O să vorbesc puţiiin despre două cărţi care par de dragoste, dar sînt mai mult şi mai puţin decît atît.

Nu voiam să scriu despre One Day – David Nicholls, pînă cînd am văzut cît de asemănătoare sînt coperţile, deci am zis e destin!  Mai ales că este o carte fainăă şi tristăă (din motive de tristeţe nu mă ating prea mult de ea), merită cîteva cuvinte.

După cum se vede din copertă, Nick Hornby a spus că e big şi mai jos scrie “doi oameni douăzeci de ani”, ceea ce aşa este, începe cu terminarea facultăţii 15 iulie 1988 , Emma şi Dexter se culcă reciproc, dimineaţa hotărăsc să se despartă amiabil şi chiar să păstreze legătura. El pleacă în Europa, Orient, cărările vieţii, ea se angajează ca chelneriţă într-un restaurant obosit şi îi scrie lui scrisori luungi şi filozofice despre ce este viaţa, el îi trimite vederi laconice, ea intră într-o trupă de teatru ambulant, el revine acasă se angajează la televiziune şi se face vedetă, ea se face profesoară şi amanta directorului de şcoală, el ajunge în culmea gloriei cu femei bani droguri chestii, ea se enervează îşi dă demisia din învăţămînt şi se apucă de scris cărţi, el începe să o ia razna şi cariera lui se duce pe apa budei, ea ajunge scriitoare de succes şi el un luzer. Se termină ca în viaţă.

Este o carte de dragoste clar, nu e de cavaleri şi domnişoare că e prozaică, începută cu un zegz lipsit de importanţă din partea lui, dar un vis implinit pentru ea – care era moahartă după el şi îi ţine candela iubirii aprinsă cam 18 din cei 20 de ani, în timp ce el o consideră un fel de soră şi un fel de iubită de rezervă, trec amîndoi prin tot felul de experienţe unul cu altul şi cu altii, pînă se lămuresc. Dincolo de aspectul cu sentimentul e şi de psihologie şi nu e siropoasă în nici un caz.  Daca dai clic pe poza cu cartea, se duce pe amazon unde se pot citi cîteva pagini ca momeală.

________

Juliet, Naked am luat-o fiindcă mă plictiseam şi era la reducere la librărie.

La prima mea impresie despre dînsul (Nick Hornby zic), e un scriitor inteligent şi cu un fel de simţ al umorului, proza contemporană fără să se complice în structuri narative neorealiste, nici în situaţii de crimă şi pedeapsă ori epifanii din alea, farmecul lui stă ruptul pisicii din viaţa banală a oamenilor ca mine şi ca tine.

Povestea: Annie şi Duncan sînt împreună într-o relaţie banală şi monotonă care îi încurcă pe amîndoi, el este fan înrăit si administrator al saitului oficial al unui rocker – Tucker Crowe, care nu mai scosese un cuvînt muzical de douăzeci de ani, nimeni nu ştia unde e ori dacă mai e viu, Annie voia un copil şi era cam plictisită de toate.  Dintr-odată apare din senin un nou album cu niste piese vechi (ale rocherului, se înţelege)  şi de aici iese un circ întreg: Duncan scrie pe forum că piesele e sublime, ea scrie că albumul e indubitabil prost. Duncan e atît de ofticat la faza asta, încît o înşeală cu o colegă, dar vezi cum sînt potecile vieţii, Annie primeşte un e-mail de la Tucker Crowe în persoană unde omul e de acord cu părerea ei şi îi mulţumeste că e cu scaun la cap, nu ca alţii! Evident că Annie îl dă prompt afară pe Duncan şi se îndrăgosteşte de Tucker. Se termina tot ca-n viaţă.

Pe cînd căutam să văd ce au scris alţii despre Julieta goală, am dat peste o discuţie online pe marginea cărţii, cu repere cîteva întrebari, dintre care mi-au plăcut:

Mulţumesc Alegzandra, fără de care nu aş fi putut uploada această piesă pe trilulilu, ca să-mi dau seama peormă că bineînţeles că era deja pe sait pusă de alţii. Şi ce dacă.

prima este I capture the castle de dodie smith, mămica celor 101 dalmaţieni, cartea despre care vorbesc eu este ceva în genul lui le grand meaulnes, doar că e în anglia şi mai feminină, două fete locuiesc într-un castel dărăpănat cu tatăl lor – scriitor în plină pană creativă şi ele se îndrăgostesc de doi fraţi de la o moşie vecină cu a lor, asta e
paginile scanate mai jos sînt începutul cărţii, cu binecunoscuta frază de deschidere “stau cu picioarele în chiuveta din bucătărie şi scriu”. deşi poate că nu aţi auzit despre rîndul ăsta, e celebru!

______________
a doua carte este the pursuit of love de nancy mitford
paginile scanate sînt începutul unei poveşti de mare amor între eroina principală, englezoaică blocată în paris fără bani fără bilet de tren …  salvată de un franţuz bogat şarmant etc

nancy mitford face parte dintr-o familie aristocrată, e cea mai mare din şapte copii, surorile mitford au devenit cunoscute prin poziţia lor socială care le-a ajutat (sau nu) să aibă o viaţă zbuciumată şi activă în perioada celui de-al doilea război mondial, una a devenit scriitoare, alta s-a măritat cu un mahăr nazist, alta s-a făcut pionieră comunistă, o alta s-a măritat cu un lord de lord şi a ajuns în elita monarhistă.

nancy a avut o viaţă interesantă, deşi nu musai plăcută sentimental vorbind, a avut un succes răsunător în reviste glamour, cîteva romane, cîteva biografii primite cu urale, a fost îndrăgostită de un tip căruia îi plăceau mai mult bărbaţii, apoi s-a căsătorit cu un individ super samaritean care se gîndea mai mult la binele omenirii decît la nevasta lui, pe urma a iubit un om care nu era făcut pentru o relaţie monogamă deci îi oferea iubirea lui altruistă şi multă prietenie.

eu am auzit despre madam de la vera care auzise de la un prieten, am alergat la librărie unde nu am dat de ea, în schimb am găsit o biografie de harold acton, de fapt mai mult o compilaţie de scrisori, am fost fermecată, deşi evident, fiind ca-n viaţă, se termină previzibil si trist, dar mi-a oferit o mica mostră. după care am comandat trei cărţi ale ei : the pursuit of love, love in a cold climate şi the blessing.

toate sînt aproape autobiografice, despre “lumea bună”, copii crescuţi cam ca buruienile, fete la balul de debutantă, prima dragoste (a doua, a treia), bîrfe, ceaiuri, baroni franceji romantici, and whatnot!

mie mi-au plăcut, nu sint chiar fluflu, deşi par, plus ca le-am luat pe toate trei într-o singură copertă, că deh, să fie preţul bun şi am citit la ele ca la biblie, literele mici şi ditamai tomul, dar s-a meritat, mi-au deschis apetitul pentru romane romanticoase…

Ideea mi-a venit dintr-un fel de senin la modul conştient, la modul subconştient nu cunosc ce furtună cu fulgere s-a produs, fiindcă nu eram prea atentă, ce ştiu cu siguranţă este că mi-a venit de la cartea lui Daniel Pennac – Ca un roman. În care apare Madame Bovary ca exemplu de chin la care sînt supuşi elevii ca temă pentru acasă, de unde li se trage lipsa de chef de a mai citi ceva. Nu ştiu dacă este tradus Ca un roman la noi, ca să nu vorbesc în limbi străine degeaba, nu l-am găsit, este o carte de non ficţiune în care un părinte de elev care are de citit Madame Bovary şi doarme cu ea sub ochi la birou, îşi bate capul să vadă de ce fiu-su, ca reprezentant al generaţiei lui, nu este atras de cărţi, deşi în fragedă pruncie promitea a fi un cititor pasionat.

De fapt ce vreau să spun este că aş putea scana pagini din cărţi să le pun aici.

În fragmentul pe care îl am, discută el autorul cu nevastă-sa despre diferenţele istorice şi psihologice între generaţii şi se plînge că se simte ca mentalitate mai aproape de părinţii lui decît de copii. Într-o altă carte pe care am citit-o ieri şi despre care o să scriu mai încolo, un om la vreo 40 ani vorbeşte cu o tipă de 18, discuţia are loc în 1955, şi el spune că nu poate înţelege  delocdeloc generaţia de copii care au crescut după război, că toate reperele lui nu mai există la tineri, pentru el sînt ca extratereştri.

