Nu ştiu prin ce împrejurare am ajuns să cumpăr cartea The Painter from Shanghai, cred că am citit ceva la ziar, am comandat-o şi cînd am început-o am văzut că scria frumos pe o bulină pe copertă ”dacă v-a plăcut Gheişa o să vă placă şi asta”. Mie Gheişa mi-a plăcut dar nu-mi mai place! Nu ştiu ce am păţit că la un moment dat parcă mi s-au inversat lucrurile în cap şi nişte chestii care-mi plăceau, acuma mi se par infecte. Inclusiv faza cu Gheişa, ori că filmul mi-a stricat bucuria cînd îi vedeam aşaaa bolînzi, ori că m-am acrit eu ca o babă şi nu mă mai încîntă romantizmul ceea ce nu cred, fapt cert este că nu m-am bucurat cînd am văzut că e cu iubire cu de-astea. Doar ca e pe bune.
Cartea e viaţa romanţată a lui Pan Yuliang, care a fost o mare pictoriţă în perioada interbelică.
Vine aşa, ea a rămas orfană la vîrsta de opt ani. Unchiul ei a crescut-o pînă la paisprezece, după care a vîndut-o unei case de prostituţie. Unde a lucrat trei ani, pînă cînd s-a înamorat de ea Pan Zanhua un mahăr din politică, care a (răs)cumpărat-o de la patroană şi a luat-o de nevastă numărul doi (adică mai avea o nevastă, ea venea un fel de concubină legală). O învaţă să scrie să citească îi dă casă masă şi descoperă că are talente, o sfătuieşte să intre la Şcoala de Artă şi mai tîrziu o ajută să plece şi o întreţine financiar la Paris, după aceea la Roma, unde tipa se remarcă blabla. Se întoarce în China unde i se propune să predea pictura şi să expună, dar conservatorii proştii vremurilor îi critică stilul considerînd-o ” o fostă prostituată” cu tablouri “depravate”. În condiţiile astea, Yuliang pleacă iar la Paris, unde trăieşte … pînă moare.
Despre asta este toată cartea, plus alte cîteva lucruri, ca să fie mai beletristic. De fapt, cartea este destul de comercială, e bestselără de clubul femeilor tricotante cu veleităţi de literate, pentru că a ieşit de mîna a doua, iar materialul era chiar mişto.
Mi-am adus aminte cînd am citit Paradisul de după colţcred că se cheamă, în care vine Gauguin, păi nici nu se compară!
Fiecare cu nebunia lui şi cu norocul lui de cîte vreun scriitor mai mult sau mai puţin talentat, care să-l pună în carte.
Ah, da, intrasem să povestesc despre Şaişnouă, a lu Ionuţ Chiva. Că am tot amînat s-o iau la citit, dar am apucat-o ieri (ieri? ieri a fost luni? da, ieri) şi mi se pare elentă. Nu ştiu acuma cît îl bucură pe I C comparaţia cu De veghe în lanul de secară. Cred că îl flatează (pe cine nu ar flata?) dar îl şi incomodează. Fiecare cu treaba lui. Seamănă, adica e vorba despre adolescenţa tembelă cu probleme angoase coşmaruri bătură şi femei şi de toate, ca atitudine zic că seamănă cum se exprimă şi unul şi altul slobod rău şi … hai să nu fiu snoabă să spun jmanfişist, că vorba aia, avem expresii şi în limba noastrăi o comoară, îi doare cam în fiecare completează cu ce vrea.
Şi mai sînt faze crunte care-mi plac de mor cu toate că mă strîmb şi nu vreau să cred că poate fi aşa dar cred că e posibil să fie chiar. Îmi place cînd scriu logic. Adevărul este că nu am trăit într-o lume în care băieţi de şaişpe şaptişpe ani să facă filme porno cu babe şi curcani şi homosexuali sadomasochişti şi niciuna din prietenele mele nu se prostitua, sînt naivă! Casa mea-i un cîntec cu acorduri aaample melancoholic şi fierbinte şi curaahaat… mă apuca groaza să citesc, nu-i normal? Este foarte posibil ca, pentru unii, astfel de experienţe de iad (pentru mine) să facă parte dintr-o realitate. Dincolo de chestia asta care vreau să spun că nu abuzează, aşa aşa sînt personajele şi eu le cred, le face foarte adevărate şi mişto mi s-au părut mie, sînt faze foarte sensibile în carte, pure ca un crin şi emoţionante chiar.
