Ieri a venit un domnişor să ne schimbe sistemul de alarmă la birou, a piuit de ne-a tîmpit şi la sfîrşit ne-a comunicat cu cele mai bune intenţii în suflet că avem o parolă de proşti (adică 123 asta era parola noastră!) şi orice găinar poate intra şi sparge marele birou şi fura (ce?). Hai să vă puneţi o parolă mai noo mai nteressantă mai enigmatică… Geisăn se uita pierdut, a zis că nu ştie, nu-l duce mintea, pur şi simplu! Aşa ceva eu n-am mai auzit, dar l-am înţeles şi pe el, nu voia să mai ţină minte o combinaţie în plus, pe cînd eu n-am nici o problemă! Ridic veselă o mînă în sus: zic eu zic eu, puneţi-mă pe mine! Da Suzi, spune-ne. Şi Suzi zice: 7875!, că este pinu meu de la cardu laser, cardu viza, alarma de la casă precum şi pă computer, deci mi-e foarte uşor să o ţin minte!

Revenind la biroul cu separeu, de cînd văd un panou gri la orizont mi-am dat seama că în viaţă e important să ai un plan. Ştiu că sînt printre noi adepţi ai sportului cu momentul, dar uite, eu am început să mă gîndesc la concediu, între timp sînt reduceri mari la parchet şi citesc o carte cu dueluri (ziceam că vreau cu amor eroic?, am!), plus că plouă şi ascult vai a cincea oară Brindisi şi îmi imaginez că sînt Aprile Millo şi Pavarotti e ≡≡≡≡≡≡  (cenzurat ruşine Suzi!), ăăă…
am început să scriu pe post-its ce am de făcut azi să cumpăr lapte pîine, ce mai am de făcut în general în viaţă să caut bilete de avion sau căşti noi pînă mi-am umplut cîmpul vizual cu : planuri suzi va lua lecţii de planorism, înţelepciuni azi la cecunleu depui mîine elvaface pui, comenzi mănîncă casă trăieşti nu trăi casă mănînci, chiar ştiri de ultimă oră în perioada 5 februarie 1 martie toate magazinele cu excepţia alimentarelor vor fi închise.

După ce am umplut peretele cu diverse culori şi mesaje am simţit că lucrurile se aşază, rămîne să urmez planurile!, dar soarta păcătoasă nemiloasă, Geisăn a pus mîna pe aifon şi a sunat la deranjamente, de unde a venit Domeenicoo să-mi repare mufa ruptă hmhm şi a trebuit să părăsesc tranşeele, cînd o să mă pierd, o să revin la partiţie totuşi ca la un fel de Zidu plîngerii, o hîrtiuţă agăţată cu scoci, un pas înainte.

Citind comentariul Verei de la poza lui Liviu cu holurile Parlamentului mi-am amintit că: mai ştii săptămîna turbată în care am văzut 4 muzee şi n-am scris decît despre două? Unul absent a fost muzeul naţional şi acolo sălile au becuri cu senzori, te mişti – bine, nu te mişti –  stai pe întuneric, în felul acesta se economiseşte lumină destul de rezonabil!. Tot acolo am zărit o expoziţie de îmbrăcăminte şi
Ori eu am văzut prea multe filme trăznet, ori scena seamănă cu laboratoarele în care au loc experimente ştiinţifice cu clone şi sînt ţinute (clonele) în cilindrii respectivi într-o stare foarte trează dar imobilă, gata oricînd să evadeze şi să invadeze planeta, făcînd milioane de victime, clonele astea fiind puternice fizic, fără memorie şi fără sentimente. În concluzie, am luat-o la fugă şi vizita mea la muzeu s-a terminat rapidissim. Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar fi “o noapte la muzeu” ediţia Suzi, avînd în vedere că avem acum o expoziţie ceva cu “dead zoo at large” şi am zărit – pe cînd alergam să scap de clone un schelet uriaş de brontozaur.

Dimineaţă, pe cînd încercam să evadez din cămaşa de forţă ( nu sînt singura persoană de pe planetă care se trezeşte cu mîinile scoase din mînecile pijamalelor, da?) , mă gîndeam că: acum vreo două săptămîni a căzut un meteorit de cîteva sute de grame undeva în lume – nu a făcut decît o pagubă într-un tavan şi eu nu am scris nimic pe blog (ceea ce ar fi trebuit, mai ieşim din plictismul cu cărţi, poze, filme, flori, fete, băieţi), ce interesant ar fi să scriu chestii bizare, dar nuuu ciudate aşa – că sînt destui nebuni fascinanţi, bizare la modul luni 1 februarie: ” astăzi m-am întîlnit cu mama care se teleportase spre mine, dar printr-o greşeală de … latitudine (?!) a ajuns în mijlocul Pragăi şi am plecat cu zepelinul s-o culeg de pe drum, să luam brunch-ul la Barcelona unde eram invitate la Letiţia (o ştii pe Letiţia? nevasta lu Carlos! de Spania!) la broaşte ţestoase aduse de un amic pescar pe Uranus.”

Fiecare zi începea aproape la fel. Îmi fierbeam un ceai, îmi prăjeam cîteva feliuţe de şuncă şi o felie de pîine şi aruncam apa cu care mă spălam pe fereastră într-o tufă de urzici. Apoi coboram pentru a merge în spatele tufelor de liliac (aruncînd o privire precaută la coasă) şi, după aceea, folosind mormîntul lui Elijah Fletcher ca lavabou, mă bărbieream. În acest timp, Moon îşi dezmorţea încheieturile şi mă aştepta să merg să bem o cană cu ceai. Ne făcusem o regulă să nu începem treaba pînă ce nu auzeam clinchetul clopţelului de la şcoala elementară.”

J. L. Carr - O vară la ţară

Dimineata m-am trezit cu un dor, bai dar deci un dor din ala metafizic, vreau sa citesc despre un fel de dragoste ca de pe vremuri, cind dragostele se faceau mai trainice, mai frontale mai la bal ori la spital, cum e de exemplu Anna!, si durau, frate!, mai mult de trei ani, cind lasai cartea jos aveai certitudinea ca s-au pus baze solide pentru o relatie de lunga respiratie (hah!).  Stateam si imi chinuiam mintea ce ce anume sa fie si am gasit dintr-odata razboi si pace, stii cind se marita Pierre cu Natasa? sau cind Maria si Nicolai fac patru copii? Din asta, iubire gospodareasca.

Aseara inainte de adormi am scris un post in gind in citeva clipe, din care nu mai tin minte nici macar un cuvint, era un post supeerb, era capodopera mea blogaristica, s-a dus, o sa-mi cumpar un reportofon, dar nu reuseam sa-l prind nici cu mama microfonului, cred ca mi s-au facut de-a scurt circuite de puteam lumina un stadion in alea zece secunde!

