, dar este ab-so-lut su-per-bă! Şi ea e pe bani, nu arată foarte prietenoasă la exterior, înăuntru însă are o mulţime de lucruri de văzut şi locuri de cugetat: avem mormîntul lui Johnathan Swift – care a fost diacon vreo 30 de ani acolo, avem pe toţi pereţii tot felul de plăci şi plăcuţe comemorative, o aripă dedicată eroilor irlandezi din diverse războaie (impresionant pentru mine, cu steaguri arse cu bucăţi de plută), un grup statuar ciudat exact la intrare în stînga cu Richard Boyle, statui ale diverselor personalităţi plus o lojă în care şade preşedinta ca la teatru şi lîngă altar – strane pentru preoţi reprezentativi din diverse regiuni cu drapeluri şi armuri! Clar este cea mai frumoasă biserică de aici miss biserică etapa pe dablin, am fost de-a dreptul încîntată că am vizitat-o.

Vai ştiu că aşteptaţi cu nerăbdare, puţintică răbdare urmează locul I!…

A început postul era să spun al Crăciunului, catolicii au lent -ul tradiţional, în ziar, preoţii sfătuiesc enoriaşii să renunţe la ipoade şi muzică la căşti, pe locul doi ne propun oprirea de la consumul de carne şi pe locul trei vin becurile, mai serviţi dragi credincioşi cina şi la lumînare, zi tu dacă nu-i verde Biserica! Asta ca să trecem la subiectul de astăzi (şi zilele următoare), după cum se poate observa, ne vom ocupa mai jos de un top în poze şi păreri, al cîtorva lăcaşuri de cult aflate în urbea pe care o onorez cu prezenţa mea , reviewuri despre unde este mai plăcut mai liniştit mai eficace mai central mai bombastic.

Luni am intrat de ploaie într-o biserică la întîmplare, dominicană de dimensiuni medii destul de austeră dacă n-ar fi fost dotată cu radiatoare de-a lungul băncilor, vopsite un bleo pal, mai mult campestru decît ceresc şi care ajutau la confortul lumesc şi vizual al celor prezenţi. Mi-am continuat plimbarea şi am dat peste o altă biserică, am zis clar e voinţa divină să mă plimb din lăcaş în lăcaş, pînă ori mă plictisesc, ori îmi aleg biserica preferată, ori voi avea o revelaţie ceva. Aveam ceva mai important de făcut? Nu. Am descoperit cîteva clădiri deosebit de frumoase, una de-a dreptul impresionantă şi una care va lua un premiu special. Astăzi vorbim despre bisericile de cartier, minunate, pustii, discrete, locuri unde, cu toate că nu îmi place nici singurătatea nici să stau locului, aş fi rămas bine mersi.

Mă uit la poze şi cum să le ordonez? După rit, după nume, după arhitectură sau culoare? Presupun că nu interesează pe nimeni istoria vreuneia, deşi toate au cîte o “poveste” în broşură, sau cu ce se ocupă – sînt aproape catolice, aşa că voi fi sumară foc.

Biserica în care intru cel mai des, pentru că îmi este în drum şi mă uit în tavan – pînă ieri, cînd m-am uitat în podea şi sub o bancă am descoperit o cutie de bere, auu irlandezii sînt pierduţi, este din secolul 19, romano catolică de la mama ei.

Ca să fie treaba bună estetic vorbind, mergem la varianta pe albastru!

Biserica Imaculatei Concepţii este pampam franciscană!…, da’ vezi ce bine seamănă? Bine, şi franciscanii sînt tot un fel de catolici, dar contează pentru dramatism să ne arătăm surprinşi. Franciscanii au început diaceza (cred că e termenul corect pentru “friary”) undeva prin secolul 13, au murit, s-au plictisit, au mai luat foc, clădirea actuală este făcută în secolul 19, mie mi se pare că arată ca un teatru naţional, mi-a plăcut cel mai mult din toate pe care le-am vizitat.

Ca să trecem mai departe pe bază de simpatie de data asta, franciscani -> capucini, tot un fel de franciscani, deci tot catolici, îmi place numele lor, nu ştiu nimic despre istoria bisericii. Este deosebită de ce am văzut zilele astea, are tavanul din lemn, n-am înţeles de ce (acoperişul e din piatră), estetic probabil şi ca să le fie mai cald, ştiu eu?… şi altarul destul de înzorzonat. Ca şi în Marea Albastră, statuia cu Francisc de Assisi.

Ne rugăm ne rugăm dar trebuie să mai şi mîncăm! Restaurantul (bar, club de noapte!) The Church, o biserică din secolul 18, restaurată şi bizară după părerea mea, nu m-am prins cum a fost clădirea respectivă lăsată în paragină, cumpărată de diverse persoane şi folosită astăzi pentru delectare, adică bisericile se vînd?! Era pustiu cînd am fost eu şi înăuntru mi-a fost jenă să intru, dar e spectacular amenajat! Pe saitul lor.

