Preluăm din zbor un fîlfîit de aripi pe parbriz şi aş vrea chiar nişte răspunsuri, sincere sau fanteziste, sau aberante sau comice sau oricum, sfaturi să fie:

“Bărbatul de care sunt îndrăgostită îmi spune că a găsit pe alta dispusă să îi ofere ce nu îi pot oferi eu. Cum ar trebui să procedez în situaţia asta?”

Sînt curioasă cîte soluţii se pot găsi, nu speculaţi aiurea. Asta mi-a dat ideea de a colecţiona situaţii delicate. Nu e nimic ironic. Doar că lumea e plină de dileme. De eplu eu nu ştiu cum aş proceda.

Nişte gînduri mă preocupă de cînd m-am înregistrat cu povestea şi am mai văzut şi că e loc de podcasting…
Aş vrea să întreb pe cine citeşte ce scriu eu, dragi cititori, aţi asculta posturi într-un blog mai degrabă decît să le citiţi dumneavoastră la lumina lumînării personale? Credeţi că faza asta cu audio este un moft, o toană, cuvîntul scris fiind mai şarmant totuşi?
Mai am o treabă pe care n-o înţeleg, faza cu abonaţii la fidăr (feeder) prin poştă este vreo şmecherie care-mi scapă? Este o opţiune pe care v-o doriţi şi eu nu o înţeleg? Este vreo diferenţă între bloglines, reader etc şi abonamentul respectiv?
Mulţumesc.

Pe 23 ianuarie 2002 în Karaki, Pachistan, un tip Daniel Pearl - jurnalist, este răpit şi pe 1 februarie este omorît sadic prin decapitare de nişte oameni terorişti, care se gîndesc ei că D. P. ar fi pe mînă cu Mosadul. Asta am aflat cînd am citit pe un site despre re-editarea cărţii scrise de nevasta lui D. P. despre toată tărăşenia, cum a crezut el că merge să-i ia un interviu unui mare subteran, vorbindu-se cu cineva care ştia despre cineva care avea legatură cu cineva care l-ar fi ştiut pe ăla, ia ţeapă, îl răpesc ăştia, trimit ameninţări că-l omoară dacă nu fac americanii treburi şi bineînţeles că pe americani i-a durut fix în spate. L-au omorît cum am spus, au filmat faza (nu le-a ieşit, se zice, din prima şi l-au şi reconstituit) au trimis-o Ambasadei Statelor na-vă. Na-vă război la rece. Ce să mai spun că nu mi-a mai trebuit mîncare două zile i-am înjurat pe toţi m-am gîndit numai la ce-o fi trăit omul ăla şi nevastă-sa care a stat într-un zbucium o căutare şi-o aşteptare în lumea aia nebună cu anchete ciudate cu torturi bătăi intrigi aiurea, politice religioase, care pentru unul ca mine sînt de domeniul absurdului şi cum o fi să afli că cineva drag ţie este omorît inimaginabil, tăiat în bucăţi şi aruncat la marginea oraşului. În numele cărei dracu idei luptă ei şi omoară, pentru ce Dumnezeu pentru ce credinţă şi pentru ce Rai?

Nu că alţii de-al de noi europenii ar fi indiferenţi la ideea sacrificiului care înnobilează, pe 18 ianuarie s-au comemorat nişte ani de la moartea lui Rudyard Kipling (băiatul cu Dacă şi Cartea Junglei), care ce-a făcut? A făcut şi cînd a început Primul război mondial, i-a zis fiului său mult iubit, du-te la oştire, pentru ţară mori. Cu toate că nu îl încînta ideea de a servi armata, fiul nu a putut să nu fie la înălţimea aşteptărilor tatălui şi s-a dus! unde a murit din prima la cîteva săptămîni după ce a fost încorporat, l-au trimis pe front şi dus a fost în bătălie. R.K. a încercat cam în zadar să-l găsească şi degeaba a fost el înnebunit de tragica suferinţă, comisă chiar de mînuţa lui (căci copilul se pare că putea fi declarat inapt fără probleme, dar tatăl nu şi nu, e o pată pe numele nostru!). L-a căutat atît de mult în disperarea ce l-a apucat şi-a răscolit tot pămîntul şi toate gropile (fără să-l fi găsit), încît şi după moartea lui, în zilele noastre fanii încă mai scotocesc să dea de John Kipling. Dar degeaba a trăit cu conştiinţa încărcată, copilul mort este şi sacrificat pe altarul gloriei.

