Cînd eram eu copil, ai mei ştiau una şi bună, să fiu “mîncată” şi “îmbrăcată” şi restul, la joacă! Vacanţele erau vacanţe, însemnau în primul rînd Libertate!… Libertatea se manifesta plenar, părinţii nu ştiau ce mă jucam cu cine mă jucam şi (cîteodată nici) unde mă jucam. Apoi libertatea lumii mele interioare, ce înflorea liberă şi fără probleme sub tărtăcuţa care nu prea făcea mare diferenţă între realitate şi vis în perioadele de graţie.
Unul din tovarăşii mei de libertate era Iliuţă, fratele lu Mareana. El era mentorul meu adică aveam o admiraţie fără margini şi de neclintit, era cel mai curajos copil posibil şi care ştia cele mai multe. Cu el am făcut o seamă de lucruri, notabile fiind: un mers cu uratul de-a dreptul fantastic, o expediţie să vedem o înmormîntare a unui copil de ţigani, o rătăcire într-o vărzărie şi cel mai important - mersul cu calul.
Iliuţă avea cal şi asta din prima l-a pus în topul eroilor mei. Calul ăla era un fel de maşină a familiei, mi-am dat eu seama, pe care o folosea doar el, de exemplu, orice comision avea de făcut, lua calul, trebuia să cumpere pîine, lua calul, trebuia să se ducă la gară să vadă cînd trece personalul de Roman, lua calul, trebuia să îi spună nu ştiu cărui vecin să treacă pe la taică-su, lua calul. Şi cînd se plictisea, lua calul.
Mă rog, eu am zis să mă lase să încalec, dar Iliuţă a zis că nu că n-are voie că ai lui i-au zis că în nici un caz să nu mă lase, că tanti (maică-mea) a spus clar cînd a plecat la Iaşi să nu cumva s-o lăsaţi pe fic-mea să se urce pe cal că vă mănînc. Ea o să vreie, dar să n-o lăsaţi!!
Cum face tot copilul cînd îşi doreşte ceva, am început să mă milogesc aaaai ti rog io frumooos îţ dau guuumă, îi spun lu bunic-mea să facă poale-n brîîîîu, îţ dau baaaani, îţ dau colecţia mea de tiiiimbre…fac ce vrei tuuu… Ha? Ce vreau io? Da! Îhî! Biiine, da te urci numa un pic! Numa un pic!
Am luat calul şi l-am băgat într-un şanţ pe marginea drumului, ca să pot să ajung să mă cocoţ, că doar nu aveau şa la cal, era cal de căruţă, nu de promenadă. Am stat nemişcată o vreme, după care gata dă-te jos. Acuma hai cu mine să aduc frunze la iepuri. Faza cu “faci ce vreau eu” era la modul că eu mergeam şi adunam frunza pe care o căram în traistă, în timp ce Iliuţă stătea cu burta-n sus la soare şi la întoarcere ţinea calul şi mergea politicos pe lîngă mine.
După o perioadă în care eu am fost zilnic, pentru cîteva minute, un fel de statuie ecvestră într-un şanţ de pe marginea drumului pur şi simplu, într-o zi cînd mă aburcam eu mai bine, cred că am lovit calul, sau el singur s-a plictisit, că a luat-o din loc, cu mine jumate pe el jumate lîngă el, am dat să mă ţin să mă duc ori aşa ori aşa, dar în surpriza momentului am ţopăit pe un picior pînă m-am dezechilibrat şi am căzut sub cal în şanţ. Zdoing şi m-am lovit un pic, dar mai tare m-am speriat şi mă gîndeam că mă calcă, care cred că era mai inteligent decît noi doi la un loc, că s-a oprit vag uimit. M-am ridicat în super viteză şi nu m-am mai oprit din fugă pîîînă la bunică-mea cu Iliuţă în spatele meu care oscila între fetele îs nişte proaste molîi care nu-s în stare să se ţină pe picioare şi ti rooog nu mă spuni lu tata cî mă omoarîîî. A, eu plîngeam, dar pînă am ajuns mi-a trecut, în faţa porţii i-am zis că nu-l zic am jurat pe roşu solemn cu condiţia să mă lase iar pe cal cînd oi mai dori eu şi eu o să fac ce vrea el, normal.
Nu nu şi nu bine fie.
A doua zi cine era cu calu-n şant? Noi doi, bineînţeles, de data asta nu mă mai urcam singură, ca să nu lungim momentul, mă ajuta Iliuţă, adică mă împingea ca pe saci în pod, heirup gata. Cum stăteam pe cal m-am uitat eu în zare şi-am zis ţine-l un pic de cap şi zi-i să mearga oleacă. Bine. Acuma scoate-l din şanţ. Acuma bagă-l înapoi în şanţ, să mă dau jos.
Încetişor am început să merg la pas, Iliuţă îl ţinea de “cap” şi eu îl ţineam de “păr”, după aia l-am ţinut numai eu de “păr” şi Iliuţă mergea pe lîngă noi, după aia el s-a plictisit şi-am mers numai eu cu calul. Dar ai mei au aflat după vreo cîţiva ani.
În vara aia, am făcut pentru Iliuţă treburile următoare: am cules flori de muşeţel pentru toată familia lui, am făcut curat în cuşcă la iepuri, am făcut nu ştiu cîte drumuri la magazin să cumpăr ce trebuia să cumpere el, am cărat sute de jumătaţi (sau sferturi) de căldări de apă pentru animale, zeci de traiste cu frunze, îi aduceam tot felul de plăcinte făcute de bunică-mea, gume, napolitane şi tot ce primeam îi revenea lui (pe vremea aia eram cinstită).
Ah cînd eşti copil lucrurile ţi se par uriaşe, inclusiv caii, care pentru mine erau la fel de mari cît elefanţii, cînd m-am urcat pe cal am avut senzaţia că sînt pe acoperişul şurei de lemne, doar că şura alerga repede cu mine şi dacă mă ţineam bine bine, puteaam să zburăm. Chiar aşa.
Amintiri din copilarie - de Suzi Zuzi