Gata, nu pierdeţi locurile II şi I!

Vestea bună este că Cheryl Cole se pare că şi-a dat seama că bărbată-su o înşeală constant cu bună ştiinţă şi nu mai poartă verighetă. Dînsa adică, este la fel ca pe vremea mea, nevasta află ultima, toată lumea îi zice lasă-l fată, că nu e de tine, dar ea zice vai da’ ştii ce băiat bun e?! nu-l cunoşti cum îl cunosc eu, îmi vreţi răul mă invidiaţi. Exact aşa cred că a vorbit Cheryl cu mama şi surorile ei. Desigur, ziarele au puricat şi au scos tot găinaţul pe prima pagină în sfîrşit s-a enervat fata şi-a scos verigheta, i-a aruncat-o în cap înfidelului nesimţitule eu aşa frumoasă cum sînt uite ce păr superb am fac reclamă la şampon (părul tău este obosit, apatic şi fără strălucire? spală-te cu lorelai şi vei fi ca mine pentru că meriţi!) şi tu te culci cu coafezele, măi fotbalistule de divizia C ce eşti!

Apropo de Lorelai, mama vedea telenovela ei pe iutub de la o useră Lorelai_număr, iar mama, cum încă nu a depăşit faza personală de interacţiune pe calea veveului, are impresia că ar cunoaşte-o pe Lorelai_număr de-o viaţă, aproape face parte din familia noastră! Într-o noapte a visat că deschisese iutubul şi dispăruseră episoadele!!! Nu mai exista persoana, mama nu ştie că iuzării se pot şterge, dar vezi, în vis ea află lucruri noi, bun şi a zis ea tristă Lorelai_număr ce mi-ai făcut tu mie, a aflat ea de undeva de sus, că aşa-i la R.E.M., zbori, cazi, fugi, descoperi unde locuieşte iuzărul… în Dacia judeţul Iaşi! şi s-a dus la ea să o întrebe care-i treaba. Doar că s-a trezit a deschis calculatorul şi a răsuflat uşurată, banuiesc că e unul din cele mai puternice coşmaruri pe care le-a avut în ultimii ani.

Eu am avut un vis frumos, cred că mi se trage de la episoadele cu cei trei din barcă, se făcea că mergeam cu trenul, suspendat pe nişte poduri înalte şi în jos se vedeau rîurile Irlandei, care erau din… Cocolinooo bleo, un albastru din acela care se pune la hainele de nounăscuţi şi pe el pluteau ambarcaţiuni albe iahturi cochete cu oameni cu bluze în dungi şi pe margini erau păduri verzi prin care vedeam alergînd căprioare(!!), m-am trezit buimăcită, nu-mi dau seama dacă e un vis dintr-un subconştient infantil sau prea multe reclame sau ambele.

“iată” (vine-un sol de pace) “un om de zăpadă în concepţia celor de la lacul Sf. Ana şi cum arată în opinia bunicului cu nepotul de la scara vecină. Deh, la mine e încă zăpadă multă.”

___________

Celor care creează pentru dumneavoastră, Mimi ne-a trimis în sfîrşit poze cu bijuurile care n-o lasă noaptea să doarmă, iarba nu-i mai place, inspiraţia nu-i mai tace. Ca să mai spăl un pic din jena care mă cuprinde cînd mă gîndesc la cerceii de la dumneaei, pe care îi port de-i rup şi nu am fost capabilă să le fac o poză măcar, dar promit că voi face un pictorial cînd vine primăvara, că vreau să ies în grădină îmbrăcată sumar să-i pun în evidenţă ! :> (vorbesc serios), aşa, publicăm în premieră absolută mondială o parte din colecţie, pănă la apariţia galeriei pe saitul Artemizei.

Vă mai aşteptăm cu alte minunate (po)veşti de la voi!, nu uitaţi să ne scrieţi pe adresa binecunoscută şi în trei patru cinci zile veţi primi o sumă importantă, sau o veste neaşteptat de bună de la o cunoştinţă îndepărtată sau vă veţi simţi dintr-odată nemaipomenit de inexplicabil de bine!

Pentru disperaţii tastaturilor, desigur, Vio mă provoacă, saitul cu testul de vitezomanie şi performanţă la tastat, deci măi copii… staţ cuminţ…

Dragul meu,

Astăzi dimineață cînd m-am trezit și m-am așezat, ca de obicei, la pupitrul de comandă, alături de prietenul meu Logitech 2C24AWG Shielded Hank, ne-am dat seama că în timpul somnului nava aterizase pe o planetă ciudată, cu o lumină orbitoare, aparent pustie cu excepția unui cîine nerăbdător să-și marcheze teritoriul primprejurul Enterprise-ului nostru, în timp ce coboram trapa să inspectăm locul. Era un maidan înconjurat de case și acoperit cu un fel de covor verde de mușchi, cu nave mici probabil pentru transport personal în fața fiecărei locuințe, cu excepția cîtorva.