Ce mi-a venit să spun de război. Pentru că citesc Nimic nou pe frontul de vest şi nu sînt veselă deloc.

Nu e neapărată nevoie să fii sincer non stop.
Astăzi s-a gîndit doamna cu curăţenia să mă complimenteze în felul ei deosebit de fin, mi-a spus că arăt foarte rău palidă taare dacă mă simt bine să-mi fac un control. M-am dus m-am uitat la mine şi aşa-i, nu arăt bine deloc, cu toate că dimineaţă mie mi s-a părut că chiar aş arăta onorabil, dar ce putere are o mirare negativă asupra minţii!, te întoarce cu spatele la soare cît ai zice peşte…
În cazuri de-astea cu arătatul, sînt adepta vorbelor pe-la-spate, eu nu zic la nimeni că arată rău… bine, dacă văd pe cineva verde şi trăgînd să moară, întreb ce ai de eşti verde şi tragi să mori?, dar în rest, nu spun şi chiar nu doresc să mi se spună. Poate era întuneric şi n-a văzut bine, poate aşa sînt eu, dar atunci de ce a şocat-o? Dacă era beată? Dacă e proastă?

În autobuz, dacă deschizi geamul deasupra capului tău, vîntul n-o să-ţi vină ţie în ochi.
Explicaţia ştiinţifică eu n-o ştiu! dar pare logic că dacă autobuzul ăla se mişcă, prin geam intră aer cu curent în el, aerul fiind mai uşor decît curentul, îl ia curentul şi curentul nu se duce în jos ci numai pe sus fiind geam şi nu chepeng, dar fiindcă intră pe un geam mic, din cauza vitezei se duce în spate şi nu în faţă cum s-ar fi putut întîmpla dacă autobuzul ar fi mers cu spatele, în nici un caz în jos spre omul de sub el pentru că nu are gravitaţie cum ar crede omul, clar?clar. Ieri m-am aşezat pe un scaun şi am deschis geamul de deasupra scaunului din faţa mea, persoana de pe scaunul respectiv s-a uitat urît la mine şi l-a închis. Eu am rugat să lase un minut deschis că pute a picioare şi oricum nu-i vine frigul lui ci mie. La care persoana mi-a răspuns că dacă vreau aer curat să-l deschid pe al meu, fără supărare. Oamenii ăştia chiar nu pot să se concentreze un picuţ?

Mobilitatea n-are nimic de-a face cu grăsimea.
Duminică am făcut un fel de test în urma unei discuţii de genu dacă eşti gras nu eşti mobil, aş, mama mea avea o prietenă care avea o sută de chile şi făcea şpagatul cînd eu aveam 30 şi nu puteam să fac nici podul de sus. Ba nu, că dacă eşti gras nu poţi de eplu să-ti bagi degetele de la picioare în gură. Eu am încercat cu dragă inimă, pe stîngul îl pot lejer, pe dreptul mai am nevoie de cîţiva centimetri şi chiar nu ştiu, conform teoriei ăsteia, dacă sînt  grasetă sau demigrasetă.
În uichend am mai aflat că nu-ţi poţi atinge cotul cu limba, indiferent de gabarit, ceea ce chiar mi-a aruncat mintea în aer.

Şi nu cred că în viaţă este vital să te speli.