… Plîngea ea, parcă îmi venea şi mie de nervi, de alea, ştii, ca-n Sara pe deal, cînd zice cu stelele care par umezi pe boltă, că, adică, natura se emoţionează şi ea de iubirea dintre tineri care se petrecea îndeosebi seara sub pomi. Aş fi vrut s-o împac cumva, dar n-am avut niciodată imaginaţie, prin urmare mă întindeam penibil spre ea, care nu vroia să ştie atunci, aşa că rămîneam puţin aiurea, întinşi pe covor, ea boţită eu trist, o, mama, şi mă uitam pe geam, totul era alb în afară de cerul roşu, Dinamo pe faţă. Îmi muşcam mîna ca atunci cînd avortase, mă uitam pe geam în sus şi, mama, mi se părea că timpul meu de stat în viaţă era prea luuuuuung, mama, prea… pricepi? Luuung, pur şi simplu, ca zeama de cartofi pe care o mîncam la noi.
Ieşeam încet, mă zgribuleam puţin şi-mi ţineam nasul pe sus ca să miros, ştii ce ţîţă miroase iarna, vorba lui I.
Şi un fragment simpatic foc, haha, apropo de oameni culi cucultură & shit ca să fiu à la manière de…
Vama, da, ştim cu toţii, refugiul acela al “bunului-gust” (indiferent ce-o mai fi şi asta), al intelectualilor (îi recunoşti după barbă) lipsiţi de complexe şi, cel mai important, ne-snobi. Asta-i foarte important, orice tip de pe acolo e gata să-ţi spună oricînd, chiar dacă nu-l întrebi, cît de mult nu e el snob, deşi, dacă nu asculţi Jim sau Janis sau whatever, ai cam futut-o sau, mă rog… Aici discuţiile sînt mai largi, dar în principiu, trebuie să-ţi placă muzica bună & oamenii de calitate…
Sau să te lipeşti de un veteran: dacă ţi-a pus el mîna pe cap şi a zis că eşti deştept ţi-ai cam făcut intrarea.
Să ne îndreptam ochii spre lumea literară din nou. Robert Frost a fost un poet american maare, neinteresant pentru noi, dar apreciat în universităţile unde se studiază, nu ştiu, l-au găsit ei foarte inspirat în descrieri şi în drumuri pe care nu le-am apucat, ca orice poet care se respectă, avea o casă de vacanţă, venea, se recrea, scria, aduna, studia, gîndea pentru posteritate.
Omul a murit, casa a devenit memorială, intrată în patrimoniul Colegiului Middlebury. Anul trecut prin iarnă, cineva a zis băi ia hai să dau io bairam, chem pe cîţiva, punem de-un zaiafet să ne simţim mondeni, unde mergem? iaca la casa lu domnu Frost, că nu e locuită, au ăştia grija de ea, dar e de-a noastră.
Faza e că dacă se duce vorba despre chefuri, la vîrsta zbuciumată, cum auzi băutură, te duci, nu stai pe gînduri! Din vorbă în vorbă, s-au adunat ca la vreo cinzeci de omuleţi, s-au simţit foarte bine, aşa de bine, că au devastat locul mult stimat, distrugînd ce le-a venit în faţa ochilor vomînd pişîndu-se unde s-a nimerit, au aruncat pe foc mobila - să se mai încălzească, au spart ce era de spart să vadă din ce e făcut, dar erau prea obosiţi să facă şi curat în urma lor.
Poliţia şi luminaţii şi-au pus mîinile în cap, au început să strige profanareee, crimăăă. I-au arestat şi le-au făcut cazier. Unora dintre ei li s-a propus un program de reabilitare în ochii noştri, nu i-au pus să spele vitrine sau să adune gunoaie, ci chiar să urmeze un curs de poezie din poezia maestrului, să vadă şi ei măcar cine a fost personalitatea a cărui casă au tratat-o cu o asemenea consideraţie.