De la una din aceste case a apărut o femeie tînără circa 30-35 ani lumină care cînta veselă

Suzi end DeDe sitin in ă trii

Chei ai es es ai en gii…

și se chinuia să scoată dintr-o fantă din ușă destinată scrisorilor un pliant de la Dominos Pizza, era îmbrăcată într-un fel de halat roz cu buline, în picioare avea papuci tot roz, iar în mînă ținea o cutie de bomboane roz în formă de inimă, după ce am salutat-o și mi-a răspuns exagerat de vesel pentru o primă întîlnire, ca să nu mai spun că nu părea deloc impresionată de forma sau culoarea mea extraterestră (extratereștrii, se știe, sînt mici verzi și cu un singur ochi în mijlocul capului, n. aut. ), m-a poftit în casă. Am servit cafea – cu lapte!, pămîntenii au gusturi extrem de bizare și niște biscuiți cu ciocolată (aceștia mi-au plăcut și cred că voi cumpăra și eu cîteva tone pentru acasă), stînd de vorbă am descoperit multe lucruri noi pe care ți le voi povesti altă dată,  printre altele am aflat că astăzi este ziua îndrăgostiților aici și voiam să îți spun și eu că comportamentul unui gușter în luna februarie ne poate arăta dacă iarna va fi lungă sau dacă vine primăvara în funcție de cît de repede își mișcă coada în sus sau jos strînga sau dreapta ( acest obicei de a scrie o propoziție lipsită de acoperire științifică precum nuca în perete este modul extratereștrilor de a-și mărturisi sentimentele în special cele pozitive de dragoste, cu cît mai prostești, cu atît mai bine. n. aut.).

Închei aici, că mi se termină bateria, a ta,

SyncMaster 206BW

SyncMaster 206BW și 2C24AWG Shielded Hank în dimineața zilei de 14 februarie 2210, cînd au descoperit o nouă lumină

Azi am găsit în Micul îndreptar al şoferului de citit şi ţinut minte scos de Poliţie şi distribuit gratis în faţa uşii pe care îl citesc o dată la 2 ani cînd îmi reînnoiesc permisul provizoriu de condus aşa, o pagină despre care nu ştiam, care ar fi bună şi în Micile îndreptare din România, “dacă te enervezi la volan, înseamnă că ai probleme cu mansarda, dacă claxonezi, urli, depăşeşti aiurea, du-te bre la doctor.” Dacă s-ar înfiinţa centre de sunat la noi, s-ar crea foarte multe locuri de muncă la diversele telefoane, că e nevoie de jumate de ţară acolo. Sau există şi nu ştiu eu?

În fiecare an cînd mă duc acasă mă urc tot mai greu în maşinile în care sînt nevoită să intru şi trăiesc adevărate momente de isterie care de obicei enervează la culme şoferii şi ei ele cred că am probleme cu nervii, dar eu nu le am, pînă să plec eram foarte pasivă la smucituri, claxoane, demarări, tamponări, mai nou transpiiir mă trezesc comentînd aiurea frînă, roşu, liber, sau am adevărate crize Tourette, fiindcă e nevoie de cuvinte cu ample înţelesuri şi profunzimi ca să-mi exprim starea sufletească mănţelegi.

Am primit de la Vera un clip pe mail, probabil că multă lume îl ştie deja!, cu nişte oameni deosebit de “inteligenţi” şi “alfabeţi”, îmi place şi îl pun aici. Nu ştiu al cui e, nu pot să dau credite.

Aşa, acuma că am lămurit-o cu ai noştri, mergem la ai lor, acum vreo cîţiva ani, a nu, întîi cartea lu Jerome K. Jerome Trei într-o barcă (fără să mai să socotim şi cîinele), este o călătorie pe Tamisa între nişte localităţi, bun, în zilele noastre s-au gîndit trei oameni, Griff Rhys Jones, Rory McGrath and Dara O’Briain să facă acelaşi lucru într-un documentar Three Men in Another Boat, pun aici o parte, unde dau ei peste studioul lui David Gilmour, o duce răău bietul de el, să trăieşti pe o barcă şi ce barcă…

Alte filme vreau să pun, după excursia pe Tamisa, Dara O’Briain fiind irlandez după cum se vede din nume, a zis o ce bine ne-am distrat, hai să vă arăt ţara mea de glorii de dor să vedeţi ce frumos e! Hai! Şi au ieşit cîteva emisiuni care mie îmi plac (destuuul de mult!), unde se vede foarte foarte fain Irlanda! Ştiu că pare plictisitor, dar nu e!, dacă aveţi timp şi chef, uitaţi-vă, că merită.