Apropo de lumini, mai demult am vazut un film. cu o doamna care crestea mariuana in sera. si noaptea le lumina cu niste neoane imense, care ajutau la fotosinteza nonstop. cind aprindea sera, pica tot curentul in sat, oamenii vedeau o lumina puternicaaa, initial au crezut ca e un ozeneu, pe urma s-au obisnuit si ieseau afara ca la artificii . Saving Grace. pe iutub, am dat de tot filmul. Unul din momentele mele preferate, unde doua respectabile tocmai au servit ceai de marihuana fara sa stie, haioase foc.

Au zburat-o afară și a umblat teleleu prin lume, Dumnezeu știe pe unde și cîtă vreme. … I-a tocat unu, dracu-l mai știe cu cîți ani mai tînăr ca ea, toți banii, că avea ceva avere cînd avenit. Bani și bijuterii. … Da cînd s-au gătat banii, s-a gătat și dragostea. … Am auzit că ăia de poliție , cînd au spart ușa să vadă ce-i cu Anna Sage, au găsit pe masă două cești de ceai. Exclus! Ea era foarte pedantă și curată. Normal ar fi fost să fie spălate. … În orice caz, mie personal toată povestea nu mi-a mirosit a bine. Prea e cusută cu ață albă, nu? Ce părere aveți”

Femeia în roșu, pp 62-64

Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au scris o carte foarte complicată din punct de vedere literaro narativ și spațio temporal, ca să fiu simplă, vine așa: ei încep cartea scriind în ea despre cum scriu ei cartea pe care tocmai o citești, va să zică autorii sînt personaje (A., Emunu și Emdoi)!, care se documentează „pe teren” pentru cartea -de față, despre Ana Cumpănaș, originară din Comloș Timișoara, devenită între timp Anna Sage, amanta lui Dillinger inamicul public nambăr uan al Americii în 34, femeia în roșu care l-a dat pe bandit în gît la efbiai, care efbiaiul l-a împușcat cînd ieșea de la un film cu gansteri chiar în fața cinemaului, după cum tot mapamondul știe deja datorită blocbasterului Public Enemies de anul trecut. Partea de poveste cu începuturile Anei proaspăt emigrată, în paralel cu istoria personală a lui Liviuț (inocența ei lăsată acasă), e scrisă frumos corect, pînă cînd întervine elementul de senzațional cu prohibiție mafioți agenți conspirații, se schimbă calimera și registrul iar se schimbă și se ajunge la exagerări hilare, niște mituri urbane chicioase, cu ajutorul unor personaje „sursă”, un biograf, un traducător (de scenariu plus scrisorile lui Dillinger), un proiecționist incult pasionat de Dillinger foarte pitoresc, mai avem și un ziar de mare inspirație jurnalistică și patriotică, de unde aflăm ce se mai întîmplă cît Ana lipsea din localitate. După ce se liniștesc apele, iese Dili din scenă, Ana se întoarce în țară, se revine la proză cuminte, apoi la partea cu autorii – personaje (tocmai au terminat cartea!), și cu rezultatul autopsiei începută la început. Gata.

Hai să pun un fragment din ”Reporter de vest”, ales special cu iz patriotic de ziua unirii, transmisiune de la o mică sărbătoare în Comloș.

”În lumina plină de speranță a dimineții ne-am oprit o clipă în parcul comunal. Acolo, ascunsă parcă sfios la umbra unui băgrin (salcîm), am descoperit o tînără domnișoară citind cu încordare mută ceva anume, poate o scrisoare de amor.
La rugămintea de a se prezenta, dînsa a răspuns cu emoție că este domnișoara Puși M., elevă la Carmen Sylva din Timișoara. (…) La întrebarea ce prepară pentru înălțătoarele clipe, d-șoara Puși citește cu multă simțire acest fragment de Imn de pe foaia de hîrtie ce o ținea cu emoție în mîini: Azi e zi de sărbătoare pentru neamul românesc./ Frați răsleți de vremuri iat-acum se întîlnesc./ Dunărea spre noi privește și cu glas tremurător/ Cîntă cîntec de isbîndă românescului popor!”

Am văzut sau am visat? Că este în manualul propus de Editura Humanitas pentru literatură pentru clasa a Xa.

Bestial, mi-a plăcut, Ovidiule, mulțumesc!

Cartea pe care o citesc e nouă şi cadou, deci o port în geantă într-o sacoşă verde care vinde ciorapi de damă care slăbesc (adică te strîng, dar tu pari mai slabă ochiului neştiutor). Mă simt aşa de bine cînd vin în autobuz, scot tacticos punga, apoi cartea, împăturesc punga, o bag în geantă, încep să citesc, se apropie staţia, scot punga o despăturesc, bag cartea, o împăturesc iar (la un capăt, să nu intre praf ori miros de cipsuri) mă ridic şi plec. Îmi aduce aminte de femeile la piaţă cînd scoteau din buzunarul ascuns al rochiei (de sub sorţul de rigoare) o pungă de plastic împăturită la milimetru pe conturul bancnotelor impăturite şi ele în două fics.

M-am apucat de i-am povestit mamei gîndul meu zburdalnic de a avea o săptămînă culturală gratis (din motive clare că sînt falită şi la sevraj cu magazinele de modisme, deci mă refulez în artă modernă!), ea zice bine aşa-i frumos te cultivi, cu ce ţi-ai clătit ochii azi? Politicoasă femeia, eu tocmai ce văzusem Bacon vorbeam pe trei cărări depresive la nivel înalt, îi dau linc cu ceva picturi, doamna sare ca tăiată au draga mamii, da mai frumoase tablouri n-ai găsit tu în tot Dablinu ăla?! Ah ba da ba da, doar că alea frumoase sînt pe bani! Hai să-ţi trimit nişte bănuţi să vezi ceva calumea? Îhîî!… şi dă-i plîns. După care ne-am uitat toată seara la Furtună la palat pe iutub *.

De cînd sînt pe saitul cu vederile, am în agendă un hah am uitat numele, o bucată de hîrtie pe care sînt mai multe timbre nu mai ştiu cum se cheamă… coliţă!!,  bon, am timbre la mine şi în birou nu sînt timbre pe motiv de criză (pînă acum aveam o maşină de timbrat), ghici ce face Suzi! vinde, stimabililor, timbre de 82 de cenţi la preţul de 1 ioro bucata, adevărată speculă!!, nu ştiu cum poate dormi noaptea!, ştiu că e păcat, dar mă simt excelent, cred că într-o viaţă anterioară am fost cămătăreasă ori patroană de bordel ceva, mă căiesc, am să ajung la Nirvana la Paştele cailor.