Cuoom cefacee? Întrebaţi despre efectele (benefice?) ale acestui demers, respondenţii au dat din colţ în colţ au fost ruşinaţi s-au scărpinat în cap şi au mormăit mda nasoală treabă da … o să mă abţin altă dată.
Mergînd pe marginea citatului cunoscut şi anume “Acasă este locul unde, cînd trebuie să te duci, trebuie să te primească înăuntru”, a ştiut el Robert Frost ce spune!, şi uite cum s-a mai născut o ironie!
Persoanele cărora le place să citească literatură, dar şi cancanuri, dar mai ales literatură, în special ştiri incendiare cu scriitori - cam inactivi în comparaţie cu actorii şi fotbaliştii, au totuşi mici tresăriri cînd mai face Salman Rushdie cîte ceva, ba se mai ascunde, ba se mai trezeşte vreun popă să îi facă morală că a scris versuri satanice, ba se mai însoară ba mai apare în BJ, ba devine cavaler al Reginei. Ba divorţează. O ştiţi pe ultima doamnă Raşdii? Vai de capul meu! Padma Lakshmi este frumoasă răăău! Revenind la universul literar, Padma şi Salman s-au divorsat în anul 2007, la cererea doamnei. Salman a avut inima ruptă. După acest eveniment atît de neaşteptat pentru noi şi de traumatizant pentru ei, prima carte publicată de scriitor a fost “The Enchantress of Florence“, nu ştiu cum o să fie tradus titlul în româneşte, dar este cu o fermecătoare.
Cînd am năvălit eu ultima data în librărie, cartea asta era tocmai scoasă din presă crecă, apăruse aici de vreo maxim săptămînă, mi-am făcut-o cadou după ce am citit un interviu pe care l-a dat Salman în care ziaristul l-a întrebat dacă nu cumva cartea este apropou la nevastă-sa şi tipul a răspuns că de fapt cartea e scrisă în ciuda ei, pentru că a creiat-o et în perioada divorţului, după o idee mai veche.
Este vorba despre o femeie de-o frumuseţe cum nu s-a mai văzut, fermeca pe oricine-i ieşea în faţa ochilor, tamtaaam destul de transparent. Sînt mai multe lucruri aici, chiar este cam aglomerată pentru gustul meu, dar e frumoasă, este o carte despre poveşti vrăjitorii iubire filozofie glorie bărbaţi femei hormoni şi Florenţa ehei. Eu personal cred că personaja, Angelica, este inspirată de Padma, iar Akbar este într-un fel inspirat de el însuşi Salman, un personaj foarte reuşit de altfel.
Delicate - acesta este un cîntec (al lui… am uitat cum îl cheamă!) pe care eu l-am pus de test să văd cum funcţionează faza cu empetreiuri direct în blog… Au făcut ăştia de la ordpres posibilitate de empetrei, să poţi băga podcasting! Foarte frumos!
Sînt prea obosită ca să scriu despre mine, dar îmi place cum a scris băiatul de mai jos, sper să apuc să scriu mai multe despre el în zilele următoare.
De multă vreme încerc o mare poftă de a mă plimba în pijama pe stradă. (…) Aş vrea ca anticarii în magazinele cărora admir cîte o masă ori un fotoliu să mi le ofere spontan în dar, şi aş prefera să adauge că iubesc foarte mult cărţile mele. Mi-ar plăcea să plătesc un apartament pe an în vreo douăzeci de hoteluri de lux cam peste tot în lume, cu terasă privată care să dea înspre un lac, un lanţ de munţi, o stradă foarte animată (…) peste tot, peste tot. Aş vrea ca toate femeile pe care, pe stradă, le găsesc atrăgătoare să se repeadă spre mine, nu prea repede, ca să nu mă sperie, şi, abandonîndu-şi pe loc logodnicul sau landoul copilului, părăsindu-şi maşina în mijlocul intersecţiei, lăsînd să se topească produsele congelate în cărucioare, sărutîndu-mă deşănţat, pasionat, violent şi spunîndu-mi…
Am plecat în vacanţă doar cu o cărticică mică pentru că am spus că o să mă destrăbălez enorm şi n-o să am timp de lecturi …
M-am inşelat apropo de treaba asta, am ajuns la concluzia tristă că îmi place să stau ÎN hoteluri. Nu să merg în vacanţă ci în hoteluri, nu LA hoteluri… Din punctul de vedere al senzaţiei de confort, nu sînt ahtiată dupa “acasă” decît dacă mă enervează anturajul. În genere sînt cam sălbatică, nu mă dau peste cap să mă inconjur de cunoştinţe, cu atît mai puţin în vacanţe! Dacă trebuie totuşi să suport o companie, mă cer mai des în cameră decît de obicei, că “obosesc”… N-a fost cazul anul ăsta, dar am nimerit la un hotel drăguţ, cu pat argintiu, pereţii cu tapet verde turbat şi negru care mă fascina. Doar muncitorii polonezi care lucrau de zor în curtea interioară mă mai alungau din cameră, altfel probabil aş fi petrecut trei zile de vis într-o cameră decorată lugubru în compania unui scriitor oarecare destul de cunoscut şi foarte talentat.