Three Men Go to Ireland!

Ieri a venit un domnişor să ne schimbe sistemul de alarmă la birou, a piuit de ne-a tîmpit şi la sfîrşit ne-a comunicat cu cele mai bune intenţii în suflet că avem o parolă de proşti (adică 123 asta era parola noastră!) şi orice găinar poate intra şi sparge marele birou şi fura (ce?). Hai să vă puneţi o parolă mai noo mai nteressantă mai enigmatică… Geisăn se uita pierdut, a zis că nu ştie, nu-l duce mintea, pur şi simplu! Aşa ceva eu n-am mai auzit, dar l-am înţeles şi pe el, nu voia să mai ţină minte o combinaţie în plus, pe cînd eu n-am nici o problemă! Ridic veselă o mînă în sus: zic eu zic eu, puneţi-mă pe mine! Da Suzi, spune-ne. Şi Suzi zice: 7875!, că este pinu meu de la cardu laser, cardu viza, alarma de la casă precum şi pă computer, deci mi-e foarte uşor să o ţin minte!

Revenind la biroul cu separeu, de cînd văd un panou gri la orizont mi-am dat seama că în viaţă e important să ai un plan. Ştiu că sînt printre noi adepţi ai sportului cu momentul, dar uite, eu am început să mă gîndesc la concediu, între timp sînt reduceri mari la parchet şi citesc o carte cu dueluri (ziceam că vreau cu amor eroic?, am!), plus că plouă şi ascult vai a cincea oară Brindisi şi îmi imaginez că sînt Aprile Millo şi Pavarotti e ≡≡≡≡≡≡  (cenzurat ruşine Suzi!), ăăă…
am început să scriu pe post-its ce am de făcut azi să cumpăr lapte pîine, ce mai am de făcut în general în viaţă să caut bilete de avion sau căşti noi pînă mi-am umplut cîmpul vizual cu : planuri suzi va lua lecţii de planorism, înţelepciuni azi la cecunleu depui mîine elvaface pui, comenzi mănîncă casă trăieşti nu trăi casă mănînci, chiar ştiri de ultimă oră în perioada 5 februarie 1 martie toate magazinele cu excepţia alimentarelor vor fi închise.

După ce am umplut peretele cu diverse culori şi mesaje am simţit că lucrurile se aşază, rămîne să urmez planurile!, dar soarta păcătoasă nemiloasă, Geisăn a pus mîna pe aifon şi a sunat la deranjamente, de unde a venit Domeenicoo să-mi repare mufa ruptă hmhm şi a trebuit să părăsesc tranşeele, cînd o să mă pierd, o să revin la partiţie totuşi ca la un fel de Zidu plîngerii, o hîrtiuţă agăţată cu scoci, un pas înainte.

Citind comentariul Verei de la poza lui Liviu cu holurile Parlamentului mi-am amintit că: mai ştii săptămîna turbată în care am văzut 4 muzee şi n-am scris decît despre două? Unul absent a fost muzeul naţional şi acolo sălile au becuri cu senzori, te mişti – bine, nu te mişti –  stai pe întuneric, în felul acesta se economiseşte lumină destul de rezonabil!. Tot acolo am zărit o expoziţie de îmbrăcăminte şi
Ori eu am văzut prea multe filme trăznet, ori scena seamănă cu laboratoarele în care au loc experimente ştiinţifice cu clone şi sînt ţinute (clonele) în cilindrii respectivi într-o stare foarte trează dar imobilă, gata oricînd să evadeze şi să invadeze planeta, făcînd milioane de victime, clonele astea fiind puternice fizic, fără memorie şi fără sentimente. În concluzie, am luat-o la fugă şi vizita mea la muzeu s-a terminat rapidissim. Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar fi “o noapte la muzeu” ediţia Suzi, avînd în vedere că avem acum o expoziţie ceva cu “dead zoo at large” şi am zărit – pe cînd alergam să scap de clone un schelet uriaş de brontozaur.

Dimineaţă, pe cînd încercam să evadez din cămaşa de forţă ( nu sînt singura persoană de pe planetă care se trezeşte cu mîinile scoase din mînecile pijamalelor, da?) , mă gîndeam că: acum vreo două săptămîni a căzut un meteorit de cîteva sute de grame undeva în lume – nu a făcut decît o pagubă într-un tavan şi eu nu am scris nimic pe blog (ceea ce ar fi trebuit, mai ieşim din plictismul cu cărţi, poze, filme, flori, fete, băieţi), ce interesant ar fi să scriu chestii bizare, dar nuuu ciudate aşa – că sînt destui nebuni fascinanţi, bizare la modul luni 1 februarie: ” astăzi m-am întîlnit cu mama care se teleportase spre mine, dar printr-o greşeală de … latitudine (?!) a ajuns în mijlocul Pragăi şi am plecat cu zepelinul s-o culeg de pe drum, să luam brunch-ul la Barcelona unde eram invitate la Letiţia (o ştii pe Letiţia? nevasta lu Carlos! de Spania!) la broaşte ţestoase aduse de un amic pescar pe Uranus.”