_________

* Am căutat să pun un linc cu Furtună la palat (o telenovelă coreeană difuzată pe tevereunu, în mare vogă după Giuvaierul Palatului – tot o telenovelă şi tot coreiancă) am dat peste un sait care ne explică pe larg legătura dintre hemoroizi şi Giuvaierul…, Furtuna…, de egzemplu se înţelege că, fiind asiatici, personajele din aceste două filme făceau clismă regulat,  stăteau pe vine cînd îi lovea intestinu (şi nu pe tronuri, cum stau personajele din telenovelele spaniole!), practicau acupunctura, ikebana, fengshuiul şi alte năzdrăvănii, în concluzie, telenovelele ne pot aduce pacea, cu condiţia să le urmărim cu pixu în mînă şi nu să căscăm numai gura la cum se pupă regele cu concubina.

Aveam programat să văd două expoziţii, una la Centrul Cultural Francez, ceva cu nişte boxeri (bătăuşi, nu chiloţi), am întrebat unde e şi am intrat. Cîînd colo, era în cafenea, un fel de cantină studenţească cu mese sumare şi scaune de plastic unde ronţăia lumea şi schimba impresii în gura mare, plin ochi!-era prînzul, unde să mă postez în farfuriile oamenilor să privesc cu o mînă în bărbie marea artă a artistei de pe pereţi?

A doua expoziţie am găsit-o întîmplător la Centrul de Filme, era cu poze din Gaza. Aţi mai fost vreodată la expoziţii despre zone de război? Nici eu, erau numai babe, nu ştiu, ori mă nimerisem la o mişcare a unei asociaţii, ori era vernisajul şi eu habar n-aveam, asta-i treaba, era plin de septuagenari care m-au înghesuit şi mi-au suflat în ureche pînă m-a apucat somnul. Deşi nu era nimic de somn, era cu poze din alea din reviste gen Timpuri şi Lumea azi, dramatice, adică tragice!, cu lacrimi, molozuri, copii, am ieşit căpiată şi nu mă aştepta ceva de vodevil!

A treia expoziţie era programată la Arhiva Fotografică, despre Irlandia în perioada Războiului de Independenţă – Primul război mondial ( asta vine cu ochiul liber perioada 1920 – 1924), nu prea vesel!

Iaca micii irlandeji cum habar n-aveau ce se întîmplă. Erau foarte mulţi oameni în vîrstă şi aici, chiar era teribil de aglomerat!, a mai venit şi un grup de şcolari cu clasa la o porţie de istorie care nu părea să-i impresioneze în mod deosebit, dar erau discreţi.

Ce mi-a plăcut să aflu este că, dacă vrei, poţi cere cópii după fotografiile din arhive, nu ştiu dacă la noi se poartă, mi se pare o idee foarte de bun simţ. Am cumpărat cîteva vederi de poze vechi, una cu un picnic pe vremea aia nu aveau scaune de plastic hah! şi se pare că erau la ceai cu biscuiţi, şi alta cu un nene care pozează nişte tantii cu rochii bufante la 1864, ah ce vremuri, deci pe lîngă nenea mai era un nene cu un aparat de foto care avea grijă să imortalizeze momentul!

Iar şi din nou, cînd am venit acasă m-a apucat o dorinţă ardentă de a călca rufe, nu ştiu şi nu mă duc la doctor pentru treaba asta, îmi las impulsurile să mă ghideze. Mîine mergem să vedem artă asiatică, sper să fie ceva mai vioaie.

Francis Bacon a fost pictor maare, mare, caracterizat printr-un stil sumbru, minimalist în detalii, un suflet tulburat şi nu prea vesel de felul lui, omul picta cum îl lovea marea inspiraţie, ce era de mică inspiraţie era distrus şi gata, băga toporul în tablouri, le făcea o gaură în mijloc şi restul de pînză era reciclat pe post de paletă. De fapt, ce să zic?, totul în jurul lui era pe post de paletă: pereţii, uşile, şosetele, cum le prindea le picta, specialiştii ne spun că “experimenta” cu diverse materiale.

Poza de mai jos nu este o pictură de-a lui, este poza făcută de mine atelierului dumnealui care spunea cu guriţa lui că el numai aşa se poate concentra, crea, în mizerie şi înghesuială, noi şi alţii credem că manifestarea claustrofobică aproape se datorează unor traume din copilărie, adolescenţă, tinereţe, bătrîneţe. La cît de “barocă” e atmosfera, tablourile lui sînt uimitor de curate. Cum am ajuns să fac poza cu telefonul ascuns în mînecă.

După moartea lui, partenerul şi moştenitorul de drept şi fapt a donat tot ce se afla acolo în studio, galeriilor din Dablin, pentru că artistul era irlandez (născut pe pietrele noastre, crescut prin diverse locaţii irlandeze, deci merita şi poporul un semn al trecerii), cu un mare efort şi grijă au fost transbordate inventariate şi repoziţionate pensulele, borcanele, şosetele şi celelalte într-o cameră identică – doar că din sticlă şi aer condiţionat, păzită pe toate părţile de badigarzi, nu ai voie nici să pozezi, nici să telefonezi, nici să strănuţi acolo, iaca.

Aşa o păzeală nu mi s-a mai întîmplat de la Molul din Băneasa! Ştiaţi că în Molul de la Băneasa nu ai voie să faci poze?! Era să leşin cînd a venit un domn la mine şi mi-a comunicat foarte trist că aşa e dispoziţia, mi-a dezvăluit că şi el consideră că e o pretenţie absolut prostească şi poate să “închidă ochii”, dar eu nu l-am lăsat să se rebeleze şi am pus camera în geantă ( după ce m-am spart că “nicăieri în lumea asta nu e aşa ceva la on magazin!!”).

Revenind pe tărîmuri artistice în afară de atelierul respectiv, mai avem cîteva tablouri (cu valoare relativ mică, cele mari sînt la engleji şi în diverse colecţii particulare pe mapamond), schiţe care ne dezvăluie idei blabla, fotografii după care picta omul, cîteva cărţi şi alte mii şi mii de pagini care lui îi plăceau şi le rupea şi le făcea teancuri teancuri.

Cam asta a fost vizita la cultură, interesantă şi grea pentru mine, pun un film frumos făcut (de alţii) despre expoziţie, pentru cine are răbdare şi agreează pictura, merită. Mîine mă duc să văd poze cu boxeri, să vedem cum ies şi de acolo.