Astăzi sînt sensibiloasă foc - am şi visat frumos, ce-i drept, că-mi venea să nu mă mai trezesc şi sînt şi de treabă, că m-am bucurat postum cum ar veni pentru Jeni A.. După ce-am am aruncat-o am subliniat-o şi am bodogănit-o, mi-am dat seama că m-am înşelat în privinţa ei, am judecat-o greşit şi mă căiesc. De fapt nu. S-a judecat singură, pînă a apucat-o o dragoste, că am zis sărăcuuuţa de tine. Morala deocamdată ar fi că dragostea face minuni.

Ce doresc să notez pentru că m-a izbit frontal este:
“…de ce suntem noi oare o generaţie de blestemaţi? Ne e teamă să fim sentimentali. N-avem dreptul. Suntem obligaţi să avem simţul ridicolului, să fim cinici şi blazaţi. Şi suntem noi oare toate astea, realmente? Nu suntem? De ce n-avem dreptul să fim şi sentimentali, măcar din când în când: când ne-apucă. Ne e ruşine de sentimentalismul nostru ca de-o tară, ca de-o boală ruşinoasă. Ni-l ascundem şi zâmbim peste el brav şi îndurerat. Râsul nostru este schimonoseală. Când ne sufocăm prea tare, ne zvârlim siropul pe-o bucată de hârtie pe care o pitulăm cu grijă ca pe ceva ruşinos şi, la prima lectură lucidă, o rupem şi o aruncăm în foc, jenaţi chiar de noi înşine. Ne e ruşine de dragoste…”

Observaţia a fost făcută la…12 martie 1946.

Dacă ar fi dupa mine, să scrie toată lumea sentimental şi cît mai onest, poţi scrie despre dragoste artistic şi cu figuri, dar în gîndul gîndului gîndit şi simţit, zici ca şi acum un catralion de ani, cuvinte de bază iubire fericire nefericire dor durere inimă şi care-or mai fi. Adică tot normal iubeşti, asta dacă nu eşti chiar bocciu şi tîmpitizat de condiţiile meteo umane în care colcăim.

Mergînd eu mai departe tot cu sentimentul, că-s aă, povestea cu dragoste şi putere de săptămîna trecută cu fata împăratului cerută de doi este din Moartea regelui Tsongor de Laurent Gaudé. Se termină prost şi filozofic, ar fi trebuit fata aia să se ducă împuşcată cu cine îndrăgea, dar ah nu se întîmplă, se moare pe capete, se luptă pînă se duce naibii şi lume şi iubire, va să zică dragostea nu le rezolvă pe toate. Nu e tradusă încă în româneşte, dar nu-i chiar grav, că e tradusă altă carte de L. Gaudé care se aude că ar fi chiar mai!, Soarele neamului Scorta.

Mama, sau de-acuma - bunica îndrăgostiţilor, madam Edith Piaf a fost folosită într-un mod stupid pentru o reclamă la ochelari, făcută probabil de-un cioban cu diplomă de advărtaizăr - că se plăteşte bine.

Voi fi scurtă.
În limba engleză, numele de persoane pot fi însoţite de articolul hotărît “the” în cazul în care acea persoană este o personalitate distinctă. În dialogul de mai jos

I love Alan Alda.
Which Alan Alda?
The Alan Alda!
Oh, the Alan Alda….

Traducere liberă  îs moartă după Alan Alda, care Alan Alda? …(marele, şarmantul, El) Alan Alda! A Alan Alda ăla!

the stă clar pentru a-l pune pe Alan în faţa tuturor celorlalţi tizi ai săi absolut anonimi, poate la fel de extraordinari, dar necunoscuţi pe plan universal.

Voitec (admiratorul lui Elaine) are un prieten, dar nu ştim cum îl cheamă. A venit într-o zi în birou şi m-a întrebat helou helou, the Jason e aici? Haha, the Jason nu este.
A doua zi la fel. The Jason era şi, după ce îi zice ce are de zis, îi mai zice să treacă mîine pe la Suzi. El zice am înţeles, trec mîine pe la the Suzi.

