Nu am găsit ce să cumpăr pentru vineri, cică este un funşop pe undeva prin centru, dar cred că voi lua bigudiuri şi o maşinuţă şi o ciocolăţică, să mai atenuez din şocul bigudelelor. La cererea Smillei, ceva despre cadouri, sper să fiu pe macaz.
Cadouri neinspirate eu primesc cam tot timpul, de exemplu maică-mea se ambiţionează să-mi cumpere haine, care nu-mi plac, m-am săturat să fiu politicoasă, am invitat-o să-mi cumpere de acum încolo doar pijamale. Am rugat-o de asemenea săptămîna trecută să-mi împletească un fes normal de bun simţ, că, la pletele mele credcă şi pe 30 de grade îmi bate vîntul prin urechi, ea mi-a cumpărat, mi-a şi arătat în uebcam… o bandană cred că se cheamă, tricotată din mohair negru, CU COZOROC şi o floare din ştrasuri în frunte! Pentru că ţine şi de cald, şi de soare, şi e şi şic! I-am urat să o poarte sănătoasă şi mi-a replicat că este pentru tineret! Măi să fie… Pentru că am făcut mofturi, mi-a cumpărat un alt fes, cu model de CĂPŞUNĂ! adica e roşu cu bulinuţe albe şi în vîrful capului e cu verde şi are o aţă cu o căpşună mai mică. Promit să îmi fac poze cu ele cînd ajung acasă!
Soacră-mea de asemenea este campioană, aproape invariabil cînd ne vedem îmi face cadou un ruj roz, sau fard de pleoape verde. Care eu mă rujez doar dacă sînt forţată cu cuţitu la gît şi la pleoape tre să fiu nebună să mă dau cu verde. Ea insistă măcar în momentul ăla să mă dau şi că ce-s aşa fraieră, că-mi stă foarte “cochet”, deci mă dau şi încerc să evit oamenii. A depăşit limita cînd mi-a făcut cadou o pechineză din piaţă, cumpărată ca s-o cupleze cu pechinezul ei, ea gîndea că cei doi, ca şi oamenii, trebuie doar să le faci cunoştinţă şi se şi împerechează, dar a luat ţeapă, că Puf a fugit mîncînd pămîntul şi nu-l blamez. Căţea mai isterică decît Miţi a mea nu am văzut niciodată efectiv mă înspăimînta, plîngeam de nervi, lătra şi zbiera pînă o luam în braţe, unde se pişa pe mine de bucurie, o puneam jos, i se declanşa alarma. Pînă la urmă am dat-o şi nu-mi mai trebuie cîine cadou!
Ce am vrut să primesc în copilărie foarte foarte mult şi nu am primit au fost: înainte de asta, vreau să spun că aveam un model vestimentar cînd eram copilă, ea se chema Irinadelatrei, o lungană schijă care mie mi se părea idealul de frumuseţe pe lîngă biluţa de mine. Irina avea aşa: o rochie tricotată bleo, cu cordon în talie, o pereche de opincuţe cu moţoc sau, dacă era cald, o pereche de sandale cu un pic de toc şi barete împletite şi o (sau mai multe) pereche de ciorapi subţiri albi pînă sub genunchi. Ea mai avea şi altele, dar astea mie mi-au fost inaccesibile, oricît am plîns şi m-am zbătut. Rochiţă bleo şi ciorapi albi ai mei au zis că sînt penibile şi mi-au propus la schimb o rochie tip sac din catifea vişinie cu guler alb, ca la proşti, dar ei ziceau că arăt ca o fetiţă cuminte şi de bun gust yeah right. Îmi cumpărau şosete de bumbac albe pînă la genunchi, ceea ce e complet opusul eleganţei ciorapilor subţiri, dar ce să le ceri, dacă ei astăzi îmi cumpără mie bandane cu sclipici! Opincuţele şi sandalele chiar au vrut să-mi ieie dar nu erau mărimea mea, nu au fost niciodată, cred că Irina purta pe vremea aia cît port eu acuma, iar eu purtam ceva infim, pentru care nu se făceau opincuţe! Iar cînd am avut mărimea relativ decentă, nu m-au mai atras ciucureii respectivi. Şi sandale ca alea nu s-au mai fabricat.
Cadourile pe care mi le-am dorit foarte mult şi le-am primit şi le ţin minte că au fost chiar un şoc, pentru că nu-mi exprimasem dorinţa cu glas tare au fost: o pereche de papuci de casă roşii cu inimioare galbene verzi şi albastre, i-am purtat pînă s-au rupt dar nu aşaaa, pînă s-a rupt de nu mai aduceau a papuci!, cartea cu Sclava Isaura mi-au dat lacrimile cînd am primit-o, era ca un fel de Fraţii Karamazov pentru mine pe vremea aia! Al treilea cadou a fost o rochie neagră mulaată dintr-un material licra, cu bretele şi un palmier pe burtă, cînd am primit-o m-am cutremurat de fericire, eram convinsă că este cel mai sexi lucru posibil şi voi arăta spectacular! cînd m-am văzut în oglindă m-am tăvălit pe jos de rîs şi nimeni nu m-a văzut niciodată îmbrăcată cu rochia respectivă! brrr mă ia cu fiori şi acuma.