Azi în autobuz era o fată la vreo 14 ani care, de cum s-a urcat, s-a trîntit pe o banchetă, a început să se uite pe geam şi să ofteze. Pe urmă s-a apucat să facă baloane şi să clefăie dintr-o gumă. Noi ne-am tot întors la ea, dar n-aveam cu cine discuta, era complet pierdută în peisaj, o suspectez că avea dileme de inimă. În afară de că “ţine de respect şi de educaţie” blabla, dacă era “pe vremea mea”, pe mine m-ar fi admonestat tot autobuzul, măi fetiţă chiar nu ţi-e ruşine închide gura cînd mesteci că nu eşti vacă să rumegi dă-te jos şi din astea cu un ton ridicat să mă învăţ minte, subit am simţit un val de simpatie pentru nesimţita aia mică, mi-am dat muzica la maxim şi am lăsat-o în pace.

Vai ce mult am scris!, aşa, să pun poza cu pagina şi, bonus, decalogul drepturilor cititorului.

Am lăsat naibii cartea cu ajutorul, mă punea să fac nu ştiu ce poză mentală cu mine să “păşesc în afara pozei”, s-o fac mai mică şi s-o împing în colţul vizual cel mai îndepărtat, nu-mi iese! M-am enervat, m-am dus la librărie clar croită pe treaba asta, am luat la frunzărit “Life Coaching for Dummies”, era plin de programe şi grafice, păi dacă aş pricepe cerculeţele şi săgeţile alea, aş şti cum funcţionează centrala care ori mă opăreşte ori bagă frig şi jumătate din problemele mele de veaţă ar fi rezolvate.

Pe urmă am fost o tură prin magazine de m-am machiat gratis cu toate culorile curcubeului şi am observat că testerele nu au cod de bare!! (ar fi mai util o vizită la un cabinet să văd ce e cu cleptomania asta rebelă!).

Tot nu m-am liniştit cu interiorul meu şi am găsit în revista Elle pe martie un editorial despre cartea “Committed” a tipei care a scris “Mănîîncă, roagă-te, iubeşte”, care vezi Doamne, ar fi noua carte-de-căpătîi a femeilor, aşadar m-am repezit s-o iau să găsesc răspunsuri. După cum se vede din titlu, cartea are trei părţi, aspecte şi faze: femeia iese dintr-o relaţie este super de deprimată nu ştie încotro s-o apuce şi pentru că-şi permite, merge întîi în Italea unde se îndoapă cu piţe paste şi îngheţăţi, peormă se duce în Indea la un templu de-astă de ioghini unde evident meditează pînă i se desfundă ceacrele şi se umple de linişte, apoi în Indonezia la un vraci unde ce poa să facă după ce mai află cîteva lucruri despre viaţă şi univers? îşi găseşte iubirea şi se … îmbrăţişeazăă cu iubitul ei brazilean pînă face infecţie, aici mi-au pocnit ficaţii de invidie, nu ştiu dacă chiar trebuia să ne precizeze acest amănunt, să ne dea cu tifla că adică vedeţi fetelor eu am mîncat m-am rugat şi uitaţi cu ce m-am pricopsit!

Trecînd peste aspectul brazilean!, la început, cînd am auzit-o cu nu ştiu ce voce care îi spunea din interiorul ei că o iubeşte ca să înţelegem noi că începea să se iubească pe sine dar în acelaşi timp era vocea lui Dumnezeu în ea (că ştim nu-i aşa că Dumnezeu este în noi ca noi înşine), am zis o, mama, mă ia cu îngeri şi energii, din toată cartea, partea cu rugatul a fost cea mai interesantă.

Nu m-a ajutat cu nimic, din păcate a fost prea prostească pentru mine, am impresia că sînt pe o cărare greşită cu lecturile recomandate de revista Elle, mai caut mai caut!

Acum voi oferi un citat edificator pentru unii dintre noi care cîteodată înţelegem mai bine limbajul “dlisted” decît cel al criticilor culturali cu facultăţi, care spune concis sentimentele mele vizavi de carte, e vulgar, puteţi să-l săriţi. Linkul îl pun, dar saitul poate conţine viruşi pentru unii, deci nu daţi năvală decît dacă l-aţi mai testat şi sînteţi imuni. Linc.

If you’re like me then you usually pray for sex (or “love” as some call it), get sex and then eat afterwards because an orgasm usually brings on the munchies. So shouldn’t the title of the book be Pray, Love, Eat instead of Eat, Pray, Love? Yes, it should.

Anyways, above is the trailer for the F**k, Eat, S**t movie starring Julia Roberts as some co-dependent lady who runs off to foreign lands to find herself. Just call it Under the (fill in the name of a foreign country here) Sun. Of course there’s a scene where Julia Roberts is battling with her jeans. Why are women in movies always torturing their jeans?! B*tch, just get new jeans. Old Navy is having a special.

(p.s. lipsesc de pe blog aproximativ o săptămînă)

Fiecare zi începea aproape la fel. Îmi fierbeam un ceai, îmi prăjeam cîteva feliuţe de şuncă şi o felie de pîine şi aruncam apa cu care mă spălam pe fereastră într-o tufă de urzici. Apoi coboram pentru a merge în spatele tufelor de liliac (aruncînd o privire precaută la coasă) şi, după aceea, folosind mormîntul lui Elijah Fletcher ca lavabou, mă bărbieream. În acest timp, Moon îşi dezmorţea încheieturile şi mă aştepta să merg să bem o cană cu ceai. Ne făcusem o regulă să nu începem treaba pînă ce nu auzeam clinchetul clopţelului de la şcoala elementară.”

J. L. Carr - O vară la ţară

Au zburat-o afară și a umblat teleleu prin lume, Dumnezeu știe pe unde și cîtă vreme. … I-a tocat unu, dracu-l mai știe cu cîți ani mai tînăr ca ea, toți banii, că avea ceva avere cînd avenit. Bani și bijuterii. … Da cînd s-au gătat banii, s-a gătat și dragostea. … Am auzit că ăia de poliție , cînd au spart ușa să vadă ce-i cu Anna Sage, au găsit pe masă două cești de ceai. Exclus! Ea era foarte pedantă și curată. Normal ar fi fost să fie spălate. … În orice caz, mie personal toată povestea nu mi-a mirosit a bine. Prea e cusută cu ață albă, nu? Ce părere aveți”

Femeia în roșu, pp 62-64

Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș au scris o carte foarte complicată din punct de vedere literaro narativ și spațio temporal, ca să fiu simplă, vine așa: ei încep cartea scriind în ea despre cum scriu ei cartea pe care tocmai o citești, va să zică autorii sînt personaje (A., Emunu și Emdoi)!, care se documentează „pe teren” pentru cartea -de față, despre Ana Cumpănaș, originară din Comloș Timișoara, devenită între timp Anna Sage, amanta lui Dillinger inamicul public nambăr uan al Americii în 34, femeia în roșu care l-a dat pe bandit în gît la efbiai, care efbiaiul l-a împușcat cînd ieșea de la un film cu gansteri chiar în fața cinemaului, după cum tot mapamondul știe deja datorită blocbasterului Public Enemies de anul trecut. Partea de poveste cu începuturile Anei proaspăt emigrată, în paralel cu istoria personală a lui Liviuț (inocența ei lăsată acasă), e scrisă frumos corect, pînă cînd întervine elementul de senzațional cu prohibiție mafioți agenți conspirații, se schimbă calimera și registrul iar se schimbă și se ajunge la exagerări hilare, niște mituri urbane chicioase, cu ajutorul unor personaje „sursă”, un biograf, un traducător (de scenariu plus scrisorile lui Dillinger), un proiecționist incult pasionat de Dillinger foarte pitoresc, mai avem și un ziar de mare inspirație jurnalistică și patriotică, de unde aflăm ce se mai întîmplă cît Ana lipsea din localitate. După ce se liniștesc apele, iese Dili din scenă, Ana se întoarce în țară, se revine la proză cuminte, apoi la partea cu autorii – personaje (tocmai au terminat cartea!), și cu rezultatul autopsiei începută la început. Gata.

