“… Iar dintre toate locurile şi cotloanele grădiniţei, nisiparul părea să fi existat anume ca să şteargă orice urmă de zîmbet de pe chipul unei tovarăşe. Era genul acela de junglă împrejmuită cu roţi de cauciuc înjumătăţite, în care felurite triburi (de grupă mică, mijlocie sau mare) erau lăsate de izbelişte de către zeii lor, care se retrăgeau să croşeteze într-un loc sacru (o băncuţă la umbră), atît de ferit încît ai fi jurat că nici nu există. Pătratul cu nisip se transforma atunci, în absenţa divinităţilor, într-o patrie miniaturală cu războaie de independenţă, realizări măreţe şi faşcişti hrăpăreţi. (…)
Ca războinic, una din atribuţiile importante care-mi reveneau era să identific spionii şi comportamentele suspecte, mai întotdeauna camuflate sub cuvinte meşteşugite şi ipocrite de felul “ne împrumutaţi şi nouă o găletuşă” sau “aha voi faceţi un castel”. (…) Concurenţa, în vremurile acelea, era atît de înverşunată, încît orice nefericit ce îndrăznea să divulge ţărilor (triburilor) vecine şi duşmane cîte ceva din tainele unei clădiri supraetajate era considerat automat turnător şi trebuia să sufere în consecinţă. Cu asta mă îndeletniceam eu. După o scurtă deliberare, consiliul bătrînilor (cei trecuţi se şase ani) pronunţa, în funcţie de gravitatea faptei, cîte şuturi în fund sînt necesare pentru iertarea păcatelor. Pedeapsa varia, nu atît prin număr (cum s-ar crede), cît mai ales prin forţa şi tehnica întrebuinţate în actul loviturii. Ca să fiu mai explicit, trebuie să vă spun că un delict grav era echivalentul unui şut bombă cu şpiţul, iar unul minor se traducea de cele mai multe ori printr-o atingere formală cu latul.” (Matei)
________
” Pe munte, diferenţa de vîrstă dintre noi era spulberată de vînt, patruzeci şi opt de ani se duceau în hăuri ca polenul sau ca praful, cum eu nu reuşeam să mă dau peste cap şi să ajung bărbat, el redevenea copil, nu numai prin cîntecelele şi poantele din adevărata lui copilărie, ci prin sute de gesturi, cuvinte şi semne. Odată, la cabana Omu, după ce terminaserăm o ciorbă de fasole, am găsit întîmplător sub muşamaua murdară, pe cantul mesei, o iscălitură în lemn. Şi scria aşa: Mircea şi Didi 1935. I-a tremurat bărbia, i-a tremurat şi vocea, i-au tremurat multe pe dinăuntru (se vedea în licărul ochilor), recunoscuse înscrisul de-aproape jumătate de secol, de cînd el şi fratele lui, unul de cinsprezece ani, celălalt de paisprezece, se jucaseră cu un briceag în aceeaşi încăpere strîmtă, poate după ce mîncaseră o altă ciorbă de fasole. Ei bine, eu cu acel puşti umblam prin munţi, cu micul licean care tocmai îşi încrustase numele pe masa unei cabane şi care, întîmplător, îşi înlocuise fratele (ca partener alpin) cu primul nepot.
Serile erau altfel. Stingeam veioza, uşa de la balcon rămînea întredeschisă (oricît de frig ar fi fost afară), foşnetul copacilor se amesteca adeseori cu fîşîitul focului din sobă, umbrele crengilor se împreunau pe pereţi cu umbrele obiectelor, întunericul se umplea cu poveşti (nu cu zmei, prinţese, motani încălţaţi, palate de cleştar, cai înaripaţi şi babe ştirbe), vîrît sub plapumă ascultam un alt fel de basme, cu Alexandru Macedon, Ulise, Dominţian, Mucius Scaevola şi Pompei, cu Magellan şi Vasco da Gama, cu Edmund Hillary şi Tenzing Norgay, cu poneii lui Robert Falcon Scott şi cîinii lui Roald Amundsen, cu viscole cumplite şi avalanşe, cu urşi şi lupi, cu Mozart şi Salieri, cu nenumăraţii copii ai lui Johann Sebastian Bach, cu Richard Inimă de Leu, Henric al V-lea şi Bonaparte, cu vikingi şi constelaţii. Monologurile acelea nocturne (care pot fi şi ele, în fond, să contrarieze) se adunau ca nişte rîuri molcome într-un fluviu binecuvîntat, lucind ca arama, dar nu sub razele lunii, ci sub aura de lumină a bunicului meu.” (Filip)
Filip Florian, Matei Florian - Băiuţeii
Comentarii recente: