Ah demonii nu-mi dau pace, am avut intr-o noapte un cosmar nebun cu spaime si urlete, despre care am ales sa nu scriu, sint discreta cu demonii mei, ii pun si pe seama vietii mele reale si ireale, dar si cumva in simpatie (ehehe) cu niste lecturi tembele pe care le servesc in ultima vreme.
Citesc momentan urmatoarele carti: Invierea - Tolstoi, Tragicul sens al vietii - Miguel de Unamuno, Jurnalul - Mihail Sebastian si In cautarea timpului pierdut - Marcel Proust.
Dupa cum se poate observa la un ochi rapid, sint tot una si una, numai bine de ridicat moralul, as putea chiar sa scriu un tratat despre ideile comune, haha.
Pauza, piesa asta este bezmetica, mie-mi place la nebunie si Nina e chiar mortala! Bai, cind o sa ma marit eu, sa-mi cinte Manic Street Preachers, fara numar, ca nu ma uit la bani 
Revenind…
Apropo de chestia cu cosmarul, la un moment dat in Tragicul sens al vietii (despre care sper sa apuc sa scriu ceva mai mult) zice nenea ca oamenii nu vor sa accepte ideea de moarte pentru ca nu-si pot imagina lumea fara ei. Si autorul aduce somnul ca stare, in care sintem cumva rupti de lume, pentru ca sintem cam absenti. Lucru care mie mi s-a parut foarte grav cind l-am citit si mi-a dat mult de gindit, poate de aia organismul meu refuza sa doarma cit i-ar trebui, desi eu tot ii spun bre ia si dormi, ca-ti face bine la ten, el nimica.
Intimplator sau nu (demonul meu filozofic imi sopteste ca nimic nu este intimplator), in Proust am intilnit pasajul asta:
“Cind sintem bolnavi, ne dam seama ca nu traim singuri, ci inlantuiti de o faptura apartinind unui regn diferit, de care ne despart abisuri, care nu ne cunoaste si de care nu-i cu putinta sa ne facem intelesi: trupul nostru. Chiar pe un tilhar pe care l-am intilni in cale, l-am putea poate induiosa, daca nu fata de nenorocirea noastra, cel putin punindu-i in joc interesul personal. Dar a-i cere trupului nostru sa ne crute ar fi ca si cum am vorbi cu o caracatita, pentru care cuvintele noastre nu pot avea mai mult inteles decit vuietul apei si cu care am fi inspaimintati sa fim ondamnati a trai. “(vol Guermantes)
Mi-e din ce in ce mai clar in ultima vreme, sint crize sa zicem, in timpul carora lucrurile o iau razna din interior catre exterior, si culmea, parca ti-e mai greu sa le controlezi decit daca ar fi invers. Lucrul asta n-ar fi ceva trist sau datator de spaime, cred ca e un fapt si trebuie, la un anumit moment, luat ca atare, sintem fragili si ne e frica sa recunoastem, ca si cum acceptarea inseamna capitulare. Ori probabil ca nu e.
Nu e nici o bucurie sa stii ca cineva are derapaje, dar oricine are o nevoie de-a se regasi printre altii cu aceiasi demoni.
Ce mi-e mie clar e ca nimeni, nici cei dragi, nici noi insine, absolut nimeni nu ne poate da banala si perimata liniste sufleteasca. Apare singura cand are chef si dispare tot asa. Si pentru ca stim c-o sa revina candva ne putem impaca si cu cosmarurile, si cu insomniile, si cu demonii, si cu fragilitatile noastre. M-au impresionat lucrurile tale. Te-ajuta cu ceva daca-ti spun ca-s si-ale mele? Multumesc pentru cantec.