Am fost la film, primul treide din veaţa mea, aş minţi dacă aş spune că n-aveam sentimente de copil în dimineaţa de Crăciun plus filinguri apocaliptice, ca oamenii care acum o sută de ani vedeau trenul fraţilor Lumiere. Mă gîndesc cum ar fi fost dacă respectivii ar fi văzut treide, cred că făceau infarct, de fapt am şi avut un moment de genul respectiv cu o bombiţă din film de care m-am ferit violent, a fost palpitant!

Acuma, să nu fiu cîrcotaşă, a fost frumos, mai ales că e cu fantastice şi am un dinte dulce pentru fiinţe care zboară pe mături sau balauri, dar ca să spun şi sincer, aveam clipe cînd simţeam cum ochii mei o luau pe calea strabismului şi nu mai vedeam nimicuţa. Au fost şi scenete în care nu vedeam treide deloc, am şi plîns un pic de mi s-au aburit ochelarii…

Ca experienţă cinematografică nu a fost o revoluţie în forul meu interior cum mă temeam… ştiu şi eu?, oi fi ca bătrîna din clipul cu tembelul ăla care dă cu toporul în laptop şi ea sare la el că-i strică bunătate de topor, n-am simţul invenţiilor, dar am apreciat cum zburau tot felul de gîze  şi vedeai îîîn spaţiu, erau nişte peisaje supraetajate incredibile, e palpitant pe planeta avatar, pandorienii stau mai bine decît noi cu gravitaţia, respectă natura şi strămoşii, era totul verde şi aveau copaci inteligenţi, nu mergeau cu maşini, foloseau un fel de cai pentru deplasare, iar pentru adrenalină – dragooni! Dacă se dovedeşte adevărat vizionar julesvernesc şi urmaşii urmaşilor noştri vor descoperi o Pandoră din asta într-o galaxie îndepărtată, cum ar fi?

Brian Duffy (nenea cu freza napoleoniană) a fost un fotograf de la Anglia în anii 60, în mare vogă, un fel de Ann Leibovitz, care, după ce ajunsese el mare artist fără pretenţii de artist cît de bun meseriaş, într-o zi s-a dus la studioul lui şi un tip de acolo cum l-a văzut intrînd i-a spus domnu Duffy, n-avem hîrtie la budă, ce ne facem?, omul a avut o revelaţie subită că în loc să se ducă să ia în mînă camera să facă ce ştia mai bine, era şi director şi manager şi patron şi magazioner, s-a enervat şi i-a trimis pe toţi acasă. După care a luat frumos toate negativele muncii lui nepreţuite, le-a dus în grădină şi le-a dat foc. Din fericire, s-a făcut ditamai fumăraia şi vecinii l-au reclamat la prefectură, a venit un slujbaş care l-a somat să se calmeze că poluează, aşa că a fost nevoit să întrerupă mica lui istericală şi restul de filme ne arse au fost aruncate într-o cutie de pantofi şi cutia aruncată în pod. Şi n-a mai vrut să mai audă de fotografie.

Daar, într-o zi un nepot ca toţi nepoţii a scăpat în pod şi-a scotocit pînă a găsit comoara, s-a dus la taică-su (fiul artistului) şi a zis uite ce am eu aici!, taică-su a zis o!, dar o!, tată (adică artistul), hai să facem o expoziţie cu fotografiile tale, ce-ai de pierdut? Artistul a spus nu, pe urmă că se mai gîndeşte, în final a acceptat, cu oarecare strîngere de inimă, că cine o să vină cine vrea să vadă vechiturile mele… Expoziţia s-a deschis, la vernisaj artistul nu a fost prezent, din teama mincinoasă că va fi doar el, familia şi platoul cu fursecuri, dar s-a înşelat, expoziţia a avut un succes răsunător! Nu-i aşa că e frumos?

O dublă crimă la Bucureşti – o tînără preafrumoasă soţia unui pictor şi la Timişoara – paznicul cimitirului Cetate, crime care culmea suspansului sînt legate între ele din timpul celui de-al doilea război mondial! Vag plictisitor şi cu nişte fente de genul căpitanul investiga locul crimei cu un cîine şi cîinele adulmecă pierde urma că deh criminalul se urcase în autobuz şi căpitanul zic îşi mîngîie consolant camaradul necuvîntător lasă prietene nu fi supărat sau tot căpitanul povesteşte amicilor lui (un alt căpitan şi autorul însuşi) cum noaptea era de smoală şi dospea şi metafore din astea din natură, pe urmă dă amănunte despre tonul vocii lui răguşite, înfundate, temperate… care e un pic narcisistic şi haios pentru noi care nu sîntem prea interesaţi de vocea detectivului.

Despre Nicolae Mărgeanu am găsit o referire în revista Vestea, “periodic social-cultural editat de Primăria comunei Mehadia (Caraş Severin) şi societatea literar artistică Sorin Titel din Banat”, contează mai puţin stilul articolului nu e treaba mea (deşi este simpatic), cît faptul că există o asemenea publicaţie într-o comună, unde se scrie pentru cetăţeni cîte ceva altceva decît ziarele obişnuite, mi se pare o idee excelentă.

Tot căutînd ceva despre cărţile de gen de la noi (aproape inexistent mă gîndesc eu), am găsit un citat citat de Ştefan Agopian în Caţavencu, despre literatura poliţistă, cu motivul de ce nu a înflorit în perioada comunistă, iată:

Marian Popa are o explicaţie: „Teoreticienii locali cu bibliografie sovietică au considerat romanul criminalistic un produs nociv al modului de viaţă capitalist bazat pe ban şi proprietate privată, care nu are o justificare majoră în societatea socialistă fără clase şi fără bunuri materiale individuale, fără ascunzişuri instinctuale şi fără patologie mentală“

2. Ieri la teveu arăta o casă pe o stîncă undeva în Cornwall, extraordinar de frumoasă, stai să caut o foto… voilă!
Proprietăreasa povestea ce mirific este la ei în ogradă cu marea pe toate părţile ce se mai distrează, dînsa era undeva la un cinzeci de anişori şi spune dumneaei senină ca o sirenă că vara ea face chiar plajă la nud! Reporterul se uită fascinat şi zice da’ bine mă doamnă, dar nu sînt sărfări? Ei şi dacă ce? Cînd se adună şi încep valurile, pun ceva pe mine! Îmi place de doamna.

3. Tot ieri şi tot la teveu arăta o altă casă pe care o construiau unii şi întreba pe un muncitor ce părere are despre proiect (care era mai neobişnuit, numa cu lemn şi sticlă, proiectul nu muncitorul, în fine): începe omul respectiv să spună că meandrele pădurii de stejari şi că el are încredere că o să iasă splendid deşi acum e în “faza mai mult ABSTRACTĂ”. Pampam. Eram cu gura căscată mă gîndeam uau mama, oare ce şcoală fac englejii?

4. Am cunoscut un domn care vorbeşte un pic de română, m-a luat complet prin surprindere la telefon cînd a întrebat de unde sînt şi după aia m-a luat cu “ce mai faci”, eu fată spontană şi sociabilă foc, am tăcut şi  după aia am chicotit şi iar am tăcut şi am oftat şi într-un final am scos asul cu “fine, thank you”. Omul a rîs şi a replicat foarte amabil că dragă, la cît te-ai scremut am crezut că o să mă dai pe spate şi o să-mi răspunzi pe irlandeză. M-a knockout-at la modul cel mai mişto, brava lui.

După asemenea teste de răbdare, ieri nu ne-am dus la muncă, în speranţa deşartă că azi va fi mai bine, dimineaţă erau minus opt grade şi eu aveam de terminat ceva la servici, deci m-am înfiinţat în staţia de autobuz (stînga! vedeţi de ce de-a lume e?) şi am aşteptat, şi a venit într-un final! Cînd am ajuns la birou, s-a pornit pe nins! În acelaşi timp cu ninsoarea, a apărut şi Geisăn care parcă vedea o fantomă şi a zis oo suzi eşti nebună ce cauţi la servici? Pleacă du-te cît mai poţi! În următoarea secundă am ieşit fugind şi am hehe alunecat pe gheaţa acoperită de stratul fin şi înşelător de neea, dacă era alaltăieri, mă măritam, n-a fost să fie, dar mai bine mai tîrziu, am două vînătăi maaari şi! în uichend se anunţă furtună deasupra Ioropei, va ninge cum n-a mai nins şi n-am mai văzut noi aşa ceva, stau şi mă întreb foarte serios cînd voi mai ajunge la muncă, dacă e cazul să ne cumpărăm provizii pe care să le depozităm în grădină unde e mai frig decît în congelator.

Fază. Casele astea ale noastre sînt făcute pentru Bahamas bănuiesc, nu sînt izolate cum trebuie, în afară de că n-am calorifer într-o baie şi de că lu Geisăn i-a îngheţat apa într-o conductă, în bucătărie la mine cînd deschid uşile la dulapuri vine un friiig şi cel mai interesant a fost cînd am deschis sertarul cu linguri şi era să scap din mîna o furculiţă de congelată ce era vai mă simt cumva ca-n Evul Mediu cu wireless, avem şi un şemineu, dar nu-i dăm foc, că e înfundat cu un poster cu Genifer Aniston şi Bred Pit, că sînt sentimentală şi nu se atinge nimeni de el, deci răbdăm!

În noaptea de Revelion am tras un loz cîştigător fabuloasa sumă de treilei, nu contează cît, contează gestul!

Cum spuneam, azi dimineaţă am uitat portmoneul pe masă, eu … visam să-mi cumpăr în drum spre birou un senviş enorm cu ou şuncă maioneză şi salată, un chil de pere, două banane şi o pungă cu şapte sau opt dacă-s mici de portocale, dar în autobuz mi-am dat seama că sînt pe gheaţă atît la propriu cît şi la figurat.

Gheaţă, iaca fază, la noi este îngheţat, sînt nu ştiu minus vreo două şi la mine în sat nu este plug, cum nu este cred nici în toată Irlandia vreun plug (în afară de ninsoarea de anul trecut, mai ninsese de bun simţ în urmă cu şase ani, Primăria nu are nici un chef să cumpere sculamente de zăpadă), nici oamenii cauciucuri de iarnă, cred că unii nu au nici căldură în maşină, aşa că se merge cu o viteză incredibilă de cred 10 chilometri la oră şi puteam, dacă voiam neapărat, să stau azi acasă pe motivul că sîntem sub nămeţi. Stratul de zăpadă este de maxim 5 centimetri.

Revenind la gheaţa de sub fundul meu financiar vorbind de dimineaţă, puteam să mă întorc, dar n-aş mai fi ajuns la muncă, sau puteam să mă rog să nu mor de foame deşi mi se pare imposibil, am preferat să mă arunc în neprevăzut cu răbdatul. Şi merg şi merg şi… (muzica cu îngerii vă rog din regie) pe trotuar mi-au apărut în faţa ochilor mei deja slăbiţi la gîndul foamei doi ioro în formă de monedă maaare aurie argintie radiantă am simţiit că a fost soartă acolo!! DD mi-a spus mîine să-i pun la loc, însă mie mi se pare că băiatul ăsta s-a uitat la prea multe filme holiudiene în care binele învinge răul la modul patetic, eu nu mă duc acuma să pun bani pe jos, o să mă creadă lumea cu probleme.

În fine, anul curent promite.

Dupa care vine intii cu cheauneala, doi abia incepem sa ne revenim, trei unde te grabesti asa, patru da o ninsoare, cinci n-avem ulei, sase e boboteaza, sapte ne odihnim iar si de la opt incolo reapare rerutina, pe la jumatatea lui februarie deja esti pe felie, astepti primavara sa vezi ce se mai intimpla. Totusi, sa nu disperam, 31 decembrie e la colt, o noua sansa pacii.

Ce voiam sa zic? La mine aici afara a nins, in casa sint 12 grade mari si late, e frumos nu ma pling, pisica era pe geam si ne-a mieunat toata noaptea pe motiv de post indelungat, ce ma bucur ca exista lapte praf sa-mi pun in cafea! Dar sa nu privim inca spre viitor, inca e vacanta, mi-a placut ca am avut o zapada si un frig de m-am congelat, am facut gratare traditionale si am prins citeva pocnitori parca eram in razboi cu tot orasul!

Ah nimic nu se compara cu iarna la tara, e cumva trist ai impresia ca nu mai ajungi niciodata la magazine, ca nu mai exista nici teveu, nici internet, nici oameni! Intr-un fel iti vine s-o iei la fuga urlind, in alt fel, ai vrea sa ramii acolo sa tai lemne.

Dupa aia, imi place cind stai la poze ca si cum chiar stai la poze, cu entuziasm!, imi mai plac si artificiile pe care le-am pozat cu superprogramul de auto, fix cum n-ar trebui dar pentru mine arata senzational!

Si la urma, gazeta in concediu a surprins pentru dumneavoastra aceasta intilnire senzationala la fapt de seara intr-o locatie pe care n-o vom devoala cu dezvaluiri senzationale si urmari 3D, intre persoane prezente pe acest blog, initial am zis ca pun poza intacta, dupa care m-am razgindit si pastram distorsiunile de rigoare. Multumim inca o data invitatilor nostri pentru minunatele ore petrecute impreuna, a fost foarte frumos si imi pare rau ca am racit ingrozitor in zilele de dupa, fiindu-mi imposibil sa repet randevuul!