Trecînd, am terminat cărticica mai repede decît credeam şi am dat năvală într-o librărie. Cineva cu care eram mi-a zis ai citit Marc Levy? Vrei o carte de-aia să visezi cai verzi pe pereţi? Întotdeauna! Ia şi bucură-te… am luat două, că era o poveste în două părţi, omul a scris una bucată carte… a vîndut de-a crăpat contul şi s-a gîndit hmmm ce-ar fi să băgăm şi-o continuare?
Este vorba despre o ea care este rezidentă în neurochirurgie la spitalu de urgenţe din Sanfrancisco - foarte frumoasă cu aichiu ridicat, şi un el frumos şi-un arhitect şi-un mare simţitor!
Asta nu ar fi nimic neobişnuit, ca să nu ne fie frică de întuneric, tipa are accident de maşină şi pică într-o mică comă. Sufletul ei spiritul ei mai bine spus bîntuia propriul său apartament, pentru că-i era familiar şi îi plăcea cum îl aranjase înainte să se lovească. Maică-sa habar n-avea că în casa aia era o fantomă şi dacă tot fiică-sa era cam absentă, de ce să nu facă un ban cît stă degeaba, închiriază locuinţa cu pricina lu Arthur! Arthur al nostru se pregătea să faca baie îşi expunea corpul în nud frumos ca un Apolo în oglinda din baie (asta cu se expunea ca Apolo e băgată de la mine din burtă) cînd zăreşte fantoma în dulap în baie, fantoma zice uau mă vezi? El zice da normal că te văd ieşi afară că sînt pudic, ea zice stai să vezi şi să nu crezi eu sînt o stafie, se ceartă ei el nu o crede, pînă nu are încotro şi vai ce poate să se întîmple, neîntîmplabilul, se îndrăgostesc bineînţeles nebuneşte unul de altul amor mare şi vai atît de romantic!
Deşi ea era practic cam imaterială după capul meu dar această poveste sfidează normele! ei adorm îmbrăţişaţi după episoade pasionale pînă cînd! Maică-sa şi doctorii zic noi ne-am plictisit, coma asta cerebrală cum este ea, soartă de trezie n-are, s-o lăsăm aşadar să se ducă! Într-o noapte ea îi spune lui dragă mi-a venit ceasu, mă decuplează nenorociţii ăştia, mă pierd ca fumu, te iubesc nu te voi uita şi el rămîne singur super de deprimat. Suferă foarte foarte mult, dar ….
În cartea număru doi ce putea să se întîmple? Eu aş fi jurat că ea va deceda şi el o s-o dezgroape cu mîinile goale şi o să vadă că nu mai era decît un cadavru intrat în putrefacţie şi o să-şi taie venele de nervi după ce-o să bea o sticlă de tranchilizante şi o să moară halucinogen! Dar nu… Ea îşi revine, habar n-are cine-i el. Arthur are inima în mii de bucăţele, şi ghinion, dă o maşină peste el, are un cheag pe creier şi vai ce surpriză intră în comă! La cine se duce el cînd se vede cu coma pe cap? La doctoriţăăă… Ca să merg cu dezvoalarea pînă la capăt, se dezmeticesc cu toţii, cer să nu fie deranjaţi şi noi ne bucurăm că s-a terminat!
Aceste două mici cărţi m-au făcut să mă întreb foarte serios dacă aş putea iubi o fantomă! Se merită să investeşti sufleteşte într-o stafie care n-ai nici un viitor?, să fim lucizi. Oare nu e cam sinistru? Ce-ar zice lumea?
Ah parcă a fost ieri cînd m-am îndrăgostit eu pe serioase prima dată, ce frumos a fost! Ce greu a fost!
Cel mai mult îmi plăcea cînd ne întîlneam şi ne plimbam, dar cînd soarta făcea să avem temee, vorbeam la telefon! Cu orele! Cu zilele! Chiar nu pot sa-mi imaginez ce puteam vorbi atîta… mi se înroşea urechea şi mă durea capul, dar degeaba, nu mă dezlipeam de receptor. Mă gîndesc totuşi era bine că aveam părinţi, altfel sigur făceam vreo nevroză sau infecţie la ureche.
În afară de că ne iubeam, ne certam foarte des. Pentru că se ştie că împăcările sînt foarte frumoase, ei, chiar erau! De obicei eu eram aia care mă certam şi caaam de fiecare dată mă împăcam singură, că-mi treceau nervii şi nu aveam răbdare să mă mai roage nimeni să-mi revin, după care mă enervam că EL nu se mişca mai repede şi iar mă supăram iar îmi trecea, chiar a fost palpitant. Pîna cînd într-o zi ne-am certat şi am uitat să ne mai împăcăm, dar asta e viaţa. Iubirile sînt ciudate, mai ales cînd te gîndesti la ele după ce au trecut.
Am plecat să scriu aceste rînduri cu intenţia să fiu caldă(!) cînd spun că am citit Grădinile Finzi-Contini şi mi-a plăcut pentru că e cu prima dragoste. Şi nu doar asta, atmosfera cărţii este deosebită, personajele sînt de pe vremuri ca să zic aşa, sensibile, educate, politicoase, ea fata ea Micol este inteligentă profundă frumoasă enigmaatică, în plus! era o fată respectabilă! Prin aceasta înţeleg fată de modă veche (oricum era în anii 30-40), adica nu cum sînt femeile în ziua de astăzi…
Frunzăream saituri pentru fete şi aşteptam să-mi vină cuvintele înspre mine să scriu textuleţul, cuvinte de laudă despre carte, e scrisă frumos, m-a lăsat cu un sentiment de nostalgie, chiar mă întrebam cu ocazia ieşirii frunzelor ierbii dacă lumea azi are avînturi inimoase, probabil că da da însă cu dar mi s-a curmat foarte repede cheful de teorii siropoase cînd am citit despre femeia modernă şi implicit despre dragostea modernă (toxică).
Femeia moderna
Titlul este usor peiorativ. Este vorba despre femeia independenta, puternica, dornica de succes (rapid, eventual) si care este intr-o continua lupta cu timpul. Este atat de grabita, incat ajunge prea rapid in patul unui barbat. Nu conteaza daca nu il cunoaste bine pe celalalt. Il poate cunoaste si dupa ce fac sex. Raspuns gresit!
Nu s-a produs inca o mutatie evidenta in constitutia femeii. Inca mai suntem romantice, nu putem disocia iubirea de placerea fizica. Daca in cazul unui barbat, sexul poate fi o simpla satisfacere a unei nevoi primare, femeia are nevoie de afectiune. Si daca nu o primeste inainte de a face sex, atunci va face tot posibilul pentru a o obtine dupa.
Nu poti cunoaste o persoana dupa ce ati experimentat amandoi cea mai puternica deschidere. Vei fi marcata, oricat ai dori sa negi lipsa sentimentelor. Daca a fost bine, te vei simti legata de partener. Te vei indragosti si vei rata sansa de a il cunoaste. Sau vei amana aceasta necesitate.