Hai să pun un fragment din ”Reporter de vest”, ales special cu iz patriotic de ziua unirii, transmisiune de la o mică sărbătoare în Comloș.

”În lumina plină de speranță a dimineții ne-am oprit o clipă în parcul comunal. Acolo, ascunsă parcă sfios la umbra unui băgrin (salcîm), am descoperit o tînără domnișoară citind cu încordare mută ceva anume, poate o scrisoare de amor.
La rugămintea de a se prezenta, dînsa a răspuns cu emoție că este domnișoara Puși M., elevă la Carmen Sylva din Timișoara. (…) La întrebarea ce prepară pentru înălțătoarele clipe, d-șoara Puși citește cu multă simțire acest fragment de Imn de pe foaia de hîrtie ce o ținea cu emoție în mîini: Azi e zi de sărbătoare pentru neamul românesc./ Frați răsleți de vremuri iat-acum se întîlnesc./ Dunărea spre noi privește și cu glas tremurător/ Cîntă cîntec de isbîndă românescului popor!”

Am văzut sau am visat? Că este în manualul propus de Editura Humanitas pentru literatură pentru clasa a Xa.

Bestial, mi-a plăcut, Ovidiule, mulțumesc!

O dublă crimă la Bucureşti – o tînără preafrumoasă soţia unui pictor şi la Timişoara – paznicul cimitirului Cetate, crime care culmea suspansului sînt legate între ele din timpul celui de-al doilea război mondial! Vag plictisitor şi cu nişte fente de genul căpitanul investiga locul crimei cu un cîine şi cîinele adulmecă pierde urma că deh criminalul se urcase în autobuz şi căpitanul zic îşi mîngîie consolant camaradul necuvîntător lasă prietene nu fi supărat sau tot căpitanul povesteşte amicilor lui (un alt căpitan şi autorul însuşi) cum noaptea era de smoală şi dospea şi metafore din astea din natură, pe urmă dă amănunte despre tonul vocii lui răguşite, înfundate, temperate… care e un pic narcisistic şi haios pentru noi care nu sîntem prea interesaţi de vocea detectivului.

Despre Nicolae Mărgeanu am găsit o referire în revista Vestea, “periodic social-cultural editat de Primăria comunei Mehadia (Caraş Severin) şi societatea literar artistică Sorin Titel din Banat”, contează mai puţin stilul articolului nu e treaba mea (deşi este simpatic), cît faptul că există o asemenea publicaţie într-o comună, unde se scrie pentru cetăţeni cîte ceva altceva decît ziarele obişnuite, mi se pare o idee excelentă.

Tot căutînd ceva despre cărţile de gen de la noi (aproape inexistent mă gîndesc eu), am găsit un citat citat de Ştefan Agopian în Caţavencu, despre literatura poliţistă, cu motivul de ce nu a înflorit în perioada comunistă, iată:

Marian Popa are o explicaţie: „Teoreticienii locali cu bibliografie sovietică au considerat romanul criminalistic un produs nociv al modului de viaţă capitalist bazat pe ban şi proprietate privată, care nu are o justificare majoră în societatea socialistă fără clase şi fără bunuri materiale individuale, fără ascunzişuri instinctuale şi fără patologie mentală“

Se admite un singur pretext pentru răpire: iubirea. Iar zaceala (secţiunea) 39 din Îndreptarea legii glăsuieşte astfel: “când se vor iubi amândoi, răpitorul cu fata cea răpită, şi neputând într-alt chip să se împreune, iar pentru dragostea ce au la mijlocul lor se vor sfătui să se răpească, atunce, cum zic o seamă de dascăli, nu se va certa răpitorul, de vreme ce iaste un lucru cum ar fi turbat de dragoste.“

Da şi mai am nişte versuri deosebite care mă distrează, băi mie nu mi-a făcut nimeni nici o poezie (cred) mă oftică vag faza asta. Mă rog, deci stihuri, acum nu cred că mai există vreun filon creativ popular în afară de banalele manele, militarii au alte mijloace de exprimare, nu mai compun, păcat. Banda vă rog.

Totul devine poezie, (…) divinizarea: “Oglinda, cînd ţi-ar arăta / Întreagă frumuseţea ta; / Atunci tu ca şi mine / Te-ai închina la tine”, dorinţa : “Tu eşti puişor canar / Nu te hrăneşti cu zahar, / Nici măcar cu cînepioară / Ci hrăpeşti o inimioară / Ce-ai făcut-o jerftă ţie / Ce-ai cu ea de gând nu ştie”, nebunia iubirii: “Dă lacrimi vărs pâraie / Cu groaznică văpaie, / Şi sufletul îmi iese / Dă ohtaturi adese./…/ Mă arz peste măsură!/ Slăbesc fără căldură! / Sunt bolnav în picere, / Şi mor făcând tăcere!/…”

Constanţa Vintilă – Ghiţulescu – Focul amorului – despre dragoste şi sexualitate în societatea românească 1750 – 1830

Cum am ajuns eu să citesc cartea respectivă dimineaţă în autobuz n-am idee, dar este interesantă (deşi umpic documentaristică pentru gustul meu matinal, în afară de “plăceri” de genul perlelor de mai sus, nu e chiar Misterele Parisului dar nici plictisitoare!) ca istorie a societăţii şi gîndiirii de iaca acum două trei sute de ani.

Hiacinta a scris o recenzie.

1. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui dezamăgit în dragoste?

Ăăă… eu sînt adepta cărţilor de autoajutor, iar asta cu dragostea este o situaţie de criză, nu se rezolvă cu literatură. Există un timp pentru Eminescu şi un timp pentru “Cum să ne vindecăm inima în 30 de zile: ghid zilnic de zis pa şi mers mai departe” – Howard Bronson. Bon?

După asta, o vreme aş citi cărţi cu subiecte cît mai departe de dragoste, de exemplu… Mein Kampf?!

2. Ce carte ai recomanda (şi de ce) iubitului/iubitei?

Iubitei mele i-aş recomanda Salman Rushdie - Versetele satanice, că tot s-a uitat la un documentar despre fatwā care a băgat-o-n boale şi amînă cartea asta de cîţiva ani buni, aşa că i-o recomand cu căldură.

Iubitului meu i-aş recomanda Jaroslaw Hasek – Bravul Soldat Svejk, pentru că una e în jocuri te împuşti arunci grenada crezi că e simplu şi alta e literatura!

3. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui mai bun prieten?

Practic, celui mai bun prieten al meu i-aş recomanda să doarmă, apoi i-aş recomanda Robert Ludlum – Cercul Matarese! Atenţie iubitori ai lui Ludlum (care bineînţeles că nu citiţi blogul meu), au apărut continuări cu Bourne, dar nu sînt scrise de R. Ludlum şi sînt cam slăbiste.

Teoretic, cum sînt înamorată de proza lui Javier Marias de cînd am descoperit, i-aş recomanda prietenului meu orice carte de el.

4. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui copil de 10 ani?

Neapărat fantastice, Lord of the Rings, Harry Potter, pentru că e o lume fascinantă, debordează de imaginaţie şi i-ar deschide apetitul pentru lectură, plus i-ar dezvolta limbajul cu nişte termeni deosebiţi în elfă sau vrăjitorie.

5. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui mare aventurier călător?
Trei într-o barcă (dacă nu socotim şi cîinele) – Jerome K. Jerome. Pentru că se vrea un ghid de călătorie!

6. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unui duşman cunoscut?
Clar În căutarea timpului pierdut – M. Proust, în franceză! Ca să mă pomenească.

7. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unei persoane care nu iubeşte lectura?

Iliada şi  Odiseea, măcar să aibă un motiv întemeiat să n-o iubească.

8. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia cu nasul pe sus?

Unuia cu nasul pe sus i-aş da un pumn în nas în primul rînd. Apoi Idiotul de Dostoievski. Pentru că! Mîşkin ştie de ce, răspunsul e în carte.