Nu mai ţin minte altele şi mă doare mîna de scris.
Pentru că am primit o provocare şi după cum s-a văzut şi în postul cu cîntatul, liniuţa dintre artă şi ridicol este foarte fină, voi povesti despre ce jenă mi-e cînd mă gîndesc cum dansam eu cînd eram mai mititică.
N-am fost o fată prea graţioasă, din păcate pentru respectul meu şi pentru cei din jur, mi-am dat seama de asta mult prea tîrziu, dar ce am admirat la mine - retrospectiv vorbind, a fost pasiunea şi inconştienţa. Sînt complet aritmată, mi s-a dovedit cu certificat că aud nişte lucruri anapoda, în al doilea rînd, eram prea înflăcărată, aveam tot timpul senzaţia că nu sînt destul de ecspressivăă şi plusam, mă zbăteam ecscesiv şi ieşea o avalanşă de mişcări haotice pe care eu le credeam foarte artistice. În fine, dintre figurile pe care le practicam cu drag erau două - după moda timpului, văzusem nu ştiu la cine (doctor alban? emsihemăr?), una era aia clasică minunată ca şi cum aş fi avut un făcăleţ uriaş imaginar în mîini, cu care mestecam vîrtos într-un ceaun imaginar imens de mămăligă, în sensul şi inversul acelor de ceasornic, ceva de speriat, se crea un mic cerculeţ în jurul meu şi cînd oboseam, o luam la picioare cu mişcarea doi, jocul de glezne sau nici nu ştiu cum să-i spun, că stăteam cu picioarele la distanţă de un metru unul de altul şi mă balansam ba pe stîngul ba pe dreptul, într-un fel de legănat combinat cu săritura pe loc dar foarte ciudată. Ar trebui să mă filmez!
Dacă se nimerea şi dansul raţei sau cum se mai chema, eram cea mai fericită.
Cînd se termina repriza de dans alert, de obicei fetele şi băieţii care se filaseră în timpul ăsta, pofteau nu-i aşa la un mic moment sentimental venea bluzul, eu participam la aceasta bucăţică de pe tuşă, trăgîndu-mi sufletul, pentru că - evident, nu mă întreba nimeni, n-am înţeles ni-cio-da-tă de ce! Îmi plăcea să cred că erau înspăimîntaţi de personalitatea mea expansivă! Cîteodată eram cam ofticată, că aveam şi eu băieţi “de-o noapte” în inima mea, dar, aparent inexplicabil!, îmi evitau privirile şi chiar o luau în direcţia balcon sau toaletă cînd mă apropiam periculos. Sau invitau pe altcineva la dans repejor, lucru care îmi zdrobea inima, dar o făceau intenţionat, să nu bănuiesc eu că şi ei mă plac să nu creadă ceilalţi care şi ei mă plăceau toţi fără ecscepţie că aşa şi pe dincolo (era imposibil să nu dobor cu şarmul meu pe ring) în urma unei gîndiri alambicate concluzia era că vor la modul pervers să mă mai fiarbă. Abia cînd n-am mai dansat deloc la distracţii, am stat foarte plictisită şi n-am mişcat un deget!, am reuşit să fac rost de-un admirator care să nu mai fugă de mine!
Cam asta e cu dansul, acuma o să pun un clip minunat, pe care ştiu sigur că l-am dansat! Parcă şi acuma-mi tresaltă inima…! xcb
Ah parcă a fost ieri cînd m-am îndrăgostit eu pe serioase prima dată, ce frumos a fost! Ce greu a fost!
Cel mai mult îmi plăcea cînd ne întîlneam şi ne plimbam, dar cînd soarta făcea să avem temee, vorbeam la telefon! Cu orele! Cu zilele! Chiar nu pot sa-mi imaginez ce puteam vorbi atîta… mi se înroşea urechea şi mă durea capul, dar degeaba, nu mă dezlipeam de receptor. Mă gîndesc totuşi era bine că aveam părinţi, altfel sigur făceam vreo nevroză sau infecţie la ureche.
În afară de că ne iubeam, ne certam foarte des. Pentru că se ştie că împăcările sînt foarte frumoase, ei, chiar erau! De obicei eu eram aia care mă certam şi caaam de fiecare dată mă împăcam singură, că-mi treceau nervii şi nu aveam răbdare să mă mai roage nimeni să-mi revin, după care mă enervam că EL nu se mişca mai repede şi iar mă supăram iar îmi trecea, chiar a fost palpitant. Pîna cînd într-o zi ne-am certat şi am uitat să ne mai împăcăm, dar asta e viaţa. Iubirile sînt ciudate, mai ales cînd te gîndesti la ele după ce au trecut.
Am plecat să scriu aceste rînduri cu intenţia să fiu caldă(!) cînd spun că am citit Grădinile Finzi-Contini şi mi-a plăcut pentru că e cu prima dragoste. Şi nu doar asta, atmosfera cărţii este deosebită, personajele sînt de pe vremuri ca să zic aşa, sensibile, educate, politicoase, ea fata ea Micol este inteligentă profundă frumoasă enigmaatică, în plus! era o fată respectabilă! Prin aceasta înţeleg fată de modă veche (oricum era în anii 30-40), adica nu cum sînt femeile în ziua de astăzi…
Frunzăream saituri pentru fete şi aşteptam să-mi vină cuvintele înspre mine să scriu textuleţul, cuvinte de laudă despre carte, e scrisă frumos, m-a lăsat cu un sentiment de nostalgie, chiar mă întrebam cu ocazia ieşirii frunzelor ierbii dacă lumea azi are avînturi inimoase, probabil că da da însă cu dar mi s-a curmat foarte repede cheful de teorii siropoase cînd am citit despre femeia modernă şi implicit despre dragostea modernă (toxică).