Placerea fizica iti va intuneca judecata. (…)
Asta îmi aduce aminte de prima mea lecţie despre fetiţe şi băieţei pe care mi-a ţinut-o o prietenă de-a maică-mi cînd s-au gîndit ele că aş fi la vîrsta la care ar putea începe să-mi placă băieţii. Nu dezvolt, că e mult şi delicat, din toată treaba aia eu am înţeles că băieţii vor să se pupe şi nu numai - cu fetele şi fetele nu trebuie să vrea aceest lucru nici în ruptul capului, fiindcă în momentul în care zic da sînt mîncate, se duce şi dragoste şi respect şi tot gata nu mai e nimica, foarte grav. Aşa de tare m-am speriat, că am zis că n-o să-mi placă niciodată vreun băiat în viaţa vieţii mele! - din fericire am scăpat de traumă, ceea ce îi doresc şi domnişoarei care a scris articolul! Şi ajung iar de unde am plecat, vai ce frumos a fost cînd m-am îndrăgostiiit!…
Mai zilele trecute vorbeam cu A. despre o dînsa şi un dînsul care se iubesc şi nu pot fi împreună pentru că ghinion e o situaţie foarte complicată. Asta eu înţeleg, să iubeşti complicat. Cînd dificultăţile întimpinate de cei doi sînt exterioare interiorului universului iubirii lor doar patru genitive, credeam că pot mai mult, eu sînt foarte de acord, dar cînd încep să se complice în interior, pe mine mă depăşeşte. Mintea mea simplă nu prea pricepe de ce ar gîndi cineva atît de deraiat, încît să închizi un om cu tine în casă, într-o cameră nemobilată, doar pentru că suferi tu şi n-ai altceva mai bun de făcut.
Ochii albaştri, părul negru este o carte pe care eu nu am înţeles-o dar schema cromatică pare a fi ceva deosebit.
Sînt doi oameni cu probleme la kap acolo. Un bărbat iubeşte un alt bărbat şi plînge. Într-o seară întîlneşte o femeie care semănă cu bărbatul viselor lui - ochii albaştri, părul negru, îi propune să vină acasă la el să se încuie într-o cameră din viluţa lui pe malu mării - era bogat şi atrăgător!, într-o realitate atemporală aspaţială asexuală, cîte zile or fi nevoie pînă depăşeşte el această fixaţie apăsătoare. Ea poate să plece ziua, dar să vină noaptea să doarmă acolo la el. Bine.
El plînge, întruna, n-am văzut în vreo carte atîtea lăcrimioare cîte a putut vărsa omul ăsta, cînd dormea plîngea, se trezea plîngea, o atingea plîngea, din cînd în cînd plîngea şi ea, că altfel nu se mai putea. Ea dormea - la început îngrijorător de mult, apoi tot mai puţin, ghici de ce! că se îndrăgosteşte de el şi stătea trează să se bucure, că aşa sînt femeile complecse, iubesc fics pe cine nu trebuie! Şi se miră că-s nefericite!
Ea spune că dragostea ar trebui trăită aşa cum o fac ei; trupul părăsit într-un pustiu, în minte doar cu amintirea unui singur sărut, a unui singur cuvînt, a unei singure priviri pentru o singură iubire.
După foarte multe chinuri, pentru că doamna Duras nu se poate abţine să nu bage o erotica mică, cei doi reuşesc să se cunoască unul pe altul în sensul biblic, lucru care iarăşi provoacă rîuri de lacrimi. La final se despart relativ descătuşaţi!, urmînd să-şi găsească fiecare fericirea în braţele altui bărbat, deşi mă îndoiesc, pentru că par foarte absorbiţi în absurditatea lumii.
Am citit că acest roman este inspirat de propria experienţă a scriitoarei care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă alături de un bărbat homosexual. Părerea mea este că dacă era fată isteaţă îşi lua un amant tînăr frumos şi hetero, n-o durea capul şi nu îşi frustra personajele.
Ea spune că sînt ca nişte personaje ţinute împreună într-o carte şi că, odată cu sfîrşitul cărţii, vor fi lăsaţi să se piardă în mulţimea oraşului.
Cred că vine primăvara, în Dablin dimineaţă ningea zburdalnic iar eu mă simt de la prima oră a primei zile foarte intelectuală, aşa că mă voi apleca spre literatură.