9. Ce carte ai recomanda (şi de ce) celui care apare primul in lista ta de bloguri?

Primul în lista mea de bloguri apare blogul 4buzzideas, ce carte să-ţi recomand eu ţie, Ramona? …  Ai citit Seducătoarea din Florenţa (am ceva azi cu Rushdie!)? E la reducere săptămîna asta şi este ca o un fel de Omieşiunadenopţi, doar că mai scurtă.

10. Ce carte ai recomanda (şi de ce) unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Banchetul de Platon. Da, păi altceva ce-ţi mai rămîne, după ce-ai văzut tot? Dai bairamuri! Haahaha, asta a fost tare…

Leapşa mai departe lui Jane,  lui Leah şi Smillei.

Pe copertă ne spune că este vorba de data asta despre traficul de femei în Suedia şi o reţea scîrboasă de nespălaţi care profită de lipsa de bani şi perspective a unor domnişoare din Ioropa de Est, în bătaie de joc. Personajele bune au informaţii incendiare şi compromiţătoare, – de ce nu mă miră? o căutau cu lumînarea – ajung împuşcaţi în cap, Mikael este absolut şocat de eveniment, culmea, Lisbeth (Fata!) este suspecta principală şi urmărită de echipa de poliţişţi, toate firele duceau la ea. Dar ea, care n-am zis la prima carte, avea o problemă cu bărbaţii violenţi şi îi bătea de vedeau stele vezi, tocmai investiga şi ea problema separat de Mikael (de care se înamorase secret dar el era naiv şi o dăduse finuţ cu var). Cu ocazia asta zboară în aer tot trecutul ei super traumatizat şi violent şi abuzant care Mikael nu-i vine a crede şi na îi creşte adrenalina, însă ea nu vrea să vorbească cu el, că o rănise. Deci se apucă şi se luptă s-o scoată inocentă şi asta se şi întîmplă, doar că Lisbeth e super cotonogită la sfîrşit şi trebuie să fac treişpe-paişpe pînă în Octombrie cînd apare volumul trei!

De ce îmi place mie şi de ce este succes pe piaţă: în primul rînd pentru că este o carte foarte alertă, ca să compar cu realitatea, eu am citit-o în două trenuri, unul de 8 ore, altul de 7 ore, nu m-am uitat pe geam, nu am tras semnalul de alarmă, nu am auzit controlorul (care nici nu m-a deranjat cu biletul, cred că credea că sînt pusă din Depou de CFR să confer o aliură intelectuală acceleratelor?), noroc că am coborît la capăt, altfel sigur mi-aş fi pierdut staţia! Al doilea motiv este personajul principal, hai fie personajele, dar nu, tipa este proaspătă prin ciudăţenia ei, prin inteligenţă şi ce mi-a plăcut mie în volumul de faţă a fost că ştii că ea nu e vinovată, adică nu că ştii! simţi că nu e! n-ai nici o dovadă clară că n-ar fi autoarea crimelor, citeşti să afli ce s-a întîmplat şi cum scapă ea din încurcătura respectivă.

Care copertă o fi mai intrigantă?

Buna ziua Suzi si buna si fetlor.Va rog din tot sufletu de unde pot sa-mi achizitionez si eu o pereche de blugi negri sau albastru ffff elastici??(Bucuresti).Va multumesc frumos si astept cu nerabdare raspunsul tau.O zi buna    

Hmmm, dar sînt greu de găsit blugii ăştia ffff elastici?! 

Azi dimineaţă am văzut un cîrd de găini zburătoare. Erau cinci tipe turiste clar, aveau ditamai rucsacurile în spate maaari de-alea în care au şi haine şi oale şi medicamente şi cort şi sac de dormit şi facturile din ultimii cinci ani şi trusa de machiaj şi conservele şi canistra cu apă cît să supravieţuiască în pustiul ăsta de aici şi altele. Aveau pantaloni scurţi din care le ieşeau nişte picioare vinete dar vinete, că la noi e frig, cu şosete groase şi bocanci de iarnă din ăia de zici că-s clăpari. Eu mă întreb foarte sincer şi poate răutacios, de ce te îmbraci ca pentru expediţie pe Everest cînd te duci într-un oraş, unde o pereche de adidaşi sînt muuult mai utili decît nişte bocanci de un chil bucata, de ce îţi pui şosete pînă la gleznă – de lînă! şi şort!, care este logica cu frigul, dacă ar fi soare, aş mai zice că e frig, dar vrei totuşi să te bronzezi, cum mai sînt bizarii ăia care schiază nud, ce ştiu eu, vrei să scapi de reumatism şi te expui razelor. Nici măcar munţi nu sînt aici, ca să zic că veneau din Alpii Irlandezi şi se duceau spre Polul Nord, aici munţii sînt nişte dealuri pe care poţi să-i urci şi în şlapi. 

Ca să nu mai spun că mă termină pălăriile verzi de cauboi… 

De fapt voiam să scriu despre o carte, că uit după aceea şi îmi pare rău. Am citit Fata cu tatuaj cu dragon de Stieg Larsson, în româneşte tradusă Bărbaţi care urăsc femeile – conform cu originalul. Am găsit-o întîmplător cînd căutam cărţi cu crime, ce m-a făcut s-o cumpăr a fost că avea stele pe amazon şi că face parte dintr-o trilogie (Millenium) care ar fi putut fi poate o serie, cred, dacă autorul nu ar fi murit subit la scurt timp după ce a predat manuscrisele agentului său, în urma unui atac de cord. Cărţile nu sînt scrise văd eu cu scopul neapărat de a publica sau face vîlvă, tipul era jurnalist, clar îi plăcea să scrie şi, cînd se relaxa, îşi scria romane poliţiste, rezonabil. Unul din personajele principale, Mikael Blomkvist este jurnalist (convenabil) la o revistă- ca băiatu, are pe la vreo 40 de ani – ca băiatu, acuma partea de ficşăn este că Mikael, fiind anchetist de meserie şi inteligent (şi frumos) este angajat de un bogătan să îl ajute să rezolve o mare dilemă: nepoata moşului dispăruse cu mulţi ani fără urmă, nu se ştia nimic. Între timp apare fata cu dragonul pe umăr, o hecăriţă (Lisbeth Salander) cu mari probleme psihice care o să-l ajute pe nenea să rezolve enigma şi cîteva alte mici chichiţe fiziologice. E palpitantă şi mişto, ahm mai ţin să spun că are cîteva pagini sadice. În rest e normală.

Deci fac leapşa de la ea, de fapt am văzut-o pe mai multe mapamoande, îmi place lepşele astea de cărţi, ne dă nouă, oamenilor culţi, oportunitatea de a ne expune într-un mod pozitiv celor care ne citeşte şi ne urmăreşte cu sufletul la gură evoluţia pe teren, parexamplă întrebările de genul ruşii sau francejii. Este de la sine înţeles că un cititor împătimit nici nu ar putea trăi pe lume dacă nu ar fi trecut prin aceste două literaturi, iar alegerea te încadrează la “şcoala franceză” ori “şcoala ruşilor”, cum ne place nouo literaţilor să ne încadrăm orientările atît de pedant. Mno.

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Paulo Coelho, de la Pelerinajul pînă la Vrăjitorul, prin Alchimistul, Veronica, La rîul Piedra, Manualul războinicului, pe toate le am.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Vai, eu n-am nici măcar un exemplar din fiecare carte, dar să mai am mai multe!

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?
D’ Artagnaaaan 4evăăă!

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Cel mai des am citit Anotimpul jocurilor de Szinnyei Julia, era cu o fetiţă Zsuzsa şi voiam să mă fac coafeză.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Manualul mecanicului auto, Editura Tehnica, 1956.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Hmm, cred că am citit ceva de Marc Levy.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Biblia crescătorului de mariuana de Jorge Cervantes – mic îndrumar de grădinărit

8 ) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?
Adevărul despre Chuck Norris de Ian Spector!!!!
(De fapt, cartea este chiar haioasă hihih)

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Mama lu Heri Poster

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?
Comportarea transformatoarelor la supratensiuni de comutaţie de Andrei Marinescu

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Ceface?

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Eu nu citesc decît cărţi culte sau-şi de adulţi.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Html for dummies

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
L. Sterne!

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Că dă dependenţă.

17) Care e romanul tău favorit?
Da.
 
18) Joci ceva?
Volei, bedminton, pingpong, şah, mahjong, fazan. Dar ce nu joc!

19) Povestiri scurte, schiţe?
Bani şi ameninţări – culegere de povestiri poliţiste

20) Non-ficţiune?
Bărbaţii sînt marţieni şi femeile venusiste.

21) Scriitorul favorit?
Paul McKenna. Are omul ăla la de-a cărţi de mă sperie! Şi nu oricum, are aşa: Pot să te adorm, Pot să te slăbesc, Pot să te îmbogăţesc, Pot să-ţi pansez înima spartă, Pot să te fac să te simţi bine!

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Isabel Allende

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
SAS Survival Handbook: How to Survive in the Wild, in Any Climate, on Land or at Sea – John ‘Lofty’ Wiseman!

24) Şi…acum ce citeşti?
Acum citesc Fata cu tatuaj cu dragon de Stieg Larsson. Aşa e tradusă la mine şi mie-mi place titlul în engleză.

Uichendul care vine trebuie să fac sarmale, mulţumesc lui Mary că a cumpărat frunzele, fără de care aceste rînduri nu ar fi fost posibile! Am primit de acasă pachet (fără varză!) cu vopsea de ouă, abţibiluri de-alea chicioase – de data asta sînt cu animale, arată groaznic! Mă întreb cum arătau cele cu “motive religioase” pe care le-am refuzat. E posibil să avem musafiiiri (pe familia de la Timişoara sau Sibiu?). Mă mai gîndesc!

Peste 2 săptămîni vine în sfîrşit soacră-mea, pe care am tot oprit-o că e frig, că sîntem bolnavi, s-a enervat a cumpărat bilet şi ne-a forţat cu prezenţa, nu pot spune că o iubesc foarte tare pentru chestia asta, dar să zic mersi că vine cu o prietenă de-a ei şi nu cu socru-miu, că mă urcam pe acoperiş şi nu mai coboram. A promis că face mîncare ea însăşi, ceea ce îmi convine. Din păcate, este ziua ei fix cînd vine şi va trebui să-i cumpăr un cadou!

După ce ne revenim de trecerea soacră-mii, probabil vom intra într-un mare şantier, să facem mari schimbări acasă, care cred că ne vor ţine cel puţin o lună, dacă scăpăm vii şi cu bani de avion, probabil vom merge în vacanţă, dacă nu, nu.

Pe termen scurt, ştirile ar fi

Mimi blonda face aranjamente de Paşti cu oi cu privire indescifrabilă! Bravo Mimi!

Am terminat de citit The Book Thief, că discutam cu Mih acum vreo lună şi aşa. Cartea a zis că este la categoria literatură pentru tineri, eu am crezut că este chiar cu o tipă care fură cărţi aventuros, cu urmăriri cu capcane. Nici pe departe! Acţiunea are loc în timpul celui de-al doilea război mondial, într-un orăşel din Germania, aproape de Munchen, unde Liesel (personaja principală) îşi petrece copilăria şi începutul adolescenţei la o familie adoptivă. Războiul se cronicizează şi părinţii ei hotărăsc subit să ascundă un evreu (Max) la ei în subsol, care o să-i scrie fetei cărţi pe foile de la Mein Kampf ironic no?, după ce înainte le dă cu var. Între timp, Liesel are un fel de iubit, un băiat al vecinilor, cu care o să fure cărţi din biblioteca primarului, mere, cartofi, ceapă… Pînă îi loveşte războiul rău de tot de nu-şi mai revin - Max trebuie să plece de la ei să nu-i pună în pericol şi ajunge într-un lagăr de concentrare şi o bombă loveşte oraşul din greşeală. Pampam. Nu vreau să scriu ce se întîmplă, dar nu e vesel deloc.

M-am uitat la Into the Wild şi iar nu e vesel, trebuie să fii chiar ţăcănit să pleci de acasă să te duci în sălbăticie, ar fi fost o experienţă de viaţă chiar interesantă, dacă nu… Apropou, DD are un coleg care a plecat acum o lună în State să mai vadă lumea, după ce a văzut - printre altele, şi filmul ăsta. Bine, Barry merge omeneşte cu maşină închiriată sau cu avionul, dar tot aventură se cheamă faţă de noi de exemplu haha. Are şi blog, pe care i-l citim şi ne minunăm, bravos lui.

Wilbur Smith scrie romane de aventuri nepoliţiste, e prolific rău şi la fel de apreciat de amatorii genului,  eu acum am citit două din seria egipteană, River God şi The Seventh Scroll. River God este prima dintr-o serie de 4 dacă nu mă înşel,  e o poveste de dragoste plus putere plus nişte copii din flori care ajung faraoni plus nişte morminte secrete!, povestea cică se află scrisă într-un scrol de papirus descoperit de un egiptolog care a luat legătura cu W. Smith şi i-a povestit ce a descoperit! A doua carte Seventh Scroll, scrolul (din prima carte) dispare şi egiptologul este asasinat de o mînă criminală, dar nevasta lui, împreună cu un vînător de comori şi artefacte pleacă să descopere mormîntul faraonului şi au tot felul de peripeţii, galerii, capcane, plus ticăloşii care furaseră papirusul umblă să le facă felul. Mai există cărţile 3 şi 4, dar nu mă mai interesează pe moment.

Twilight (Twilight, New Moon, Eclipse, Breaking Dawn), de dragoste şi abstinenţă romantică adolescentină cu multă imaginaţie, Stephen King a spus că, spre deosebire de madam mama lu HeriPoster, mama lu “Bella + Edward =Love 4 3V3r!” habar n-are să dea cu pixu pe foaie. Eu cred că domnul King nu a fost în situaţii feminine de PMS sau primăvară, sau nu a suferit de gripă,  sau nu a simţit că nimeni nu-l iubeşte, că are o viaţă banală şi lumea e plină de porci care nu ştiu să aibă grijă de un trandafir sensibil (care ar fi sufletu lui). Eh, cînd ai de-astea, nu mai faci mofturi că e cu vampiri şi Bella stă ca fraiera şi se minunează de corpul perfect al lui Edward care trăieşte pentru ea şi subliniez asta. Băiatul ăla chiar nu face altceva, nu lucrează, nu doarme, nu mănîncă, e plin de bani şi o iubeşte şi stă numai după ea şi îi spune tot timpul că e cea mai frumoasă şi mai specială şi el fără ea nu poate nu concepe eternitatea, deci ce poţi dori mai mult să citeşti?!

The Gargoyle e vag noir aşa, nu mai e de aventuri, e literatură normală acum, un talmeş balmeş care personal m-a dezamăgit la final. Cum spuneam şi săptămîna trecută, un tip e ars, în spital vine la el o tipă şi îi spune că-l cunoaşte de 700 de ani şi îl aşteaptă ca să poată să-i dea inima ei, începe să-i povestească despre ei doi, mai bagă şi alte cîteva poveşti de dragoste printre capitole, tipul ajunge să o iubească pe bune, iese din spital şi se duce să locuiască împreună cu ea, care ea era sculptoriţă, face garguie (habar nu aveam că în română există cuvîntul gargui!), excentric, monştrii respectivi urlau la ea să fie scoşi din blocurile de piatră, mă rog şi la un moment dat ea îl anunţă că mai are un număr limitat de omuleţi de sculptat şi plus unul final, el însuşi iubitul ei, după care ea tre să moară, el dacă o iubeşte s-o lase să-şi primească moartea mă înţelegi că gata. Spoiler, Boul o lasă să se înece!

Acum citesc o carte care cîntăreşte 2.5 chilograme. Cred că oamenii care au tipărit-o s-au gîndit că cititorii ei vor fi de-al de Rambo, altfel nu-mi explic.

Ce spuneam? A da, cît am stat pe tuşă, a circulat o leapşă despre ritualuri de lectură. Şi chiar m-am gîndit cum fac eu cînd fac ce fac. Cel mai mult şi mai mult îmi place să citesc în pat, ideal este cît mai devreme dimineaţa cînd este foarte foarte linişte, cum am perioade în care dorm 10…11 ore, am şi zile în care abia ating 5 ore, ori mă trezesc la miezul nopţii pentru cîteva ceasuri şi nu pot să readorm pînă nu mă pun cu cartea-n nas, fie mă trezesc odată cu găinile şi citesc pînă se face zi normală în jurul meu.