Femeia moderna
Titlul este usor peiorativ. Este vorba despre femeia independenta, puternica, dornica de succes (rapid, eventual) si care este intr-o continua lupta cu timpul. Este atat de grabita, incat ajunge prea rapid in patul unui barbat. Nu conteaza daca nu il cunoaste bine pe celalalt. Il poate cunoaste si dupa ce fac sex. Raspuns gresit!
Nu s-a produs inca o mutatie evidenta in constitutia femeii. Inca mai suntem romantice, nu putem disocia iubirea de placerea fizica. Daca in cazul unui barbat, sexul poate fi o simpla satisfacere a unei nevoi primare, femeia are nevoie de afectiune. Si daca nu o primeste inainte de a face sex, atunci va face tot posibilul pentru a o obtine dupa.
Nu poti cunoaste o persoana dupa ce ati experimentat amandoi cea mai puternica deschidere. Vei fi marcata, oricat ai dori sa negi lipsa sentimentelor. Daca a fost bine, te vei simti legata de partener. Te vei indragosti si vei rata sansa de a il cunoaste. Sau vei amana aceasta necesitate.
Placerea fizica iti va intuneca judecata. (…)
Asta îmi aduce aminte de prima mea lecţie despre fetiţe şi băieţei pe care mi-a ţinut-o o prietenă de-a maică-mi cînd s-au gîndit ele că aş fi la vîrsta la care ar putea începe să-mi placă băieţii. Nu dezvolt, că e mult şi delicat, din toată treaba aia eu am înţeles că băieţii vor să se pupe şi nu numai - cu fetele şi fetele nu trebuie să vrea aceest lucru nici în ruptul capului, fiindcă în momentul în care zic da sînt mîncate, se duce şi dragoste şi respect şi tot gata nu mai e nimica, foarte grav. Aşa de tare m-am speriat, că am zis că n-o să-mi placă niciodată vreun băiat în viaţa vieţii mele! - din fericire am scăpat de traumă, ceea ce îi doresc şi domnişoarei care a scris articolul! Şi ajung iar de unde am plecat, vai ce frumos a fost cînd m-am îndrăgostiiit!…
Delphine s-a dovedit a fi o fată foarte de treabă cu care nu aveam absolut nimic în comun. Ba de fapt aveam. Ea m-a întrebat chiar a doua zi dimineaţă dacă fumez (nu că facancer) şi dacă beau (adica suc din astea?) şi ea a zis aham aham, (da’ tu?!) mmm nu, nici ea nu fumează şi nu bea alcol, nu nu, deci eram compatibile. În rest, ea era fană Top Gun şi elefănţei - avea colecţie de elefănţei şi eu eram fană… reclamele de la nemţi, că tocmai ne pusesem cablu.
Îmi amintesc foarte bine două treburi, pentru că fac parte din arsenalul pentru cucerirea inimii celor care ne vizitează.
Una treabă este mîncarea, la care mama mea era şi este încă expertă, şi nu doar a mea, avem mămici campioane la gospodineală, adică nu cred că am văzut femei mai aburcate pe un aragaz şi mai competitive în ceea ce priveşte comestibilele ca femeile patriei noastre. Pentru că fusese înainte de marea primire la mii de şedinţe cu părinţii pe tema francejilor şi a meniurilor, maică-mea a intrat într-o mare panică, pentru că ea nu face treburi delicate cum ar fi ruladă de muşchi de hipopotam cu ananas învelită în aluat franţuzesc îmbăiată în suc de coacăze! Dar bineînţeles că cei din familie şi prietenii i-au zis - cum se zice la noi, că nu asta se face! Să o servească cu mîncare tradiţională, să vadă ea fata ce mîncăm noi cum ar fi sărmăluţe în foi de varză şi borş de găină de ţară cu tăiţei de casă şi mămăliguţă şi un cozonacel colo frumos, hipopotam cu coacăze poate mînca la ea, aici mănîncă bucate alese cu gust natural, nu două paie aiurea…hm! Cînd o aşezam pe Delphine la masă, în sufragerie (se desfăcea masa pliantă, comoara cea mai de preţ a familiei noastre, după televizor), jumate de ora înainte era un du-te vino nervi icnete şi istericale ţinute greu în frîu, că eram neîndemînatici, se umplea masa instant cu aperitive felu unu felu doi desert şi o aşteptam să înceapă, cînd se oprea, noi îi mai puneam dinainte, o aşteptam, nu ne grăbeam nicăieri. Eram foarte zîmbitori. Pînă cînd fata zicea nu mai pot. Eu ziceam: mama, tata, a zis că nu mai poate! Mama, tata ziceau: ba mai poate! n-a păpat decît umpic! cum să nu mai poată!? Se ridicau în picioare scandalizaţi şi o mustrau din priviri gesticulînd spre platouri. Zi-i că mai poate, măcar să guste o bucăţică de friptură cu murături puse de tactu special! Nici nu s-a atins de mămăligă! Hai că-i pun o guriţă doar! Eu pentru ce-am muncit, nu se poate aşa!