Mi-am dat seama că habar n-are ce onoare ne tot face, aşa zice el la toţi oamenii cu nume, cînd ai nume, devii cineva.

Apare Voitec într-o fugă şi-ntr-un gînd, dă nas în nas cu Jason şi-i zice unde o găsesc şi eu pe the Elaine!? Uite-o.

Este clar că băieţii ăştia doi au avut acelaşi profesor de engleză sau cine ştie, în poloneză numele primesc vreun articol?, eu habar n-am, dar ar avea explicaţia că li se pare că nu zic tot numele dacă nu vine cu the.

Aşa o limbă deosebită engleza… Apropo de englezi, 500 de scriitori i-au scris o mare scrisoare primului ministru să-l roage să rezolve problema copiilor analfabeţi, ei spun unul din cinci copii la 11 ani nu citeşte cît de cît la un nivel acceptabil pentru vîrsta lui. Eu mă bucur că am învăţat să scriu şi să citesc în română, unde literele se citesc aşa cum sînt scrise şi grupurile de litere se citesc tot cum sînt scrise! În şcoli aici copilul învaţă papagaliceşte pronunţia şi scrisul cuvintelor, care îi intră în reflex şi cu cît ştie mai multe cuvinte, cu atît mai meseriaş este el. Din punctul ăsta de vedere nu văd ce aşa uşurinţă de limbă este engleza.

Nu ştiu pe unde am citit săptămîna trecută sau acum vreo două că Sarkozy s-a întîlnit cu nu ştiu ce sindicat al editorilor creed, să vadă ce mai fac să mai ajute să găseasca metode ca să se vîndă cărţile să vină lumea să cumpere şi mă rog dînsul meseriaşul s-a exprimat (neorginal, dar cine sînt eu şi ce treabă am cu el) să facem din tun tractoare şi să vină cărţile la public prin publicitate! Pînă să citesc asta nu mi-a trecut prin cap că nu vad spoturi publicitare cu cărţi, aşa cum văd toate seriile de periuţe de dinţi seria periaj profesional, seria periaj tandru, seria periaj antitartru antigingii, de ce n-aş vedea editura X cumpăraţi cărţile din seria .. Izabelalende (cutare cutare pozate copertile sau mai ştiu eu ce) sau De ce iubim şi de ce le urîm pe femei? Chiar, de ce nu sînt cărţile la publicitate?!

Vuieşte lumea internautică cu veleităţi literare din cauza discursului lui Doris Lessing, de fapt doar o foarte mică parte din el. Mă refer la discursul de acceptare a premiului Nobel pentru literatură de pe 7 decembrie.

Avem o cultură fragmentată, unde lucrurile care pînă acum cîteva decenii erau sigure, astăzi sînt puse sub semnul întrebării şi unde tinerii care petrec ani de zile în şcoli nu cunosc nimic despre lume, nu au citit cărţi, fiind specializati doar într-un domeniu sau altul, cum ar fi computerele.

Aceasta minunată invenţie – computerele, internetul şi televiziunea a revoluţionat lumea. Nu este prima revoluţie din istoria omenirii. Tiparul a fost una, care nu s-a petrecut în cîteva zeci de ani, ci în mult mai mult, dar ne-a schimbat concepţiile şi modul de-a gîndi. Iar noi ne-am repezit ca de obicei cu capul înainte să le acceptăm şi, cum nu ne-am întrebat niciodată “Ce se va întîmpla cu noi acum, cînd s-a inventat tiparul?”, la fel nu ne gîndim nici acum să ne întrebăm “Cum se va schimba viaţa, gîndirea noastră datorită internetului, care a sedus o întreagă generaţie cu inepţiile sale, încît chiar şi cei mai cu capul pe umeri mărturisesc că odată prinşi, le vine greu să se desprindă şi chiar ajung uneori să-şi petreacă o zi întreagă pe bloguri?”

(Textul integral, în engleză, aici).

 Auzisem că D. L. nu e impresionată deloc de scula mileniului ca să spun aşa, mai ştiam că e o damă tare dintr-o bucată, e normal să aiba păreri categorice. Mai cred şi că D.L. nu vrea să se pună în faţa unui computer pentru că o depăşeşte şi nu vrea să se simtă pierdută şi marţiancă.

Este foarte interesant că ea vorbeşte acolo despre dragostea de cărţi, care, acuma, la drept vorbind, internetul ajută la răspîndirea cărţilor şi la … dezvoltarea educaţiei noastre! zise Suzi cu mîndrie…
Eu nu mă refer doar la literatură, sînt atîtea alte lucruri în alte domenii care sînt disponibile (aproape) gratis, poţi asculta muzică, poti vedea galerii de artă, poti ciţi reviste şi tot aşa, care altfel ar trebui fie să te duci la bibliotecă fie să le împrumuţi fie să visezi la ele! Din punctul de vedere al răspîndirii culturii în rîndul oamenilor, internetul a făcut foarte mult.

Dacă n-ar fi bineînţeles, activităţile triviale care ne mănîncă zile întregi…
… unii oameni sînt de părere că tot valul de bloguri, păreri informaţii personale ale persoanelor particulare, valul ăsta zic se va umfla bine pînă se va sparge şi va face o spumă fermecătoare, dar spumă totuşi, care se va topi în ea însăşi şi gata.

Nu că pe Doris ar interesa-o.

Azi dimineaţă am fost anunţată că amazon a scos un dispozitiv (încă unul - Kindle) din ăla de citit cărţi pe ecran, adică ecarte. De multă vreme tot mă gîndesc şi mă răzgîndesc în legătură cu un gadget din ăsta, mă gîndesc că nu pot să citesc nimic pe monitor decît unele articole din ziare, dar să nu fie prea lungi, să nu fie pe nici un fond, în nici un chenar, nici aşa nici pe dincolo şi să am ochii odihniţi, deci mă răzgîndesc, pentru că probabil nu l-aş folosi. Pe de altă parte, dacă e mai uşor decît o carte şi pentru că nu trebuie să dau paginile (care, cînd citeşti în pat pe-o coastă, cîteodată poate fi o mare durere!), aş putea să-l ţin în orice poziţie, în orice loc, dacă are lumină proprie (hm) nu trebuie bec de cinci mii de vaţi la veioza mea şi dacă ţine 60 de cărţi în el, îmi ajunge tot anul!  Ar putea fi ca şi mp3 playerul, pe care nu l-am vrut pentru că-mi bruiază creierul, pînă cînd am ajuns să-l folosesc aproape tot timpul şi fără de care chiar nu mi-ar veni uşor să trec strada!

Nu am neapărat sentimentul bucuriei în fata hîrtiei, am un vag sentiment de materialitate în faţa cărţilor puse în şir indian, cu coperţi colorate şi m-am obişnuit să cumpăr cărţi fetişist vorbind, cum aş putea depozita sidiuri întregi cu opere nemuritoare, dacă arată plat şi poţi să le foloseşti pe post de antiradar?

Dezavantajele la care mă pot gîndi pe loc ar fi: arată impersonal şi e rece, la lumină chioară unele nici nu se văd ca lumea, e posibil să-mi patineze ochii şi să simt că-mi iau foc după cîteva ore de citit. Avantajele ar fi că nu îţi mai faci griji să aduni chile întregi de hîrtie pe care să le tot cari după tine, nu îţi pui problema să le asiguri, să le ştergi de praf, să le cumperi rafturi şi cui rămîn.