Daniel Pennac mie-mi place foarte mult şi a fost o încîntare pentru mine să citesc patru din cele cinci cărţulii care formează saga Malaussène. Cele traduse de la Polirom sînt (în ordinea în care ar trebui citite, neobligatoriu, nefiind legate) La căpcăunii veseli, Zîna carabină, Micuţa vînzătoare de proză, Fructele pasiunii. Lipseşte Domnul Malaussène, care ar trebui să vină înainte de Fructele pasiunii, dar din motive obscene editura s-a gîndit să-l sară şi eu sînt în dubii dacă să-l achiziţionez anfranse şi să-mi pun creierii pe sîrmă, sau să-l aştept calmă pînă se va milostivi cineva să mi-l traducă.
Pentru că este blogul meu şi pot să mă dau savantă, zic: eu recomand acest autor, din cîteva motive subiective, unul dintre ele fiind că-mi place cum vorbeşte, am văzut un filmuleţ cu el pe saitul de la Gallimard (jos capitolul L’entretien) şi mi s-a părut şaarmaaant. Al doilea motiv este că nu mă oboseşte cu tristeţi apăsătoare. Şi în cărtile astea sînt necazuri - ca la toţi oamenii, dar sînt prezentate sub forma unui “nor de rahat” adică mai uşurel şi mai pe înţelesul meu. Al treilea ar fi simţul umorului, la unele pagini chiar am rîs şi în hohote şi în autobuz, la unele nu am rîs deloc dar ele “respiră” un fel de chicoteală cîteodată chiar neagră.
Alt motiv ar fi imaginaţia debordantă a cărţilor, să poţi inventa situaţii palpitante şi personaje care să poată fi întoarse cu susu-n jos ca la circ şi cititorul să facă aaaa acuma o să pice şi nu pică, tot felul de scheme şi te lasă cu răsuflarea tăiată uau asta e treabă serioasă! În afară de toate astea, familia Malaussène este foarte lipicioasă! Îţi vine să-i iei acasă, eu cel puţin am prins drag de toţi şi n-aş avea nici o problemă dacă D Pennac ar mai scoate încă vreo cîteva cărţişoare cu ei!
Nu este Anna Karenina, asta este un lucru clar, dar merită citit, mai ales dacă eşti într-o pană de chef de lectură, sau într-o dispoziţie proastă, nu sînt cărţi neapărat de vacanţă sau de tren, e ca şi cum ai sta la o şuetă cu un tip haios şi isteţ despre ce “căcaturi” ţi se pot întîmpla cîteodată şi nu faci caz, dar faci haz de ele. Atîta.
Dee mi-a zis săptămîna trecută că a văzut The Kite Runner - filmul deci apărut proaspăt. Cartea este ieşită de mai demult, dar eu am cumpărat-o acum vreo lună, cînd am auzit prima dată că se face film. Pentru că aveam o presimţire că vreau să citesc şi, dacă apuc să văd la teveu, sigur adio lectură. După ce mi-a zis fata că l-a vizionat eu am sărit direct pe carte şi m-am apucat de ea, este tristă şi gravă cu probleme de castă de religie de politică, ah în ce m-am aruncat. Am văzut treilerul de la film, că nu m-am putut abţine, dar pare un pic diferit de ce este în carte, aşa că! Eu zic pentru cine îi place să citească, să ia întii cartea în braţe, este tradusă la noi, Vînătorii de zmeie, editura Niculescu. Filmul este frumos oricum.
Pentru că noaptea mă trezesc cu super nervi din cauza nasului curgător şi-a tusei, merg prin casă şi iau cărţi la întîmplare, pe care le citesc tot la întîmplare, ca să fie palpitant. Asnoapte a fost asta:
Oamenii blocurilor locuiesc acolo, în mod fundamental, din nevoi dictate de construirea societăţii noi şi de distrugerea lumii vechi. Să nu uitam: blocurile au fost construite pentru a adăposti, în masă, braţele de muncă inventate şi consumate de industrializare. Oamenii blocurilor au fost, de la bun început, pasageri. (…) Locul nu e al lor, deşi, cu timpul, aceşti oameni au reluat gesturile clasice de integrare: au plantat pomi în faţa blocului, au pus bănci, au montat uşi monumentale pe holuri insalubre. Gesturile evoca împămîntenirea, dar lumea blocurilor nu poate întoarce spre locuitorii ei nimic pe măsură. Spaţiul e străin, căci rămîne ce a fost de la bun început: un loc viran construit. Dacă produce totuşi ceva, spaţiul blocurilor încurajează o lume dizarmonică, o populaţie ai cărei indivizi, neputîndu-se ignora, sunt, adeseori, legaţi prin raporturi ostile. Aşa au învăţat oamenii blocurilor să convieţuiască într-o camaraderie de subzistenţă, într-un model de viaţă lipsit de arta de-a trăi, de fineţea şi discreţia coexistenţei libere, de ceea ce s-a numit, odinioară, şi in România, civilizaţie.