P.s. Mai am de pus poze la cadourile pe care le-am primit de la Mimi si Ovidiule, in editia urmatoare, pentru ca intram pe frecventa normala de lucru, deci avem timp. Desi ma zgindare tasta de bilanturi dorinte si promisiuni pentru noul an, de data asta am s-o las asa cum este si vom fluiera pe linga caruta, sa ma surprinda 2010 chiar si pe mine!

Din păcate galeria nu e configurabilă chia aşa cum aş fi vrut dar e bine şi aşa cum e…

Fotografii facute in vacanta de iarna 2008-2009:

Din Cambridge

La intrarea in Scotia

Un cintaret la cimpoi in centrul Edinburgului

London Tower Bridge – poza facuta cu rahatul meu de camera
si a iesit chiar bine

Vederi de pe Hohe Wand in Austria

Undeva la tara in Austria

Nu le-am arhivat. (notă eu: da deci am observat, consider important să menţionăm că nu erau arhivate! :P

Ovidiu: Ah si ultimele 3 (cele din Austria) nu erau din vacanta respectiva dar nu mai conteaza. Era clar ca se observa “inarhivatibilitatea”, ziceam asa ca sa zic si eu.

Că am diabetită, după ce am avut pancreatită, ficatită, amigdalită, cancericită [la: ochi, gît, degete, piciorul drept stîng pardon, păr], tahicardită, dioptrită, gingivită, acuma a venit timpul diabetitei, fiindcă trebuie să mănînc dulce la timpul cînd sună orologiul glicemiei ora nefastă altfel mă ia cu leşin. Azi aşa mîine aşa pînă m-am enervat şi umblu cu lingouri de ciocolată în geantă, din care mă servesc pe motive strict medicale. Ca să fie clar: eu nu mănînc dulce pentru că îmi place în secret, nu, este o chestiune pur de supravieţuire, cum mănîncă Bear Grylls balegă de zebră.

Că pentru irlandeji, The Pogues e un fel de Hruşcă al nostru, nu e zi dată de sus să nu-mi cînte de 7 ani în perioada 1 … (eventual 31) decembrie cel puţin o dată cîntecul cu New York, nu că mi-ar displăcea, ba chiar îmi place foarte tare, dar ca fază, mama mi-a spus că ea “s-a născut, a trăit şi a murit cu Hruşcă de Crăciun”, exprimă sentimentul de datină de la facerea lumii mănţelegi ca colindatul însuşi, probabil zic, la fel se simt şi irlandezii cu Pogues, care albume nu mai scoate decît variante de best, the best, the very best, the bestest şi ţine un tradiţional concert de sărbători an de an de an.

Că podul lui Beckett e frumos, chiar stăteam astăzi şi mă gîndeam cum cum! ar trebui să arate un pod care să se cheme Suzi sau Ciprian Porumbescu şi care e ordinea? se face întîi un pod o stradă o casă şi pe urmă se numeşte la modul avem un pod cum să-l strigăm? Iaca Beckett, că tot se fac douăjde ani de cînd a murit. Sau se adună primarul cu ministrul culturii şi ia să-i facem noi un pod lui Suzi peste Bahlui, cum să-l dizainăm chemăm specialiştii? După părerea mea seamănă un pic cu Nessie din LochNess, ieri coincidenţa pămîntului m-am dus acolo şi l-am pozat cu cîteva ore înainte de a fi tras de zece negri mititei de pe mal de-a curmezişul, habar n-aveam (nici că e Beckett nici că e gata), mi se pare foarte stylish şi minimalist ca şi maestrul, deci concluzia este că, dacă poţi spune despre un pod că i se potriveşte cuiva, atunci îi vine ca turnat!

De azi sînt în vacanţă, scriu mai rar… tot mai rar…

Se admite un singur pretext pentru răpire: iubirea. Iar zaceala (secţiunea) 39 din Îndreptarea legii glăsuieşte astfel: “când se vor iubi amândoi, răpitorul cu fata cea răpită, şi neputând într-alt chip să se împreune, iar pentru dragostea ce au la mijlocul lor se vor sfătui să se răpească, atunce, cum zic o seamă de dascăli, nu se va certa răpitorul, de vreme ce iaste un lucru cum ar fi turbat de dragoste.“

Da şi mai am nişte versuri deosebite care mă distrează, băi mie nu mi-a făcut nimeni nici o poezie (cred) mă oftică vag faza asta. Mă rog, deci stihuri, acum nu cred că mai există vreun filon creativ popular în afară de banalele manele, militarii au alte mijloace de exprimare, nu mai compun, păcat. Banda vă rog.

Totul devine poezie, (…) divinizarea: “Oglinda, cînd ţi-ar arăta / Întreagă frumuseţea ta; / Atunci tu ca şi mine / Te-ai închina la tine”, dorinţa : “Tu eşti puişor canar / Nu te hrăneşti cu zahar, / Nici măcar cu cînepioară / Ci hrăpeşti o inimioară / Ce-ai făcut-o jerftă ţie / Ce-ai cu ea de gând nu ştie”, nebunia iubirii: “Dă lacrimi vărs pâraie / Cu groaznică văpaie, / Şi sufletul îmi iese / Dă ohtaturi adese./…/ Mă arz peste măsură!/ Slăbesc fără căldură! / Sunt bolnav în picere, / Şi mor făcând tăcere!/…”

Constanţa Vintilă – Ghiţulescu – Focul amorului – despre dragoste şi sexualitate în societatea românească 1750 – 1830

Cum am ajuns eu să citesc cartea respectivă dimineaţă în autobuz n-am idee, dar este interesantă (deşi umpic documentaristică pentru gustul meu matinal, în afară de “plăceri” de genul perlelor de mai sus, nu e chiar Misterele Parisului dar nici plictisitoare!) ca istorie a societăţii şi gîndiirii de iaca acum două trei sute de ani.

Hiacinta a scris o recenzie.

Înainte de-asta, publicitate! Alegzandra a făcut poze la… Viena, Ovidiu este deghizat într-un Moş Crăciun (la alegere)!
__________________________________
1. Axel Munthe este un vis (asta era după ce citisem Cartea de la San Michele care mi-a plăcut foarte tare)

____________________
2. Algerul nu se lasă nici el

Astăzi Flickr blog propune o expoziţie de fotografii vechi din Alger de la The Getty Institute.

În Primul om, Camus povesteşte despre Algier.

Mie Algeria şi Marocul mi se par foarte asemănătoare, cum probabil sînt Spania şi Portugalia văzute din avion.

Pe lîngă Capri, Algierul ar fi neapărat-de-vizitat, de dragul unei cărţi.