A doua treabă este băgatul în seamă. Conducătoarea grupului de copii străini era o doamnă pe care o chema Portocală, pe care noi toţi trebuia să o venerăm . Pentru că noii noştri “prieteni” ne picau în braţe la noroc, singurul criteriu în capul profesorilor care se ocupau cu distribuirea fiind fete cu fete băieţi cu băieţi, profesoara noastră ne-a minţit de la obraz şi ne-a spus că a ales special “copii buni” pentru noi, fetele din clasa mea, că a vorbit ea cu doamna Portocală pe şest să facă această mică treabă şi noi tre să-i fim recunoscători pe vecie. Unele mămici care doreau din tot sufletul ca progeniturilor să le fie bine, şi-au exprimat recunoştinţa prin vizite la scoală cu o pungă şi un buchet de flori şi mai apoi, urmînd calea bătută deja de profesorii români, au aplicat aceeaşi metodă şi cu doamna Portocală. Adică au recompensat-o cu atenţii în speranţa unor favoruri! Copiii au fost montaţi acasă şi s-au prezentat la femeie cu tot felul de albume cu ţara noastră, casete cu colinde, mileuri, prostii puse în braţe pentru că o iubeau foarte mult şi doreau să o invite pe la ei pe acasă, să îi scrie o felicitare şi ea să îi adopte. Deşi aduceau cadouri destul de pompoase şi scumpe, nu o perniţă pentru ace brodată de mama lor la lumina lumînării, dacă îi întrebau cum o duc, invariabil ziceau că rau.. rău de tot, din cauza comunismului, îi distrusese. Profesorii se uitau la bietul copil care era atîît de bun la învăţătură faţă de hahalerele pe care le aduseseră în autocar şi n-au avut norocul să se nască într-o ţară liberă, păi nu să ţi se rupă inima? Eu nu puteam nici moartă să fac pe nefericita, dar eram atît de timorată că mă întorceam iar cu cadoul acasă (icoană, foarte veche şi foarte scumpă, cumpărată pe o nimica toată, ca să vezi ce chilipir! trebuia neapărat s-o livrez, că altfel era clar că nu-mi ştiu interesul, sînt o bleagă şi mă las împinsă de nonvalori băgăreţe!), încît mai aveam un pic şi plîngeam! Ei, doamna Portocală a venit la mine, m-a mîngîiat pe creştet şi m-a întrebat Suzi ce faci tu? De ce eşti aşa palidă? O duceţi rău? Părinţii tăi lucrează, aveţi după ce bea apă? Dă-mi adresa ta! Ouieah…
Vreau să scriu ceva din experienţa mea minunată în legătură cu străinii veniţi în ţara noastră şi noi plecaţi în ţara străinilor, că tot e un subiect ardent.
Cînd eram în clasa a zecea, la mine la liceu a început o înfrăţire, împrietenire cu un liceu francez. Ca să participi la treaba asta trebuia să ai note bune să te ştie profesorul tău de franceză că eşti un elev silitor, sau să ai pile şi să demonstrezi că părinţii tăi poate să asigure hrana şi distracţia nemaivăzutului extraordinarului copil, vai o să avem un copil de străini în casă.
Unii au dat cu var apartamentele, alţii au tăiat porcul, alţii au plecat de acasă ca să dea impresia de spaţiu, alţii au angajat servitori! La foarte multe case, mămicile au făcut varice de la stat la bucătărie în picioare, tăticii au făcut hernie de la cărat covoare să le bată la bara din spatele blocului, iar copiii învăţau poezii şi scenete pentru serbarea pregătită special de Catedra de Limba şi Literatura Franceză a liceului nostru!
La mine acasă a fost un coşmar, ai mei s-au dat peste cap, înnebuniseră, pe de o parte mă pupau că aveau cu ce se lăuda, pe de alta se întrebau cu glas ridicat dacă eu vreodată o să le răsplătesc efortul învăţînd mai bine… Pentru că ei extrageau o pildăă de viaţă cam din orice, iar acuma era de muls serios.
Cînd au venit în sfirşit, noi i-am aşteptat la şcoală împreună cu profesorii noştri, părinţii erau în altă sală, cu toţii eram paralizaţi de emoţie, aveam pregătite cîteva cîntecele vesele să-i remontăm, că veneau cu autocarul şi erau obosiţi, de asemenea s-au strîns bani şi au cumpărat sucuri şi prăjituri să-i servim. Pîinea şi sarea o avea doamna directoare adjunctă. Domnul director avea atenţiile, cîte o sticlă de băutura tradiţională românească pentru fiecare profesor, într-o pungă de la Mase Plastice pe care era desenat Palatul Culturii şi tricolorul.
Ne aşteptau două săptămîni de chiul, noi fiind scutiţi de şcoală, că dădeam serbări şi le prezentam trecutul glorios şi prezentul victorios al oraşului nostru.