Părinţii mei stau la etajul unu, au o copertină pe care vecinii lor de sus aruncă resturi de ţigări, resturi de mîncare, conţinutul sacului de aspirator, scrisori primite ilicit şi multe multe altele. Copertina este comună la toate apartamentele de la nivel, asta vine opt, maică-mea îşi pune flori vara acolo. Unul dintre vecini are două pisici, care îşi fac nevoile în florile maică-mi, cînd ea iese să-şi bea cafeluţa sau la o şueta cu diverse prietene, sau să-şi admire florile, este o putoare de nu poţi sta, eu nu sînt rea de greaţă de felul meu, dar cînd am fost acasă am crezut că leşin cînd am coborît pe balustrada aia să o spăl. Vecinul e de vină că nu învaţă pisica să facă nevoile în casa lui sub nasul lui?! Sau maică-mea care vrea să aibă flori ca la Sifoane şi se riscă să aibă de fapt nişte ghivece pline cu răhăţei şi mucuri de ţigări? Eu zic că maică-mea.
Cînd a văzut că n-o scoate la capăt cu florile, s-a gîndit să le aducă în casă şi de acolo, la ţară. Pînă atunci, ghivecele fiind mari, că femeile vor leandri şi trandafiri japoneji, cu cît mai mari cu atît e ea mai tare - s-a gîndit să le scoată pe casa scării, că ce-are, doar nu încurcă pe nimeni. Aşa a fost, a scos unul, a plecat la pîine, cînd s-a întors n-a mai găsit niici urmă de ghiveci! L-a scos pe al doilea, care a stat acolo pînă a doua zi şi dus a fost. Maică-mea avea trei ghivece mari de toate, pe toate i le-a luat, deşi ei îi venea greu să creadă că poate să i-l fure chiar şi pe al treilea şi este vorba despre nişte ditamai ghivecele, nu o muşcată ramolită! Deh. Cine e de vină? Prima dată aş fi zis că hoţii, a doua oară aş fi ridicat din umeri, dar a treia oară clar ea e de vină!
Eplele ar putea continua…
Ce a fost unic şi sacru prin frumuseţea convieţuirii a fost scos, cu buldozerul [prin dărîmarea cartierelor vechi şi înlocuirea lor cu blocuri], dintre valorile nationale. Operaţiunea (…) a lovit în acel centru de echilibru care împiedică anarhia: capacitatea de a trăi împreună, siguranţa că eu sunt eu şi tu eşti de acord cu mine. (…)
Tinerii postcomunişti români trăiesc cu senzaţia acută a unui destin strict individual, epţional şi autonom. Cu rare epţii, postcomuniştii generaţiilor noi se raportează numai la victoria profesională, căci geografia spirituală locală a fost devastată şi nu mai are relief. (…) Trecutul a existat şi, prin urmare, nu mai există. Viitorul depinde de un deget bine pus pe hartă.
T. Ungureanu - Tehnica neputinţei la români, Humanitas 2006
lentă. Nu ştiu acuma cît îl bucură pe I C comparaţia cu De veghe în lanul de secară. Cred că îl flatează (pe cine nu ar flata?) dar îl şi incomodează. Fiecare cu treaba lui. Seamănă, adica e vorba despre adolescenţa tembelă cu probleme angoase coşmaruri bătură şi femei şi de toate, ca atitudine zic că seamănă cum se exprimă şi unul şi altul slobod rău şi … hai să nu fiu snoabă să spun jmanfişist, că vorba aia, avem expresii şi în limba noastrăi o comoară, îi doare cam în fiecare completează cu ce vrea.
t în perioada divorţului, după o idee mai veche.
plele ar putea continua…