Îmi mai place să citesc în tren, nu ştiu de ce, cît am mers cu trenul Iaşi Bucureşti m-am antrenat super bine să citesc 6 ore fără să mă ridic de pe scaun şi să nu aud chiar nimic, mi se închid urechile şi mă duc departe.

Nu pot citi în maşină şi nici în avion, ceea ce mă disperă, pur şi simplu nu mă pot concentra. Nu citesc în baie.

M-am obişnuit să citesc în autobuz şi apoi m-am învăţat să citesc şi în staţia de autobuz şi mai nou, dacă ştiu drumul şi nu am de traversat periculos, chiar şi pe stradă! Dar mi-e frică pe stradă, nu mă risc la texte absorbitoare, dar o prefaţă, un capitol mai lent, o poezie, un horoscop, o ceva, merge. Cînd pot, citesc la servici cu cartea sub o agendă imensă pe care o ţin special pentru asta.

Cînd citesc, am obiceiul prost să îndoi paginile, adică le motolesc marginile, nu doar colţurile!, toată partea laterală nescrisă o îndoi, dezdoi, o rulez, o dezrulez, dacă este ceva palpitant, cînd iese din mîna mea arată de parcă ar fi trecut prin sute de mîini dibace. Apoi, îmi muşc falca, de obicei îmi fac rană şi cu greeu mă stăpînesc. Îmi place să folosesc semne de carte şi să le las în carte după ce o termin de citit, foiţe pe care scriu vreo listă de cumpărături, ori bilete de transport sau de cinema din vremea cînd citesc respectiva ori vreo poză, ce-mi pică, aşa de amintire.

Mai cumpăr cîte o carte pe care cam ştiu că n-o s-o citesc niciodată

Dacă poţi iubi pe cineva şi să simţi că ţi se face rău dacă nu o/îl ştii bine, indiferent cine e, cu cine e, unde e (nu din obişnuinţa traiului sau a sentimentului, ci din neputinţa de-a fi în apele tale dacă nu ştii că obiectul iubirii tale este ochei) să te facă mai bun şi mai viu, să fii mort şi trist cînd ceva i se întîmplă, în lumea noastră de zi cu zi toate astea mi se par ireal de frumoase, ireal.

Sînt cam cinică şi babă, însă! Am mintea să mă prefac că ceva există şi să absorb dulcegării ca un burete uitat în deşert o mie de ani! Acum nu voi vorbi despre exemplele literare pe care mi-ar fi plăcut să le scriu de-alde Romeo şi Julieta, Anna Karenina sau Madame Bovary, nici măcar Dragoste în vremea holerei sau mai ştiu eu ce capodooperă adîncă… Altceva, mai palpitant!

Duminică seara am văzut Twilight, mi-l doream de foarte mult timp ştiind că este fantastic, am crezut că este ceva gen HeryPoster şi am bîzîit că vreau neapărat, ei bun şi a venit. Nu ştiam că este cu iubire devastatoare! Şi ce iubire, n-aş fi percutat dacă “distribuţia” nu ar fi fost frumoasă foc vai de mine, sînt absolut înamorată de Bella iar Edward cred că îmi achiziţionez fototapet cu Rob Pattinson cu freza lui rebelă şi mi-l pun deasupra capului! Deşi îmi este jenă să spun că mă uit la filme cu vampiri încă minori care la vîrsta mea ar trebui să am alte griji decît să suspin la tîmpenii de genul că cel mai mult pe lumea asta el pe ea vrea s-o mănînce dar deci o iubeşte şi nu vrea să o omoare şi mirosul ei este heroina lui preferată şi alte parascovenii, cum să spun eu, e fuarte complex! Este metaforic vorba despre castitate şi iubire dincolo de orice, super pişăcios şi ei sînt frumoşi de rup amîndoi şi sînt absorbiţi unul de celălalt fix ca în adolescenţă! Iar eu multă minte nu prezint cînd mă loveşte sentimentul, deci am revăzut filmul de vreo 3 ori, devenind mai selectivă la sfîrşit, adică am dat numai pe anumite “segvenţe” care mă încîntau, cu urcat, cu priviri cu pupat, chestii na.

Ieri n-am mai răbdat că devenisem patetică şi dădusem drumul la Bridget Jones doar să scap de vampiri, m-am urcat pe bicicletă şi nu m-am mai oprit pînă la librărie, am intrat, am luat trilogia am plătit la casă, m-am urcat iar pe bicicletă, am intrat direct în sufragerie, am pus cărţile lîngă mine pe canapea şi nu m-am mai ridicat pînă dimineaţă cînd am plecat la servici, cînd ajung acasă tot acolo mă instalez!

De-abia sînt la jumatea primului volum, mai am încă două şi mai este încă unul pe care nu l-am cumpărat!, mai scriu mîine, că mă dor degetele, plus că sînt mega aeriană…

Toată lumea i-a sărit în cap după publicarea cărţii Basarabia, în care el afirma că Holocaustul din România este o urmare a atitudinii pe care au avut-o evreii comunişti faţă de români şi că şi evreii ar fi nenorocit mulţi românaşi prin Basarabia. Şi dă-i scandal. Ei zic că Paul Goma ar fi antisemit. El zice că nu şi îi dă în judecată.

Ce nu priecep eu este aşa! Soţia lui Paul Goma este evreică, Paul Goma îl consideră pe Antonescu o mare personalitate, Paul Goma spune că basarabenii sînt evreii moderni şi el se simte evreu modern, cînd Paul Goma avea mari probleme cu Ceauşescu şi a cerut să imigreze în Israel a fost refuzat, deşi, practic avea dreptul, iar cărţile lui erau confiscate pasagerilor către Israel (sursa aici), Goma zice că Israelul este o ţară teroristă (şi văd că nu îi are la inimă delocdeloc în treaba cu Gaza).

El poate să spună că opiniile lui politice sînt opinii şi nu sînt un act antisemitic, dar eu mă tem că evreii şi simpatizanţii lor nu vor fi de acord cu el. S-a mai luat şi de Pleşu plus Liiceanu, deci e într-o mare dizgraţie. Totuşi. Am găsit pagina lui de web, care are jurnalele sale din 1978 pînă pe 28 februarie 2009, deci tot un fel de blog s-ar chema. Nu am citit nimic, că pînă acuma am scobit netul să văd ce e cu scandalul şi m-am lăsat păgubaşă, dar sper ca jurnalele lui să fie asemănătoare cu cele ale Monicăi Lovinescu!

______

Că tot am scris despre emisiuni înregistrate, eu mă mai uit la Bucureşti strict secret şi am găsit o emisiune despre Labiş acum o vreme (am reuşit să trec peste primele 4 minute de publicitate!), alt anti-comunist mai puţin norocos ca să zic aşa, habar nu aveam că l-au împins nişte oameni sub un tramvai.

______

O altă personalitate controversată a zilelor ăstora, Traian Ungureanu şi-a deschis şi el blog (strict politic sau poate şi sportiv, dar e de opinie, nu de cafele), coleg cu noi pe blogspot.

Am dat acum o vreme de alt blog pe LeMonde ( în afară de cel de literatură al lui P. Assouline despre care am mai scris şi nu vreau să fiu plictisitoare) , pănă acuma eu nu l-am vazut, e drept că nici nu mă pasionează serialele, dar văd că e destul de interesant! Blogul serialelor teve!

În engleză este un blog interesant, blogul arhivelor ziarului The Times! Şi un blog educat, scris simplu şi inteligent, al lui Mary Beard.

Ca să scriu despre literatură, că văd că Cotidianul bagă tare in Claire Castillon, să nu mai rămînă nici urmă de ziar mîine, toată naţiunea mai are un pic şi explodează de dragoste pentru tînăra feministă frumoasă enigmatică şi cu o proză tăioasă ca sabia samurailor vjjjvjjj.

Deci! Eu citesc acuma nişte o carte de aventuri cam cum ar fi Indiana Jones sau Mumia, vai şi mă gîndeam că este foarte uşor să citeşti toată viaţa numai din astea, pur şi simplu să înghiţi aventuri cu fete frumoase curajoase (şi bine pregătite la sport, plus cu nişte ochi superbi plus independente ca gîndire!) şi băieţi frumoşi neînfricaţi (cu blugi roşi mulaţi şi tricouri rupte prin care li se văd pectoralii mniammmniammm) pe tot felul de coclauri, acuma umblă unii cu un TIR s-o omoare pe tipa mea, că i-a văzut cînd au furat al 7-lea papirus al lui Taita care spune unde este mormîntul faraonului. Şi au tăiat-o la mînă şi el i-a spus să stea la castelul lui şi să doarmă că era epuizată şi i-a dat un somnifer şi o cămaşă de mătase! Dar ea nu a vrut cămaşa, că credea că era a soţiei lui care murise convenabil înainte de-a începe cartea. Sînt prinsă răău!

Viaţa e prea scurtă ca să nu citeşti ce-ţi place.

Mi-a plăcut că faraonul avea simţul umorului, cînd doctorul îl întreabă dacă a servit respectivele delicatese, el îi răspunde că a mîncat atîtea ouo de taur, că mai are un pic şi începe să alerge după vaci. Haha.

Ea pesonaja iubeşte pe unul care e ceva conducător al armatei Crocodilul vesel, taică-su fetei încearcă să-l omoare, nu ştiu ce se va întîmpla şi nu am chef să citesc rezumatul pe net, că tocmai ăsta e farmecul cărţilor ăstora! Dar eu despre dragoste voiam să spun, că nu credeam că eunucii pot simţi apucături romantico erotice, de nimic nu mai eşti sigur pe lumea asta, mi s-a mai năruit o citadelă în sertarul minţii mele alocat sentimentelor eunucilor. Deşi pînă la vîrsta mea ar trebui să ştiu deja că iubirea se formează întîi în creier şi apoi coboară spre hormoni, nu invers.

Apropo, ştiţi că nu m-am şpreiat mai astă vară vreo săptămînă că mă loviseră bioecopiticii la cap, ei, la teveu zilele trecute a zis că bărbaţii sînt atraşi inconştient la nivel de nu ştiu ce sinapse de mirosul suav declanşat de subraţul femeelor, miros care trece dincolo de mirosul şpreiului în care s-a pus atîta ştiinţă de-a lungul anilor în laboratoarele de cosmetice, pentru ca să ajungem la concluzia că cel mai eficace este tot banalul miros de om. La vară repet acţiunea cu au naturel -ul şi voi da pe stradă din arpioare pînă îmi iau zborul!

Pentru că nu vreau ca postul de Valentine să rămînă doar cu testicule şi miros de transpiraţie, vă ofer un citat despre dragoste, un fragment dintr-un text mai amplu scris la PimpinFish şi semnat de “by Bentza si nu ma furatzi”, luat de aici, fără acordul autorului.

La fel ca si un drog dragostea are puterea de a te dobora, atunci cand ai impresia ca atingi cerul cu ajutorul aripilor pe care le ai prins in urma iubirii ele itzi sunt taiate si vei fi izbit de pamant cu o fortza inexplicabila. Atunci incepi sa simtzi antonimul dar in acelasi timp sinonimul dragostei a iubirii si anume ura si deceptzia. Parca toate gloantzele trase in timpul unui razboi au fost trase spre inima ta si o strapung si o fac ferfelitza. (…) pur si simplu nu mai potzi tzine in tine si izbucnesti in plans, pierzi puterea de a mai sta in picioare si cazi in genunchi la propriu si la figurat ca un soldat lovit de gloantze. Dar incet incet te ridici (…)

Arthur Miller – Moartea unui comis voiajor

Horia Lovinescu – Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa

Mihai Drumes – Elevul Dima dintr-a saptea

M. Sebastian – Steaua fara nume

Tudor Musatescu – Profesorul de franceza

Victor Ion Popa – Velerin si Velerdoamne

E plin Trilu de ele şi eu am în program să ascult în fiecare zi cîte una bucată! Mi-am întins antenele şi sper să fac rost de cîteva empetreie, să le ascult la aipod pe autobuz, mă cultiv din mers!

____

Tot pe plan literar, vreau să consemnez că Florin Lăzărescu şi-a mutat (în sfîrşit!) blogul pe wordpress şi că a scris (în sfîrşit!) un pic mai mult, mi se lungiseră urechile tot refreşînd blogul vechi! Dacă mai sînt care nu ştiu deja ,  F. L. are cel mai tare blog posibil, eu l-am citit integral de cîteva ori de cînd l-am găsit acum mulţi ani pe forumul lui Andrei Gheorghe şi trebuie să spun că, deşi au apărut de atunci enorm de multe globuri masculine şi feminine pe care le citec cu plăcere şi interes, al lui Florin rămîne fără nici o rezervă în vîrf suuusus calitativ vorbind, deh, scriitor. Deşi, ca cititor, mie nu-mi convine că nu îşi desfăşoară toată viaţa online scriind pe blog, trebuie să-l înţeleg. Ăsta este blogul vechi (care merită lecturat de la început pînă la sfîrşit) şi aici este cel nou.

Lumea modernă are ceva ciudat. Auzi fetele prin toaletele cluburilor zicând: “Da, s-a dus dracului şi m-a lăsat. Nu mă iubea. Pur şi simplu nu putea să conceapă dragostea. Era prea dus ca să ştie cum să mă iubească.” Păi, cum de s-a întâmplat aşa ceva? Ce are secolul ăsta de neiubit de ne-a convins că suntem, în ciuda tuturor lucrurilor, pur şi simplu demni de a fi iubiţi ca oameni, ca specie? Ce ne-a făcut să credem că cineva care nu ne iubeşte e distrus, are o problemă, un defect?(….)

Suntem atît de convinşi că noi suntem buni, dragostea noastră e un lucru bun, încât nu putem suporta să credem că există ceva mai demn de a fi iubit decât noi, mai vrednic de a fi venerat. Felicitările de aniversare ne spun de obicei că toată lumea merită să fie iubită. Nu. Toată lumea merită apă curată. Nu toată lumea merită să fie iubită tot timpul.

Cii de-a prostii poa să spună, să nu fiu eu iubibilă huo.

În afară de citatul de mai sus, Dinţi albi, de Zadie Smith este o carte bună cu o traducere iarăşi bună, care merită citită în ciuda celor 568 de pagini pe care le deţine, format mare, de cînd am început-o şi pînă am terminat-o a durat cîteva luni şi vreo alte cîteva cărţi.

Altceva aş mai adăuga, ştiu că fac un talmeş balmeş dar mi-e lene să deschid alt post, la maică-mea în cartier e un parc şi o piaţă deschisă, unde se organizează şouri electorale cu şcenă şi tamtam de îi înnebunesc pe bieţii oameni şi ea mi-a zis exact citez:” care nu are bani de scena vin cu cintareti de astia de mina doua si cinta in lada de la o furgoneta sau camion”! N-am mai auzit să cînţi de pe furgonetă de cînd stăteam la sate şi la hram de sîntamaria se făcea “panaramă”, adică bîlci, mie-mi plăcea, dar tot penibil era.

J. M. Coieţe, a nu se confunda cu P. Coielu, a luat premiul Nobel pentru literatură, fiind al patrulea scriitor sud african care se bucură de aprecierea Academiei, pe criterii politice sau apolitice, nu ştiu, nu mă bag. Nu am citit altceva de el, dar intenţionez să-l aprofundez.
În engleză The Master of Petersburg, traducerea vine cu Maestrul din Petersburg. Eu eram convinsă că titlul este Stăpînul Petersburgului. Prezentare:

Dostoievski (chiar el, chiar personaj) avea un fiu vitreg, Pavel. În carte, Pavel moare inexplicabil picat în cap dintr-un turn, iniţial se crede ca e sinucidere, apoi ni se sugerează că ar fi fost împins, după care ştim că e sinucidere din considerente politice. Petea intrase în gaşcă cu nenea Neciaev, un tembel care avea o organizaţie teroristă anarhistă nihilistă, a făcut oarece ravagii în Petersburg la sfîrşitul secolului 19. Oamenii erau cam kamikaze, ori erau omorîţi chiar de către tovarăşii lor, cînd călcau pe alături, ori se sinucideau cînd erau în pericolul de a fi prinşi, sau pur şi simplu aveau pitici pe creier.
Romanul începe cum Dostoievski, dărîmat şi inconsolabil revine din Dresda unde locuia bine mersi pînă la aflarea veştii cutremurătoare, se duce la fosta locuinţă a lui Pavel să-i ia lucrurile. Gazda era o doamnă cu o fetiţă, Matrioşa. Acuma, omul fiind supărat, ce poate face? Se acuplează cu doamna, şi ea văduvă dorită, pe motivul metafizic că într-un moment de mare cufundare in abisurile senzaţiilor mă înţelegeţi, el acolo îl zăreşte pe fiu-so. În afară de asta, o găseşte vag sexuală şi pe fetiţă.

Intră în scenă Neciaev, demonic magnetic inteligent, urmărit de poliţie pentru o crimă, se ascunde, încearcă să se folosească de Dostoievski în scopurile lui demente, o fascinează pe Matrioşa în asemenea măsură, încît o convinge să-i dea otravă unei alte fete din organizaţie, arestată, ca să n-o tortureze, interogheze… Sinistru de-a dreptul. În combinaţie cu o sexualitate subtilă emanată din toţi pentru nasul pervers al lui Dostoievski.

Cartea e ciudată sumbră şi mult mai complexă decît am fluflu-it-o eu, în plus, trebuie citită cu cheie, altfel nu pricepi arta maestrului, de-a dreptul ficţională, în afară de stilul rusesc admirabil, de personajele croite pe modelul celor dostoievschiene, sînt şi combinaţii labirintice între fapte reale şi imaginare, de exemplu! Fiul vitreg al lui D. este real, dar trăit mult şi bine, în schimb copilul lui Coetzee a murit într-un mod neaşteptat şi inexplicabil, fetiţa Matrioşa este un personaj al lui Dostoievski cu care un alt personaj are relaţii mhhh pedofile într-un capitol cenzurat din cartea Demonii, crima de care era acuzat Neciaev este reală.

Cloncluzionînd, m-a impresionat cum a învîrtit cartea, chiar dacă este întunecată rău, personajele sînt bine făcute, dialogurile brici, cîteodată o mai ia pe coclauri şi devine greoi, halucinează, se tot chinuie că nu-l iubea fiu-so şi nu-l ierta, dar în general mi-a plăcut. Cartea cealaltă, Dezonoare, se pare că este chiar mult mai bună, dar este la fel de “veselă”. O recenzie a Maestrului…, aici.

La oferta săptămînii sînt trei cărţi care m-au atras în mod special. Nu ştiu cum şi unde am auzit acum o vreme de Michel Onfray şi am vrut să fac rost de nişte cărţi de-ale lui. M. O. este profesor de filozofie, care s-a plictisit de sistemul tradiţional de învăţămînt şi în 2002 a fondat Universitatea populară din Caen. Care e mai mult un forum unde vine lumea şi ascultă prelegeri, asta e. Gratis şi fără dureri. Acum sînt mai multe universităţi populare prin lume, in 2006 chiar a deschis şi o universitate populară a gustului, unde se predă filozofia gustului şi gustul filozofiei. Şi poate veni cine are chef, bestial!

Cărţile lui alea trei pe care le-am găsit eu traduse şi sper să mai fie şi altele, dar să nu mă grăbesc, n-am citit încă nici un rînd!, se ocupă de o contraistorie a filozofiei. Chiar dacă e non ficţiune, din recenzii înţeleg că este scrisă destul de bine ca să nu te adoarmă. În plus, este o ocazie bună de a recapitula (sau haha de a studia chiar) filozofia, poate ne mai lărgim orizonturile. Tipul este în vogă, lumea în extaz de el, acuma, sper să fie pe dreptate.

Aici e pagina lui de autor la Polirom. Unde se găsesc şi cărţile pe care mi le-am luat. Mai are 3 cărţi apărute la Nemira, şi o recenzie apărută în Observatorul Cultural, care dă şi cîteva citate, ca să avem idee cam cum scrie.

Aici e o biografie, pe pagina lui. În franceză.

Aici e pe wikipedia, în engleză

Se iau cei doi meseriaşi, prieteni cu zîna verde, Rimbaud şi Verlaine. Rimbaud începe să scrie devreme în viaţă, în adolescenţă, la 16 ani scria

O vorbă nu voi scoate, nu voi gîndi deloc:
Dar nesfîrşită-n suflet iubirea va să-mi steie.
Ca un ţigan departe voi merge-n tot alt loc,
Ferice prin Natură – ca lîngă o femeie.  (Senzaţie)

În 1871, cînd avea 17 ani, îi trimite o primă scrisoare lui Verlaine (cu 10 ani mai mare decît el, poet deja consacrat, însurat cu Mathilde care fix atunci mai avea foarte puţin şi năştea), cu poeziile lui, răspunsul este “Vino, minunat suflet, te aşteptăm, te dorim”. În septembrie, cei doi se întîlnesc, Rimbaud poposeşte acasă la Verlaine, unde era aşteptat cu oarecare înfrigurare, fiind descris ca un “geniu provincial”, cînd colo se arată un vagabond plin de păduchi împuţit şi nesimţit, de care Verlaine se va îndrăgosti pe loc şi va începe celebra poveste de dragoste cu năbădăi care va dura patru ani.

Mathilde a fost victima împrejurărilor şi a soţului ei, care deşi s-a străduit, după ce i s-a născut fiul, să fie un cap de familie model, după trei zile n-a mai suportat presiunea traiului casnic, a tras o orgie şi se spune că era atît de beat, încît s-a culcat invers pe pat, încălţat, cu picioarele pe pernă, foarte aproape de chipul mult prea tinerei sale soţii, care a privit şocată pîna în zori noroiul de pe cizmele lui. Cînd era sub înfluenţa alcoolului (şi sau a drogurilor), Verlaine devenea destul de violent şi ciudat, o dată i-a ţinut un chibrit aprins deasupra capului şi a ameninţat-o că îi dă foc la păr, altă dată i-a pus un cuţit la beregată şi i-a promis că o omoară, din dragoste bineînţeles.

Avea parte la rîndul lui de acelaşi tratament! Într-o seară, cînd erau la Cafe du Rat Mort, Rimbaud i-a spus lui Verlaine “pune-ţi palmele pe masă, că vreau să încerc ceva”, după care a scos un cuţit şi i l-a trecut de cîteva ori peste mîini. Cînd Verlaine a sărit ca ars de durere şi groază şi a ţîşnit pe uşă afară, Rimbaud a fugit după el şi l-a mai înjunghiat de cîteva ori în picior. Apogeul pasiunii lor a fost atins în episodul de la Bruxelles cînd Verlaine şi-a cumpărat un pistol să se sinucidă, dar a tras trei focuri asupra lui Rimbaud, unul nimerindu-i în braţ, drept urmare omul s-a dus la poliţie şi şi-a denunţat amantul, după care şi-a retras plîngerea, dar prea tîrziu, Verlaine a fost condamnat la doi ani de inchisoare.

Rimbaud se hotărăşte să renunţe la poezie, definitiv (chiar aşa a fost), să plece în lume, să muncească şi să devină bogat. Bogat n-a fost, a murit la 37 de ani, după ce ajunsese la concluzia că arta e o prostie.

Erau prea roşii trandafirii,
Prea neagră iedera pe ram.

……………………………………

Prea blînd şi prea albastru cerul
Şi valurile-n larg prea verzi…  (Verlaine, Spleen)

Fascinant şi foarte morbid. 

După o perioadă de dizgraţie pe la mijlocul secolului 20, absintul a revenit la un fel de modă în ultimii ani, dintre artiştii duşi cu pluta ”blestemaţi” contemporani nouă, Pete Doherty este consumator de absint (printre altele), cu apucături piromane şi mare iubitor de Baudelaire, mă întreb dacă este vreo legătură între una, alta şi cealaltă. Oscar Wilde a spus odată sub efectul licorii că vede cum îi cresc lalele din picioare. Poezie 45 %- 75% pură.