O fi trecut oare vremea colecţionării cărţilor şi foarte curînd va ramîne un fel de acţiune pur snoabă şi de-o venerabilă rezistenţă la nou? La fel cum am ajuns să-mi beau cafeaua dimineaţa răsfoind ziarele de pe un computer, fără să bag un deget în gură după care să întorc paginile din dosul cărora nici să nu mă văd, bănuiesc că aş putea să mă duc la culcare cu un ereader de pe care să tot citesc apăsînd pe săgeţi şi să spun că am citit 50 de mega anul asta…

Cititul pe hîrtie e mult mai plăcut, sînt convinsă, mai elegant şi mai firesc, dar aşa cum scrisul pe hîrtie s-a demodat, s-ar putea să se demodeze şi cititul. Am impresia că e ca mersul pe tocuri, face piciorul frumos, dar la sfîrşitul zilei ai înţepături în talpă. Îţi cumperi papuci, arată aproape la fel de bine şi poţi merge cît ai chef. 
Şi cu farmecul cum rămîne?

Mahalaua mie-mi place, pentru că viaţa mea nu are acest “condiment”, nu mă cert cu nimeni, mai scot limba la un şofer de autobuz, mai fac o criză de nervi că cine mi-a furat jeleurile de pe birou, îl mai ameninţ cu moartea pe DD că n-a dus gunoiul, chestii foarte banale, care nu-mi acoperă nevoia ancestrală de scandal.

Ce-mi place mie la mahala este că toată lumea vociferează şi nimeni nu-l ascultă pe celălalt, devine o frustrare paroxistică şi ce-i distractiv la cei de pe margine este undeva ca şi cum ai vedea un om beat care vorbeşte împleticit, dar el este convins că nu e beat! Cine asistă la o mahala se delectează cu afirmaţiile aberante şi injuriile aruncate (în gol) ale celor implicaţi, care pretind că au perfectă logică şi mai presus de toate, dreptate. Din mahala nu iese nimic bun, spre deosebire de o discuţie în contradictoriu la rece şi cu argumente, deoarece lipseşte respectul.
La noi respectul pare să se facă praf odată cu instalarea familiarităţii.

Mă mai roade ceva în dimineaţa asta. Vulgaritatea. Mă refer atît la vulgaritatea depistabilă imediat, la auzul cuvintelor cheie şi întrebuinţate pe scară largă, din lipsă de vocabular adecvat sau efectiv de chichi, ca să fii libertin uite-aşa, dar mă refer şi la vulgaritatea de tip B şi anume “lipsit de originalitate; comun, obişnuit, banal”. Ce nu pot eu să pricep nici în ruptul capului este de ce oamenii sînt vulgari deşi au inteligenţă şi pot evolua. Ce-i mînă-n luptă? Constată ei oare că altfel nu pot fi ascultaţi, înţeleşi, aprobaţi, aplaudaţi?

____

Încă o bulă de deşteptăciune mi-a scăpat, m-am străduit să mă exprim într-un mod civilizat şi cu întrebări retorice, că dau bine.

Manifest: dragi blogări, nu vă băgaţi în troacă, pentru că aveţi şanse să vă mănînce porcii, dar e posibil să scăpaţi, şi e mai rău, că aţi putea deveni porci la rîndul vostru. Nu vă aruncaţi într-o grămadă la iluzia unei “promovări”, nu vă lăsaţi intimidaţi de unii blogări “cu experienţă”, nu căscaţi gura la ei doar pentru că ştie ei ce zice, ieşiţi de acolo la primul semn de abatere de la bunul simţ, plecaţi, băteţi-le obrazul, boicotaţi manifestările care degenerează, vociferaţi, reclamaţi, condamnaţi mîrlănia, altfel calitatea lamentabilă a blogurilor va rămîne aceeasi şi va fi promovat doar vulgul, exprimarea plată, agresivitatea. Respectaţi-vă blogurile.