Cînd au intrat în holul de primire francejii care, culmea!, arătau cam ca noi, i-am poftit să ia loc şi, la un semn discret al profei, ne-am grupat şi am început să lălăim, sub privirile foarte! mirate ale musafirilor noştri! Vreau să spun că acest mic cor nu cuprindea totalitatea elevilor participanţi la schimbul de copii, ci doar de fetele de uman, care erau mai - să zicem, naive şi credeau că a cînta la 17 ani în holul şcolii este un lucru chiar normal. Dar cum din păcate fetele de la uman erau majoritare în acest grup de primire şi fuseseră spălate pe creier de o mînă de fier care le-a promis că au media asigurată şi în plus e o dovadă de mare eleganţă să reciţi Le Pont Mirabeau privind în gol, simţul ridicolului era absent în seara respectivă. Au fost cîteva chicoteli, cîţiva spectatori au întrebat chiar de ce facem aşa ceva, dar cei mai mulţi au ascultat de profesorii lor şi au tăcut politicos în timp ce se îndopau.
Copiii au venit cu cadouri nenumărate pentru noi, ne-au copleşit, aveau genţile pline pline cu: becuri, chibrituri, zahăr, săpun, şampon, cafea, şpreiuri, ciocolată şi o carte de un autor francez studiat în şcoală. Fata mea, o chema Delphine, a fost foarte mirată să constate că avem aragaz şi m-a rugat să o las să doarmă cu veioza aprinsă. Curajoasă.
De ce are nevoie o persoană cu tuse peptoasă (în urma unor investigaţii şi interogaţii s-a stabilit că aş fi mîndra posesoare a unei chesty cough)? Are nevoie de ceaţă! Dimineaţă cînd am ieşit din casă am ieşit bine mersi m-am învîrtit am închis uşa m-am întors cu faţa la lume - care lume, că nu se vedea nimic şi pac m-am lipit de uşă ca marca de scrisoare şi am început încetişor să îîhhîîhh-îi inspirat expirat era totuna, am zis aoleu, nu acuma, că trezesc vecinii dacă mă apuc de behăit.
Nu sînt astmatică de felul meu, dar am nişte amintiri foarte plăcute din copilărie!
În afară de că aveam giardia păduchi şi amigdalite non stop pe rînd sau simultan - ca oricine, am fost un copil astmatiform, aveam tot felul de bolicele astmatiforme datorate unei sensibilităţi astmatiforme care îmi făcea ravagii în organism adică nu mă lăsa să respir preaa bine şi mă umplea de blînde (care ma mîncau şi eu le scărpinam cum se scarpină copiii şi anume pînă dă sîngele) în concluzie eram foarte şarmantă. Au găsit ai mei, după multe chinuri, un maremaaare alergolog care le-a zis că da, aşa este, sînt alergică la varii treburi dar are ac de cojocul meu, ac la propriu, cu o seringă la un capăt, pe care mi-l înfigea în mînă o dată pe săptămînă.
Aveam puţini ani, că nu eram încă la scoală, îmi amintesc destul de vag, dar ce-mi amintesc este sadico-minunat!
Mergeam cu maică-mea, pe care am impresia că o durea mai tare decît pe mine, şi doctorul mă invita să-mi aleg acul, chestia asta îmi convenea, aveam impresia că sînt importantă şi am controlul asupra trebii ce mi se întîmpla. Cred că dacă m-ar fi pus să îmi fac singură injecţia, aş fi fost cea mai fericită. Avînd în vedere că dinţii de lapte mi i-am scos cu mîna mea decît să dau voie cuiva să îmi joace feste cu aţe clanţe şi cleşti, aş fi putut să-mi administrez foarte bine şi tratamentul. Dar bineînţeles că nu ai încredere în copii! Aşa că îmi alegeam acul, pe care îl băgam în seringă şi după aia întindeam obiectul torturii mele preabunului om şi cu o strîmbătură din nas, gata injecţia, te doare un pic? mă doare un pic. te pişcă ţînţarul… mai vii pe la mine joia viitoare? mai vin! zi-i pa lu domnu doctor … paaa!
Eu ştiam foarte bine că maică-mea se îndoaie de mila mea şi asta îmi absorbea orice disconfort, ba mai mult! ea nu ştia că eu ştiam că o doare inima de mamă, deci profitam, că aşa sînt unii copii, profitori, cer tot felul de minunăţii pe care în condiţii normale nu le-ar căpăta nici dacă s-ar trînti pe jos în Piaţa Unirii lîngă statuia lui Cuza să urle cît îi ţin plămînii. Eu aveam plăcere la nişte ceasuri de mînă, de jucărie, foarte frumoase, în fiecare săptămînă comandam unul de la librăria Eminescu.
Care erau comoara mea cea mai de preţ pe lumea asta, aveam colecţie, cred că am adunat vreo treizeci de cesuleţe din alea, cu braţară roşie şi cadran auriu, pentru fiecare şedinţă de imunitarizare.
Astăzi mi-am amintit de ele, cum stăteam rezemată de uşa casei şi aş cam avea nevoie de unul, acuma pe bune, cred că vreau un ceas. Sînt în plin sevraj fiind atît de abstinentă de unele substanţe dragi, am depresii melancolii accese de fericire şi ifose de domnişoară cînd nu te-aştepţi, mă declar iresponsabilă un timp, pînă nu-mi iau ceas, nu mă liniştesc.