Fiecare zi începea aproape la fel. Îmi fierbeam un ceai, îmi prăjeam cîteva feliuţe de şuncă şi o felie de pîine şi aruncam apa cu care mă spălam pe fereastră într-o tufă de urzici. Apoi coboram pentru a merge în spatele tufelor de liliac (aruncînd o privire precaută la coasă) şi, după aceea, folosind mormîntul lui Elijah Fletcher ca lavabou, mă bărbieream. În acest timp, Moon îşi dezmorţea încheieturile şi mă aştepta să merg să bem o cană cu ceai. Ne făcusem o regulă să nu începem treaba pînă ce nu auzeam clinchetul clopţelului de la şcoala elementară.”

J. L. Carr - O vară la ţară

Dimineata m-am trezit cu un dor, bai dar deci un dor din ala metafizic, vreau sa citesc despre un fel de dragoste ca de pe vremuri, cind dragostele se faceau mai trainice, mai frontale mai la bal ori la spital, cum e de exemplu Anna!, si durau, frate!, mai mult de trei ani, cind lasai cartea jos aveai certitudinea ca s-au pus baze solide pentru o relatie de lunga respiratie (hah!).  Stateam si imi chinuiam mintea ce ce anume sa fie si am gasit dintr-odata razboi si pace, stii cind se marita Pierre cu Natasa? sau cind Maria si Nicolai fac patru copii? Din asta, iubire gospodareasca.

Aseara inainte de adormi am scris un post in gind in citeva clipe, din care nu mai tin minte nici macar un cuvint, era un post supeerb, era capodopera mea blogaristica, s-a dus, o sa-mi cumpar un reportofon, dar nu reuseam sa-l prind nici cu mama microfonului, cred ca mi s-au facut de-a scurt circuite de puteam lumina un stadion in alea zece secunde!

Apropo de lumini, mai demult am vazut un film. cu o doamna care crestea mariuana in sera. si noaptea le lumina cu niste neoane imense, care ajutau la fotosinteza nonstop. cind aprindea sera, pica tot curentul in sat, oamenii vedeau o lumina puternicaaa, initial au crezut ca e un ozeneu, pe urma s-au obisnuit si ieseau afara ca la artificii . Saving Grace. pe iutub, am dat de tot filmul. Unul din momentele mele preferate, unde doua respectabile tocmai au servit ceai de marihuana fara sa stie, haioase foc.

Au zburat-o afară și a umblat teleleu prin lume, Dumnezeu știe pe unde și cîtă vreme. … I-a tocat unu, dracu-l mai știe cu cîți ani mai tînăr ca ea, toți banii, că avea ceva avere cînd avenit. Bani și bijuterii. … Da cînd s-au gătat banii, s-a gătat și dragostea. … Am auzit că ăia de poliție , cînd au spart ușa să vadă ce-i cu Anna Sage, au găsit pe masă două cești de ceai. Exclus! Ea era foarte pedantă și curată. Normal ar fi fost să fie spălate. … În orice caz, mie personal toată povestea nu mi-a mirosit a bine. Prea e cusută cu ață albă, nu? Ce părere aveți”

Femeia în roșu, pp 62-64

Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au scris o carte foarte complicată din punct de vedere literaro narativ și spațio temporal, ca să fiu simplă, vine așa: ei încep cartea scriind în ea despre cum scriu ei cartea pe care tocmai o citești, va să zică autorii sînt personaje (A., Emunu și Emdoi)!, care se documentează „pe teren” pentru cartea -de față, despre Ana Cumpănaș, originară din Comloș Timișoara, devenită între timp Anna Sage, amanta lui Dillinger inamicul public nambăr uan al Americii în 34, femeia în roșu care l-a dat pe bandit în gît la efbiai, care efbiaiul l-a împușcat cînd ieșea de la un film cu gansteri chiar în fața cinemaului, după cum tot mapamondul știe deja datorită blocbasterului Public Enemies de anul trecut. Partea de poveste cu începuturile Anei proaspăt emigrată, în paralel cu istoria personală a lui Liviuț (inocența ei lăsată acasă), e scrisă frumos corect, pînă cînd întervine elementul de senzațional cu prohibiție mafioți agenți conspirații, se schimbă calimera și registrul iar se schimbă și se ajunge la exagerări hilare, niște mituri urbane chicioase, cu ajutorul unor personaje „sursă”, un biograf, un traducător (de scenariu plus scrisorile lui Dillinger), un proiecționist incult pasionat de Dillinger foarte pitoresc, mai avem și un ziar de mare inspirație jurnalistică și patriotică, de unde aflăm ce se mai întîmplă cît Ana lipsea din localitate. După ce se liniștesc apele, iese Dili din scenă, Ana se întoarce în țară, se revine la proză cuminte, apoi la partea cu autorii – personaje (tocmai au terminat cartea!), și cu rezultatul autopsiei începută la început. Gata.

Hai să pun un fragment din ”Reporter de vest”, ales special cu iz patriotic de ziua unirii, transmisiune de la o mică sărbătoare în Comloș.

”În lumina plină de speranță a dimineții ne-am oprit o clipă în parcul comunal. Acolo, ascunsă parcă sfios la umbra unui băgrin (salcîm), am descoperit o tînără domnișoară citind cu încordare mută ceva anume, poate o scrisoare de amor.
La rugămintea de a se prezenta, dînsa a răspuns cu emoție că este domnișoara Puși M., elevă la Carmen Sylva din Timișoara. (…) La întrebarea ce prepară pentru înălțătoarele clipe, d-șoara Puși citește cu multă simțire acest fragment de Imn de pe foaia de hîrtie ce o ținea cu emoție în mîini: Azi e zi de sărbătoare pentru neamul românesc./ Frați răsleți de vremuri iat-acum se întîlnesc./ Dunărea spre noi privește și cu glas tremurător/ Cîntă cîntec de isbîndă românescului popor!”

Am văzut sau am visat? Că este în manualul propus de Editura Humanitas pentru literatură pentru clasa a Xa.

Bestial, mi-a plăcut, Ovidiule, mulțumesc!

Cartea pe care o citesc e nouă şi cadou, deci o port în geantă într-o sacoşă verde care vinde ciorapi de damă care slăbesc (adică te strîng, dar tu pari mai slabă ochiului neştiutor). Mă simt aşa de bine cînd vin în autobuz, scot tacticos punga, apoi cartea, împăturesc punga, o bag în geantă, încep să citesc, se apropie staţia, scot punga o despăturesc, bag cartea, o împăturesc iar (la un capăt, să nu intre praf ori miros de cipsuri) mă ridic şi plec. Îmi aduce aminte de femeile la piaţă cînd scoteau din buzunarul ascuns al rochiei (de sub sorţul de rigoare) o pungă de plastic împăturită la milimetru pe conturul bancnotelor impăturite şi ele în două fics.

M-am apucat de i-am povestit mamei gîndul meu zburdalnic de a avea o săptămînă culturală gratis (din motive clare că sînt falită şi la sevraj cu magazinele de modisme, deci mă refulez în artă modernă!), ea zice bine aşa-i frumos te cultivi, cu ce ţi-ai clătit ochii azi? Politicoasă femeia, eu tocmai ce văzusem Bacon vorbeam pe trei cărări depresive la nivel înalt, îi dau linc cu ceva picturi, doamna sare ca tăiată au draga mamii, da mai frumoase tablouri n-ai găsit tu în tot Dablinu ăla?! Ah ba da ba da, doar că alea frumoase sînt pe bani! Hai să-ţi trimit nişte bănuţi să vezi ceva calumea? Îhîî!… şi dă-i plîns. După care ne-am uitat toată seara la Furtună la palat pe iutub *.

De cînd sînt pe saitul cu vederile, am în agendă un hah am uitat numele, o bucată de hîrtie pe care sînt mai multe timbre nu mai ştiu cum se cheamă… coliţă!!,  bon, am timbre la mine şi în birou nu sînt timbre pe motiv de criză (pînă acum aveam o maşină de timbrat), ghici ce face Suzi! vinde, stimabililor, timbre de 82 de cenţi la preţul de 1 ioro bucata, adevărată speculă!!, nu ştiu cum poate dormi noaptea!, ştiu că e păcat, dar mă simt excelent, cred că într-o viaţă anterioară am fost cămătăreasă ori patroană de bordel ceva, mă căiesc, am să ajung la Nirvana la Paştele cailor.

_________

* Am căutat să pun un linc cu Furtună la palat (o telenovelă coreeană difuzată pe tevereunu, în mare vogă după Giuvaierul Palatului – tot o telenovelă şi tot coreiancă) am dat peste un sait care ne explică pe larg legătura dintre hemoroizi şi Giuvaierul…, Furtuna…, de egzemplu se înţelege că, fiind asiatici, personajele din aceste două filme făceau clismă regulat,  stăteau pe vine cînd îi lovea intestinu (şi nu pe tronuri, cum stau personajele din telenovelele spaniole!), practicau acupunctura, ikebana, fengshuiul şi alte năzdrăvănii, în concluzie, telenovelele ne pot aduce pacea, cu condiţia să le urmărim cu pixu în mînă şi nu să căscăm numai gura la cum se pupă regele cu concubina.