Urgh…! Am ajuns pînă în Phoenix Park, să constat că nu am baterii, am mîncat sandwich-ul pe o bancă (pătîndu-mi nesimţit cămaşa cu pesto în timp ce admiram – se pare, cu gura căscată, un om care tundea iarba cu o trotinetă care cred că-i plăcea la nebunie, pentru că mergea ca şi cum dansa balet, graţios şi plin de imaginaţie!) după care am plecat acasă în culmea frustrării “artistice”!

_______________________

3. Fred a revenit (în august) şi eu chiar am uitat să comunic aspectul, între timp nu s-a mai întîmplat nimic palpitant.

Stalker-ul meu personal! Fred reintră în scenă! Vă amintiţi despre Fred care într-o frumoasă dimineaţă de iunie m-a lovit cu agaţamentul “semeni cu o tipă pe care am cunoscut-o la Londra”, eu am băgat direct viteza a treia şi nu m-am mai oprit decît la birou unde am scris pe blog să mă dau răpitoare?

M-a abordat iar

- Îţi mai aduci aminte tu oare de mine?

Zîmbet larg spre Suzi. Suzi bagă măna în geantă după pila de unghii.

- Da (cum aş putea uita?)

- Ştii că ţi-am spus de tipa din Londra.

- Mmmda…

- Am poza cu ea! Vrei să ţi-o arăt!?

- Nu.

Fred rămîne stupefiat pe trotuar.

- Zi şi mie, de ce nu vrei să vezi cît drăguţă e(şti).

- Nu. (OMGOMG unde e pila de unghii????)

- Te sperii?

- Da.

Şi iar am luat-o la fugă.

_____________________________

4. Observaţii halucinogene care au dat titlul postului  ştii că matriarhatul se instalează încet dar sigur

PisicA fuge cu un pui întreg furat de pe farfurie, în gură, în fundul grădinii, după care o tuleşte pe gard înainte să o ajungă din urmă o cizmă.

TigaiA prăjeşte mai cu tragere de inimă în jumătatea dreaptă, partea stîngă o lasă indiferentă, facem rocade mici rocade mari în ulei unt margarină smîntînă

ŞosetA cu maimuţĂ are o gaură în talpĂ

La capitolul frivolisme, băi eu nu citesc saituri de stil şi modă, să fiu scuzată dacă prezint tendinţe din primăvară! Altceva voiam să spun, nu ştiu dacă am visat virtual ori chiar am avut o discuţie în care o domnişoară mi-a spus că blugii negri se găsesc greu sau chiar deloc la Bucureşti, ei bine,  în Irlandia au apărut blugii negrii! Sînt la modă iar din nou, e plin de ei! Şi al doilea frivolism ar fi că la ora 10 m-a lovit o poftă nebună să mă dau cu ojă roz număr clipele pînă ajung acasă!, ori cineva mi-a transmis sugestii paranormale dimineaţă în autobuz unde era foarte aglomerat şi l-am pipăit pe un domn vai păcatele mele, aveam mănuşi pe mînă asta ca scuză că nu simţeam că îi pun mîna pe fund! Fiindcă eram ca sardelele, un ţăran de şofer ne-a înghesuit ca pe vaci în camionul ăla pe care îl vezi prin filmele cu texani, în picioare ca să fie clar că nu l-am pipăit din aşezat, îmi cînta muzica da? şi de piatră să fii să nu-mi zică mie cineva că, dacă îţi place o piesă nu te bîţîi din picioare sau din cap saau din mîini! Mie-mi place să dirijez sau să cînt la clape dacă mă dau în vînt după ceva audio, era domol se poate imagina o mişcare caalmă,  mi se face rău cînd imi aduc aminte… melodia asta nu va mai suna niciodată la fel…

(Rocheriţele poa să steie deoparte, e de muzică uşoară semi bluzălău   )

Pixie Lott – Cry Me Out

La capitolul socializare pe ‘nternet de cîînd e moda asta să adaugi contacte şi în Picasa?! M-am trezit cu vreo cîţiva stranieri ( ştiţ disigur neologizmu cu stranierii de la persoanile plecate ăn Italia pănă uită romîna) care m-au adăugat, e un fel de frenezie a contactelor! În afară de surpriza că John Doe vrea neapărat să fim preteni, Gripa porcină mă urmăreşte pe Tuităr, m-am făcut verde ca iarba irlandeză iarna cînd am văzut notificarea, poţi să te faci dez-urmăribil?! N-am nimic cu Gripa porcină la figurat cum ar veni, dar este foarte spuchiii, de ce tre să îţi dai nume de genul Siida ori Acneeia şi să urmăreşti oamenii în reţele?!

Eu am avut cîteva cred, dar mai ales am primit de la o fetiţă din Vălenii de Munte, cu care am şi corespondat o vreme pe bază de vederi, apoi scrisori adevărate şi chiar ne-am întîlnit într-o tabără la Nucşoara (ca să vezi ce mică e lumea), era la un orfelinat din nefericire, dar ah, de pe atunci aveam înclinaţie spre făcut bine, m-am hotărît că trebuie s-o adoptăm, cu toţii, ea ar fi fost de acord, adică îmi povestea despre portretul robot al părinţilor ei ideali, care mi s-a părut mie, s-ar fi potrivit – cu mici ajustări, cu părinţii mei (probabil nu aveau să-i cumpere ciocolată cu Scufiţa Roşie în fiecare zi şi alte mici amănunte neglijabile).
Totul a fost frumos pînă le-am prezentat problema alor mei, foarte senin aşa, ce-ar fi dacă noi am lua-o acasă pe penpal-a mea?!
____________
Graţie lui Green Alex, am descoperit raiul vederilor! Este un sait, Postcrossing care se ocupă fix cu împrietenirea cărţilor poştale din lumea întreagă! 208 ţări,  510 vederi trimise pe orăăă, 3milioane373de mii686 vederi trimise, 122demii892 de vederi călătoresc chiar acuma,  18.484.054.421 (nu ştiu să număr atîta) de chilometri călătoriţi!

Mi-am făcut cont şi expediez trei pentru început, să vedem ce se întîmplă, am de trimis la o tante din Finlandia, de 40 de ani, un nene din State de 71 de ani, şi unei persoane din Malaiezia, Yen care presupun că ie băiat.

OMG… ce de-a vederi o să avem…!, se combină internetul cu arta poştală palpabilă, mi se pare foarte palpitant!