Cînd eram eu copil, ai mei ştiau una şi bună, să fiu “mîncată” şi “îmbrăcată” şi restul, la joacă! Vacanţele erau vacanţe, însemnau în primul rînd Libertate!… Libertatea se manifesta plenar, părinţii nu ştiau ce mă jucam cu cine mă jucam şi (cîteodată nici) unde mă jucam. Apoi libertatea lumii mele interioare, ce înflorea liberă şi fără probleme sub tărtăcuţa care nu prea făcea mare diferenţă între realitate şi vis în perioadele de graţie.
Unul din tovarăşii mei de libertate era Iliuţă, fratele lu Mareana. El era mentorul meu adică aveam o admiraţie fără margini şi de neclintit, era cel mai curajos copil posibil şi care ştia cele mai multe. Cu el am făcut o seamă de lucruri, notabile fiind: un mers cu uratul de-a dreptul fantastic, o expediţie să vedem o înmormîntare a unui copil de ţigani, o rătăcire într-o vărzărie şi cel mai important - mersul cu calul.
Iliuţă avea cal şi asta din prima l-a pus în topul eroilor mei. Calul ăla era un fel de maşină a familiei, mi-am dat eu seama, pe care o folosea doar el, de exemplu, orice comision avea de făcut, lua calul, trebuia să cumpere pîine, lua calul, trebuia să se ducă la gară să vadă cînd trece personalul de Roman, lua calul, trebuia să îi spună nu ştiu cărui vecin să treacă pe la taică-su, lua calul. Şi cînd se plictisea, lua calul.
Mă rog, eu am zis să mă lase să încalec, dar Iliuţă a zis că nu că n-are voie că ai lui i-au zis că în nici un caz să nu mă lase, că tanti (maică-mea) a spus clar cînd a plecat la Iaşi să nu cumva s-o lăsaţi pe fic-mea să se urce pe cal că vă mănînc. Ea o să vreie, dar să n-o lăsaţi!!
Cum face tot copilul cînd îşi doreşte ceva, am început să mă milogesc aaaai ti rog io frumooos îţ dau guuumă, îi spun lu bunic-mea să facă poale-n brîîîîu, îţ dau baaaani, îţ dau colecţia mea de tiiiimbre…fac ce vrei tuuu… Ha? Ce vreau io? Da! Îhî! Biiine, da te urci numa un pic! Numa un pic!
Am luat calul şi l-am băgat într-un şanţ pe marginea drumului, ca să pot să ajung să mă cocoţ, că doar nu aveau şa la cal, era cal de căruţă, nu de promenadă. Am stat nemişcată o vreme, după care gata dă-te jos. Acuma hai cu mine să aduc frunze la iepuri. Faza cu “faci ce vreau eu” era la modul că eu mergeam şi adunam frunza pe care o căram în traistă, în timp ce Iliuţă stătea cu burta-n sus la soare şi la întoarcere ţinea calul şi mergea politicos pe lîngă mine.
După o perioadă în care eu am fost zilnic, pentru cîteva minute, un fel de statuie ecvestră într-un şanţ de pe marginea drumului pur şi simplu, într-o zi cînd mă aburcam eu mai bine, cred că am lovit calul, sau el singur s-a plictisit, că a luat-o din loc, cu mine jumate pe el jumate lîngă el, am dat să mă ţin să mă duc ori aşa ori aşa, dar în surpriza momentului am ţopăit pe un picior pînă m-am dezechilibrat şi am căzut sub cal în şanţ. Zdoing şi m-am lovit un pic, dar mai tare m-am speriat şi mă gîndeam că mă calcă, care cred că era mai inteligent decît noi doi la un loc, că s-a oprit vag uimit. M-am ridicat în super viteză şi nu m-am mai oprit din fugă pîîînă la bunică-mea cu Iliuţă în spatele meu care oscila între fetele îs nişte proaste molîi care nu-s în stare să se ţină pe picioare şi ti rooog nu mă spuni lu tata cî mă omoarîîî. A, eu plîngeam, dar pînă am ajuns mi-a trecut, în faţa porţii i-am zis că nu-l zic am jurat pe roşu solemn cu condiţia să mă lase iar pe cal cînd oi mai dori eu şi eu o să fac ce vrea el, normal.
Nu nu şi nu bine fie.
A doua zi cine era cu calu-n şant? Noi doi, bineînţeles, de data asta nu mă mai urcam singură, ca să nu lungim momentul, mă ajuta Iliuţă, adică mă împingea ca pe saci în pod, heirup gata. Cum stăteam pe cal m-am uitat eu în zare şi-am zis ţine-l un pic de cap şi zi-i să mearga oleacă. Bine. Acuma scoate-l din şanţ. Acuma bagă-l înapoi în şanţ, să mă dau jos.
Încetişor am început să merg la pas, Iliuţă îl ţinea de “cap” şi eu îl ţineam de “păr”, după aia l-am ţinut numai eu de “păr” şi Iliuţă mergea pe lîngă noi, după aia el s-a plictisit şi-am mers numai eu cu calul. Dar ai mei au aflat după vreo cîţiva ani.