Aveam programat să văd două expoziţii, una la Centrul Cultural Francez, ceva cu nişte boxeri (bătăuşi, nu chiloţi), am întrebat unde e şi am intrat. Cîînd colo, era în cafenea, un fel de cantină studenţească cu mese sumare şi scaune de plastic unde ronţăia lumea şi schimba impresii în gura mare, plin ochi!-era prînzul, unde să mă postez în farfuriile oamenilor să privesc cu o mînă în bărbie marea artă a artistei de pe pereţi?

A doua expoziţie am găsit-o întîmplător la Centrul de Filme, era cu poze din Gaza. Aţi mai fost vreodată la expoziţii despre zone de război? Nici eu, erau numai babe, nu ştiu, ori mă nimerisem la o mişcare a unei asociaţii, ori era vernisajul şi eu habar n-aveam, asta-i treaba, era plin de septuagenari care m-au înghesuit şi mi-au suflat în ureche pînă m-a apucat somnul. Deşi nu era nimic de somn, era cu poze din alea din reviste gen Timpuri şi Lumea azi, dramatice, adică tragice!, cu lacrimi, molozuri, copii, am ieşit căpiată şi nu mă aştepta ceva de vodevil!

A treia expoziţie era programată la Arhiva Fotografică, despre Irlandia în perioada Războiului de Independenţă – Primul război mondial ( asta vine cu ochiul liber perioada 1920 – 1924), nu prea vesel!

Iaca micii irlandeji cum habar n-aveau ce se întîmplă. Erau foarte mulţi oameni în vîrstă şi aici, chiar era teribil de aglomerat!, a mai venit şi un grup de şcolari cu clasa la o porţie de istorie care nu părea să-i impresioneze în mod deosebit, dar erau discreţi.

Ce mi-a plăcut să aflu este că, dacă vrei, poţi cere cópii după fotografiile din arhive, nu ştiu dacă la noi se poartă, mi se pare o idee foarte de bun simţ. Am cumpărat cîteva vederi de poze vechi, una cu un picnic pe vremea aia nu aveau scaune de plastic hah! şi se pare că erau la ceai cu biscuiţi, şi alta cu un nene care pozează nişte tantii cu rochii bufante la 1864, ah ce vremuri, deci pe lîngă nenea mai era un nene cu un aparat de foto care avea grijă să imortalizeze momentul!

Iar şi din nou, cînd am venit acasă m-a apucat o dorinţă ardentă de a călca rufe, nu ştiu şi nu mă duc la doctor pentru treaba asta, îmi las impulsurile să mă ghideze. Mîine mergem să vedem artă asiatică, sper să fie ceva mai vioaie.

Francis Bacon a fost pictor maare, mare, caracterizat printr-un stil sumbru, minimalist în detalii, un suflet tulburat şi nu prea vesel de felul lui, omul picta cum îl lovea marea inspiraţie, ce era de mică inspiraţie era distrus şi gata, băga toporul în tablouri, le făcea o gaură în mijloc şi restul de pînză era reciclat pe post de paletă. De fapt, ce să zic?, totul în jurul lui era pe post de paletă: pereţii, uşile, şosetele, cum le prindea le picta, specialiştii ne spun că “experimenta” cu diverse materiale.

Poza de mai jos nu este o pictură de-a lui, este poza făcută de mine atelierului dumnealui care spunea cu guriţa lui că el numai aşa se poate concentra, crea, în mizerie şi înghesuială, noi şi alţii credem că manifestarea claustrofobică aproape se datorează unor traume din copilărie, adolescenţă, tinereţe, bătrîneţe. La cît de “barocă” e atmosfera, tablourile lui sînt uimitor de curate. Cum am ajuns să fac poza cu telefonul ascuns în mînecă.

După moartea lui, partenerul şi moştenitorul de drept şi fapt a donat tot ce se afla acolo în studio, galeriilor din Dablin, pentru că artistul era irlandez (născut pe pietrele noastre, crescut prin diverse locaţii irlandeze, deci merita şi poporul un semn al trecerii), cu un mare efort şi grijă au fost transbordate inventariate şi repoziţionate pensulele, borcanele, şosetele şi celelalte într-o cameră identică – doar că din sticlă şi aer condiţionat, păzită pe toate părţile de badigarzi, nu ai voie nici să pozezi, nici să telefonezi, nici să strănuţi acolo, iaca.