Mai sînt două săptămîni pînă plecăm acasă iar lucrurile arată ciudat, unu maică-mea se lasă intens de fumat şi alternează între abulie şi isterie, săptămîna trecută s-a enervat pe mine de-aiurea, drept pentru care n-a mai intrat pe net şi nu mi-a răspuns la telefon. Nefiind avertizată, m-am panicat, evident şi, cînd am găsit-o, am urlat la ea, evident, lucru care s-a soldat cu un nou scandal. Urăsc să mă cert cu maică-mea, are un talent deosebit de-a te face să te simţi ca şi cum i-ai fi înfipt un cuţit otrăvit în inimă. Acuma are o nouă suferinţă, de ce nu-i zice gineri-su “mamă”, oaa cînd o prind pe baba aia care a deplîns-o că “toată viaţa (!!!!) o să stai aşa fără ca gineri-tu să-ţi spună mamă, cum poţi trăi cu asemenea răceală” îi rup picioarele. I le rup şi lu mama, că e fraieră, în loc să-i zică babei că să-şi vadă de melodramele ei, s-a apucat să zică păi de ce să-l oblig să-mi spună mamă dacă nu mă simte ca pe o mamă (deşi io îl văd ca pe copchilu meu şi alte bazaconii ipocrite zaharoase de babee), la care eu am tăcut, şi ea mi-a zis aşa: tu îi zici lu soacră-ta mamă?

Răspunsul este da (cu nuanţe, nu-i spun doar mamă, îi spun şi doamna doctor, şi mareana, şi tante, şi alo, depinde foarte mult de conjunctură şi acum urmează explicaţia). Cum ai ajuns să-i zici mamă? mă întreabă mama! Prima dată i-am zis mamă cînd m-a întrebat ce să-mi aducă de la Braşov.

Şi acum,  ”mama”, după ce m-a înnebunit să vin mai repede că are o groaaază de treabă cu mine, între timp săptămîna trecută nu ştia cum dar a găsit cum, să-mi spună că ea pleacă exact cînd venim noi în Kenia ori Mongolia nu mai ştiu exact, într-o excursie, că s-a ivit ocazia şi poţi să refuzi ocazia? Kenia e numai una, Crăciune se mai găsesc! Şi aşa de chinuită de conştiinţă a fost că mi-a zis lasă dragă că-ţi cumpăr ceva frumos şi mă ierţi. La care eu i-am răspuns că să facă bine să fie chiar frumos ceva-ul ăla! Sper să nu vină cu un ruj portocaliu din Bangladesh, că nu-i mai zic mamă 5 ani de-aici încolo.

Da, deci nu ştiu, dar vacanţa nu se profilează cum aveam eu planul, să vedem, să vedem.

Am fost la plajă cîndva în cursul săptămînii (miercuri parcă – trec zilele prea repede să le mai bag în seamă şi mi-e lene să caut exact), ca să schimb peizajul şi ca să fac nişte poze pentru paronime ( una, două, trei, patru), arăta pustiu, fiind frig rău şi ora indecentă, ziceai că eşti pe altă planetă, îmi trebuie un cîine şi o minge data viitoare, să am un rost, mă simţeam foarte în plus pe acolo! Frumos a fost un curcubeu din seniiin, cred că aici am văzut cele mai multe curcubee posibile, mai ales iarna, dar pe cer albastru nu cred că am pomenit pînă acum.

Am găsit o grămaadă de cochilii de melci pe care le-am adus acasă şi put, le-am băgat într-un lighean cu ariel, dar nu ştiu sigur dacă asta e soluţia, mi-am adus aminte!, eu cînd eram la cămin, aveam cochilii să ne jucăm, nu ştiu cine îşi făcuse pomană cu ele şi cu noi, dacă le pui la ureche, auzi un vuiet, bine,  am impresia că în grupa mea mică erau tot felul de inteligenţi!, care m-au convins că, dacă asculţi cu grijă… o auzi pe Nadia Comăneci cum se îneacă!, eu la fel de inteligentă eram disperată că n-o salvează nimeni, dar cică o lăsau acolo că n-a fost cuminte, mă umplea de groază noţiunea de largul mării.

Tombolă.
În postul trecut anunţam că dau o carte cui doreşte, amatoare au fost Vera şi Mih, m-am hotărît – fiind aşaaa multă lume, să dau ambele exemplare, tombola a constat în cine primeşte cartea nouă, cine cartea citită deja. Ca să fie transparent, am ales ip-urile şi am pus-o pe Vio să aleagă cine şi ce, în poza de mai jos.

Vera primeşte aşadar cartea “veche”, Mih cartea nouă. Contestaţiile se primesc pe adresa redacţiei, mulţumim participanţilor şi doamnei Vio, ne revedem data viitoare cu alte premii interesante!

Azi dimineaţă m-am trezit sentimentală şi destul de hormonală, cu borcanul de solubilă într-o mînă şi borcanul de miere ciliană în cealaltă m-am apucat să plîng de fericire privind “felia de univers” de la geam unde răsărea soarele şi “un abur alb incert” se ridica din “iarba adormită”, după care m-am privit de undeva de sus din colţul cinicolucid al bucătăriei (aflat deasupra aragazului, este acolo o gaură de aerisire unde toate trăirile mele patetice îşi găsesc ieşirea de incendiu), şi m-am recules, adică ce dracu’ , e doar o dimineaţă banală de noiembrie, să nu dramatizăm.

Ne-a tăiat telefonul la servici, dar eu am terminat de citit Memoriile unei fete cuminţi de Simone de Beauvoir. Viaţa bate filmul. Dacă era să se inventeze ca personaj o femeie frumoasă, filozoafă, fumătoare, băutoare, care să fi trăit în timpul celui de-al doilea război mondial în Paris şi să se facă un film cu viaţa ei, pentru a nu da impresia banal, “Simone” ar fi trebuit să fie ori moartă într-un bombardament cu Sartre pe ruine smulgîndu-şi ochelarii şi bineînţeles că nu avea să mai scrie nici un rînd de greaţă, fie să aibă o criză de schizofrenie şi să-i dea după ani şi ani pixuri la Sorbona (vezi A Beautiful Mind), fie să moară de supradoză în timpul unei orgii cu Sartre, Olga şi sau Vanda plus Jacques, sau şi mai palpitant, o lua Che cu motocicleta în turul lumii a treia!

Pe lîngă bazaconiile tehnice (filozofeală şi literatură), a scris femeia cîteva jurnale, dar nu sînt cu nelinişti metafizice! Memoriile.. sînt primul volum din serie, e cu cine e mama tata, copilăria ei, soră-sa, adolescenţa şi cum ajunge la facultate îmi place asta cu cum “întră la facultate”, despre prietenia cu Zaza, ce mai făceau familiile burgheze, cum nu aveau voie fetele să citească decît anumite cărţi morale şi fără prostii, cum părinţii aranjau mariajele şi ce bine era, e cu mai multe.

Am cartea în dublu exemplar, o dau cui vrea, înainte de a  o cere, gîndiţi-vă dacă chiar aveţi chef să o citiţi. Dacă e mai multe persoane, facem tombolă.