În vara aia, am făcut pentru Iliuţă treburile următoare: am cules flori de muşeţel pentru toată familia lui, am făcut curat în cuşcă la iepuri, am făcut nu ştiu cîte drumuri la magazin să cumpăr ce trebuia să cumpere el, am cărat sute de jumătaţi (sau sferturi) de căldări de apă pentru animale, zeci de traiste cu frunze, îi aduceam tot felul de plăcinte făcute de bunică-mea, gume, napolitane şi tot ce primeam îi revenea lui (pe vremea aia eram cinstită).
Ah cînd eşti copil lucrurile ţi se par uriaşe, inclusiv caii, care pentru mine erau la fel de mari cît elefanţii, cînd m-am urcat pe cal am avut senzaţia că sînt pe acoperişul şurei de lemne, doar că şura alerga repede cu mine şi dacă mă ţineam bine bine, puteaam să zburăm. Chiar aşa.
Mi-am adus aminte că am fost şi eu la arte marţiale cînd eram mai micuţă, că suna interesant, am făcut arte marţiale mai puţin de cinci minute cred!
Am fost cu inima deschisă şi aptă să ma lupt cu oricine, simţeam că am chemare, voiam să fac scheme şi să ţip un pic, adică chiar mi-am convins părinţii să plătească nişte lecţii la un club frumos, m-am dus cu echipamentul sportiv şi m-am încruntat la toată lumea.
Dar maeestrul, după ce ne-a fugărit bine să ne încălzească, ne-a pus în şir pe saltea şi ne-a ordonat să ne rostogolim în faţă, adică să facem o tumbă - pe care în stadii mai avansate trebuia s-o facem chiar din picioare, să ne aruncăm aşa pe-un umăr!
Vai dar mie îmi este friiicăăă să fac tumba şi în zilele noastre, orice fac, numai să mă dau peste cap nu şi nu! Am stat m-am gîndit repede că am de făcut tumbe la fiecare antrenament şi am zis, o, lasă, dacă e să mă apăr, iau o pietricică, îmi cumpăr cîine, ţip, dau cu pumnul, dar nu mă hazardez la figuri din astea cu rostogolirea, că nu-i de mine. Am făcut stînga-mprejur, am salutat frumos şi dusă am fost. Acasă am povestit că am fost supusă testului rostogolitului şi am fost înţeleasă.
Cumnată-miu făcuse mulţi ani de zile aichido şi era foarte încîntat de marea lui realizare, aşa de mîndru, că oricine voia putea avea parte de o demonstraţie adhoc. Cînd te punea la pamînt, tu trebuia să te apuci să baţi cu palma-n podea că gata să te lase. Şi eu am stat cît am stat şi el tot îmi punea piedică şi urla la mine să bat cu palma colo, care mie mi se părea stupid, odată ce mă vedea că-s jos şi că nu aveam cum să mă mai mişc, ce mă mai punea în mijlocul sufrageriei să încep să dau cu palma de covor să-ţi spun gata m-ai bătut. Cîtă minte avea şi el. N-aveam cum să-l bat la o confruntare aichidoiască, pîndeam orice ocazie să-i dau peste urechi. Cum îl găseam pac cîte una, eu iar la pămînt, că esti nesimţită, îţi rup mînaaa. Începeam să mă screm au îţi pui mintea c-o fată, toată lumea sărea în apărarea mea las-o măi în pace!
O singură dată l-am bătut adică ne-am sfătuit care suferisem, l-am încercuit, l-am trîntit şi i-am cărat palme şi pumni pînă a dat el cu mîna de pămînt cum îi plăcea. Dar după aia n-a mai vrut să mai vorbească cu noi multă vreme. Morala este că nu-ţi trebuie ştiinţă, ci strategie, a-ha!
Discutam despre pisici aseară cu Alina şi mi-am adus aminte despre vremurile de glorie în care am avut de-a face cu trei pisici mari şi unsprezece pisici mici, pe care a trebuit să le moşesc şi să le păzesc ca la grădiniţă.
Erau iniţial Doamna şi Motanul, apoi a apărut şi Lady, fata lu Doamna cu Motanu (credem). Doamna mă făcea pe mine să urlu ori ea ori eu, după care ma ascundeam în budă şi nu ieşeam de acolo pînă n-o ştiam plecată sau tranchilizată. Nu suporta să gesticulezi mai mult decît credea ea că se cuvine de la om, cînd depăşeai limita se repezea subit şi te zgîria, după care se ducea liniştită pe frigider. Doamna la un moment dat a fost apatică şi noi am zis că este bolnavă, ni s-a năzărit că are ceva la plămîni, aşa că am dus-o şi i-am făcut radioscopie pulmonară la Spitalul de Copii, n-avea nimic şi la puţin timp şi-a revenit mai ceva ca înainte.
Motanul era de-o nesimţire rară, probabil era şi el plictisit de nervii Doamnei, că nu se mişca de unde-l puneai, stătea la oricine avea chef, pe piept, mînca ceapă şi pleca de acasă cînd nu-i convenea oarece, dispărea cu zilele. Se întorcea amărît şi vai de el, dormea o săptămînă şi după aia pe garduri înapoi unde avea el o amantă am presupus noi.