Întîi să răspund lepşei primite de la Gramos, ca şi aşa am o dispoziţie intelectuală, mi-e somn.

Ultima carte pe care-am citit-o: Băiuţeii, Matei şi Filip Florian
Ultima carte pe care n-am terminat-o : În căutarea timpului pierdut , M. Proust (dar războiul încă nu s-a terminat!)

Gata, dau leapşa cui doreşte, că mi-e ruşine să zic nume.

***

Săptămîna trecută am citit în Dilema nişte lucruri care m-au intrigat aşa cumva, le copiez mai jos.

“Cu numai două decenii în urmă, cultura avea încă, precum orchestrele simfonice, autori, dirijori, interpreţi şi.public. De la intrarea noastră în era www, valoarea adăugată a „hard discului” personal s-a relativizat, pierzîndu-şi finalmente distincţia şi preţul. Distanţa fecundă dintre creatori şi destinatarii creaţiei s-a redus la zero, fiind înlocuită prin devălmăşia unor vocalize cacofonice. Se uită însă un lucru capital. Personalităţile demne de acest nume nu-şi consacrau diferenţa pentru că acumulau mai multă informaţie decît oamenii obişnuiţi, ci pentru că posedau un instrumentar analitic, o grilă, un stoc inestimabil de discernămînt. Faptul că tot ce se afla depozitat în memoria culturală a lui Noica se poate accesa printr-o simplă căutare pe Google nu face din orice internaut o clonă de-a lui Noica. Nu ce ştii, ci cum înţelegi contează. Harul comprehensiunii, aptitudinea hermeneutică, talentul expresivităţii, simţul măsurii juste şi sentimentul solidar al tragicului nu pot fi „clicate”. „Mouse”-ul nu deţine inteligenţa libertăţii şi nici demnitatea opţiunii. Face din tine, cel mult, încă un „şoarece” captiv în Reţea. În ce mă priveşte, chiar de-ar fi să mă simt încorsetat cu armura lui Don Quijote, rămîn fidel paradigmei sub autoritatea căreia m-am format şi m-am înţeles, făcîndu-mă totodată înţeles. Nu vreau mai mult.”

Teodor BACONSKY  - Înţelegere

____

 ”Mult mai populare sînt blogurile cu „impresii” de tipul „ce carte citesc” sau „ce film am văzut”. Acest mod de abordare eusiv personal (şi de cele mai multe ori superficial) se pare că are mai mult succes decît unele cronici sau recenzii semnate de personalităţi ale vieţii culturale. Îmi aminteşte de felul cum se „promovau” cărţile bune şi „cu şopîrle” în anii comunismului: din gură în gură, povestite la coadă sau la serviciu, creîndu-se astfel în jurul lor un soi de aură mitică. La fel se întîmpla şi cu filmele de valoare pe care unii aveau „privilegiul” de a le vedea la video. Să fi descoperit autorii de bloguri o posibilă formulă prin intermediul căreia cultura ar putea „să prindă” la public? Ar funcţiona la noi un „sistem” de promovare ale cărui pîrghii sînt micile bîrfe, recomandările „inocente” ale unor persoane obişnuite, neavizate, cărora să li se alăture şi alte personaje populare, însă la fel de neavizate? Oprah Winfrey i-a convins pe americani să citească Război şi pace şi să dea năvală în librării, cînd s-a apucat să vorbească în emisiunea sa despre cărţi. O dovadă că un popor nesigur pe nivelul său de cultură şi de educaţie nu are nevoie de verdicte care să vină din partea unor elite, ci mai degrabă de încurajări din partea unora fără doctorat la Harvard, care ar putea, la o adică, să fie vecinii oricui.”

Adina POPESCU - În aşteptarea clasei de mijloc
____

 ”Nu a face rating ar trebui să conteze, ci a fi pe lista de opţiuni constante ale unui public selectiv, exigent, degustător.”

Andrei PLEŞU - A sta la televizor

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.