Aşa o păzeală nu mi s-a mai întîmplat de la Molul din Băneasa! Ştiaţi că în Molul de la Băneasa nu ai voie să faci poze?! Era să leşin cînd a venit un domn la mine şi mi-a comunicat foarte trist că aşa e dispoziţia, mi-a dezvăluit că şi el consideră că e o pretenţie absolut prostească şi poate să “închidă ochii”, dar eu nu l-am lăsat să se rebeleze şi am pus camera în geantă ( după ce m-am spart că “nicăieri în lumea asta nu e aşa ceva la on magazin!!”).

Revenind pe tărîmuri artistice în afară de atelierul respectiv, mai avem cîteva tablouri (cu valoare relativ mică, cele mari sînt la engleji şi în diverse colecţii particulare pe mapamond), schiţe care ne dezvăluie idei blabla, fotografii după care picta omul, cîteva cărţi şi alte mii şi mii de pagini care lui îi plăceau şi le rupea şi le făcea teancuri teancuri.

Cam asta a fost vizita la cultură, interesantă şi grea pentru mine, pun un film frumos făcut (de alţii) despre expoziţie, pentru cine are răbdare şi agreează pictura, merită. Mîine mă duc să văd poze cu boxeri, să vedem cum ies şi de acolo.

Am fost la film, primul treide din veaţa mea, aş minţi dacă aş spune că n-aveam sentimente de copil în dimineaţa de Crăciun plus filinguri apocaliptice, ca oamenii care acum o sută de ani vedeau trenul fraţilor Lumiere. Mă gîndesc cum ar fi fost dacă respectivii ar fi văzut treide, cred că făceau infarct, de fapt am şi avut un moment de genul respectiv cu o bombiţă din film de care m-am ferit violent, a fost palpitant!

Acuma, să nu fiu cîrcotaşă, a fost frumos, mai ales că e cu fantastice şi am un dinte dulce pentru fiinţe care zboară pe mături sau balauri, dar ca să spun şi sincer, aveam clipe cînd simţeam cum ochii mei o luau pe calea strabismului şi nu mai vedeam nimicuţa. Au fost şi scenete în care nu vedeam treide deloc, am şi plîns un pic de mi s-au aburit ochelarii…

Ca experienţă cinematografică nu a fost o revoluţie în forul meu interior cum mă temeam… ştiu şi eu?, oi fi ca bătrîna din clipul cu tembelul ăla care dă cu toporul în laptop şi ea sare la el că-i strică bunătate de topor, n-am simţul invenţiilor, dar am apreciat cum zburau tot felul de gîze  şi vedeai îîîn spaţiu, erau nişte peisaje supraetajate incredibile, e palpitant pe planeta avatar, pandorienii stau mai bine decît noi cu gravitaţia, respectă natura şi strămoşii, era totul verde şi aveau copaci inteligenţi, nu mergeau cu maşini, foloseau un fel de cai pentru deplasare, iar pentru adrenalină – dragooni! Dacă se dovedeşte adevărat vizionar julesvernesc şi urmaşii urmaşilor noştri vor descoperi o Pandoră din asta într-o galaxie îndepărtată, cum ar fi?

Brian Duffy (nenea cu freza napoleoniană) a fost un fotograf de la Anglia în anii 60, în mare vogă, un fel de Ann Leibovitz, care, după ce ajunsese el mare artist fără pretenţii de artist cît de bun meseriaş, într-o zi s-a dus la studioul lui şi un tip de acolo cum l-a văzut intrînd i-a spus domnu Duffy, n-avem hîrtie la budă, ce ne facem?, omul a avut o revelaţie subită că în loc să se ducă să ia în mînă camera să facă ce ştia mai bine, era şi director şi manager şi patron şi magazioner, s-a enervat şi i-a trimis pe toţi acasă. După care a luat frumos toate negativele muncii lui nepreţuite, le-a dus în grădină şi le-a dat foc. Din fericire, s-a făcut ditamai fumăraia şi vecinii l-au reclamat la prefectură, a venit un slujbaş care l-a somat să se calmeze că poluează, aşa că a fost nevoit să întrerupă mica lui istericală şi restul de filme ne arse au fost aruncate într-o cutie de pantofi şi cutia aruncată în pod. Şi n-a mai vrut să mai audă de fotografie.

Daar, într-o zi un nepot ca toţi nepoţii a scăpat în pod şi-a scotocit pînă a găsit comoara, s-a dus la taică-su (fiul artistului) şi a zis uite ce am eu aici!, taică-su a zis o!, dar o!, tată (adică artistul), hai să facem o expoziţie cu fotografiile tale, ce-ai de pierdut? Artistul a spus nu, pe urmă că se mai gîndeşte, în final a acceptat, cu oarecare strîngere de inimă, că cine o să vină cine vrea să vadă vechiturile mele… Expoziţia s-a deschis, la vernisaj artistul nu a fost prezent, din teama mincinoasă că va fi doar el, familia şi platoul cu fursecuri, dar s-a înşelat, expoziţia a avut un succes răsunător! Nu-i aşa că e frumos?