Dragoste si exaltare

23 octombrie 2006

Din Volumul unu al Jurnalului Gabrielei Melinescu, doua fragmente pentru colectie.

Primul despre dragoste:
“… Despre Parascheva care era cocosata, dar teribil de frumoasa (…), si care a fost atit de fantastica. Un om cultivat se indragosteste de ea si o cere de nevasta; dupa casatorie, sotul incepe sa schioapete. Cind Parascheva moare, lumea vede uimita ca sotul nu mai schioapata! Cind este intrebat despre asta, sotul raspunde ca niciodata in viata lui nu a schiopatat.”(p.256)

Mi se pare minunat sa iubesti pe cineva atit de frumos incit sa intelegi complexele, sa i le asimilezi si sa “semeni” intr-o oarecare masura fiintei iubite. Asta inseamna intelegerea profunda a celuilalt, zic eu.

Al doilea, despre cufundarea in arta si trairea ei spirituala. Poti s-o simti si fara a fi “initiat”, sunt oameni care traiesc intens momente de acest fel, un fel de inaltare spirituala, iar cei care sunt obisnuiti, isi recunosc exaltarea si devin dependenti, ca de un drog, cautind-o permanent. Asta, in fond, cred ca e arta…

“Eu insami simt cum ritmul inimii se schimba, nu numai cind spun rugaciunea inimii, ci si cind ma pierd in lecture nesfirsite; atunci ma surprind respirind din ce in ce mai incet si uneori deloc. Atunci simt o mare caldura in inima si un fel de bucurie fara margini. M-am gindit ca asta poate sa fie chiar sentimentul mortii, care e o pura euforie, pentru cei care au “exersat” aceasta lina detasare de respiratie. Muzica, la fel ca si alte arte, calmeaza spiritual, si respiratia se stinge si dispare; se iese putin din timp, si asta eu o numesc o mare odihna.”(p.231)