Lady a fost copilul lor, o pisică tare frumoasă, pe cît de frumoasă pe atît de sclifosită, miorlăia în neştire mai ales cînd o luai în braţe, se apuca pe mieunat în ureche, nu puteai să faci nimic prin casă, ea îşi intona depresiile de dimineaţa pînă seara.
Într-o zi, Motanul s-a gîndit să le dea de lucru şi le-a făcut mame pe amîndouă, cred că dintr-o singură mişcare, pentru că au născut la o zi diferenţă, una sub patul meu, una în şemineu, şi le-a lăsat în grija cîinelui nostru care nu făcea diferenţa între cîini şi pisici şi îi iubea pe toţi cu o dragoste egală. Mai bine zis a spălat pisoii de la ambele mame, i-a plimbat prin grădină şi i-a mai cărat şi de ceafă prin iarbă să-i depună pe la picioarele noastre.
Era o harababură de nedescris cînd se întîlneau cele două tabere de pui care se zburelau şi se scuipau, se jucau… cîinele lătra la ei să se potolească, mamele mieunau de nervi, tatăl lor de foame, noi de cîţi pureci puteau să aibă, copiii vecinilor să le dăm şi lor voie să se joace cu ei, doamna de la lumină să îi deschidem să citească contoarul, soacră-mea claxona ca să poată băga maşina în curte, prietenii ne sfătuiau să-i înstrăinăm, musafirii urlau de frica Doamnei, a fost o perioadă în care nu era linişte şi nici loc pe unde să calci să nu fie cîte o pisică…
Nu există sfîrşit, mai bine fără.
Domnişoarele care l-au ademenit acum două săptămîni pe motanul din imagine cu cărniţă cu muţumiţi, sînt rugate să vină să-l dezademenească, pentru că nu-l mai pot dezlipi de uşa bucătăriei orice i-aş face!
N-am fost în viaţa mea la defilare şi drept să spun, aveam unele regrete, mi se părea ceva foarte monden să te duci la defilare, ai mei tot timpul se duceau şi cînd se întorceau erau veseli şi îmi dădeau cîte un steguleeţ, pe care nu ştiu cum făceam eu că reuşeam să-l rup. După care îl tăiam frumos pe culori şi făceam flori de nuntă. Maamă ce colecţie aveam!, cu perle cu panglică cu pană cu mărgele cu trei petale cu cinci petale, floare de mireasă mire naşă naş socri. Şi le mai construiam şi eu, din diverse materiale, deci aveam şi flori de nuntă tricolore! Stema iar era bună!
Ce reprezintă, copii, stema ţării noastre?!
Steeema ţăriii noastreeei reprezintăăăî spicele de grîîîu bogăţia recoltelooor, sondele – bogăţia sooolului, ceerul albaaastru – pacea şi prosperitatea poporului nostruî!
Cui îi mulţumim noi?
Tovarăşilor noştri multiubiiiţ!
Ia cîntaţ voi Tricoloru’!
Treiculoricunoscpelumeeei…Amintinde-unvagpopor?
Braaav!
…bravpopooor!
Ce înseamnă Treiculoru’?
Io io io zic io! Roooşul este sîngele vărsat de stramoşii noştriii, galbenul este galbenul grrrînelor şi albastruuu este cerul senin al ţării noastreei!
Foarte bine!
Copii, de ce sărbătorim noi ziua de douăzecişitrei august?!
Întoarcerea armelor împotriva faşciştilor!
Cine erau faşciştii?
Ruşii care-au tras în linia întîi şi nu i-au omorît pe soldaţii noştrii care erau foarte viteji şi au vărsat sîngele eroilor!
Cui mulţumim noi că am întors armele împotriva faşciştilor?
Partidului Comunist Român şi Tovarăşului Nicolae Ceauşescu! Că de aia defilăm!
Şi lu’ tovarăşa nu?
Ba daaa! Mulţumim din inimă! Adica cum mulţumim din inimă?!
Cel mai mult mie-mi plăcea la defilare (că mă uitam, cum să nu?) cînd începeau să danseze sincron şi făceau tablouri din oameni, nu mă dumiream cum le apăreau pozele din cartoane, ai mei îmi ziceau că nu-i interesează cum ajunge capu’ lu’ Ceauşescu pe stadion, ei o grijă aveau să schimbe impresii de defilare, de unde eu deduceam că ei au fost la un fel de bairam civic, pentru că păreau împărţiţi în grupuri – după locul de muncă, mergeau în diverse berării, unde mîncau şi beau şi se chefuiau, va să zică nu era chiar rău dedefilare!
Eu eram invidioasă pe baieţelul ăla care tot timpul apărea pe post şi era super vesel că are o patrie frumoasă pentru care mulţumeşte mamei şi tatălui număru unu, cred că n-am văzut copil mai fericit ca el şi mai recunoscător, eu nu pricepeam ce e aşa frumos în ţara mea şi de ce tre să mulţumesc eu la toată lumea, cine erau faşciştii, de ce mîncau ai mei la restaurant cu tot oraşul cînd am întors armele, de ce eu nu reuşeam niciodată să trec de faza “pe judeţ” la Cîntarea României, ah tare mi-ar mai fi plăcut să mă dea la televizor pe 23 august …
