Cum mă duc eu, se poate întîmpla ceva de genu’ taifun ceaţă pană de curent grevă cefere.

Cînd eram eu demult copil şi mergeam cu toţii la mare, că aşa se purta te duceai cu bilete prin Onete, unii nimereau vreme bună alţii vreme proastă, noi mergeam în perioade calculate cu grijă în timpul iernii conform unor semne naturale cum ar fi pe ce parte s-a întors guşterul cînd a dat prima brumă sau unor semne astrale se ştie că atunci cînd se pişcă luna vine ploaia sau pe baza datelor ştiinţifice precise: cînd avem concediu. Înainte să plecăm, erau alte serii pe care noi le aşteptam să se întoarcă şi să le evaluăm bronzul: dacă vremea fusese bună, se venea cu arsuri de varii grade, dacă vremea fusese jumijuma se venea cu ceva decent şi, dacă plouase, albeaţă pe toate planurile; asta era cam aiurea că toată lumea te compătimea şi se ruga să nu păţească un necaz idem.

De aia spun şi zic, tristeţe mare în tabăra noastră la aceste două obiective turistice. Totuşi, în ciuda norilor, ne-am bronzat de la vînt şi am văzut lucruri interesante!
Într-una din excursii am fost cu autocar organizat frumos şi nenea şoferu’, pe lîngă că ne zicea că în stînga e nu ştiu ce în dreapta nu ştiu ce, ne-a cîntat puţin la banjo cînd mai făceam cîte o pauză, mi s-a părut faain. Dacă am fi stat pe un scaun mai în faţă şi dacă DD ar fi dat-o la o parte pe grasa care i s-a băgat în cadru, ar fi fost un montaj simpatic. Nu ştiu de ce simt oamenii nevoia să dea din cap sau să pocnească din degete.

Ştii cum sînt fazele de genul poza asta era înainte (sau după) ce a picat meteoritul sau am aflat că sîntem neamuri cu Papa, pe linia cu coincidenţele, poza a fost făcută cu cîteva ore înainte să declarăm că am făcut o insolaţie blîndă dar convingătoare. Ne-am plimbat o zi întreagă cu bicicletele pe o insulă care nu face obiectul conversaţiei, bătea o briză normală pentru condiţiile geografice însă pedalatul pe dealuri cu vîntul în freză este inconştienţă curată, seara cînd am ajuns la hotel, am constatat cu mirare că sîntem pe jumate morţi.

Am decis mergem pe aproape servim o gustare + o aspirină => somn, DD vede o terasă pe care scria ceva gen “crîşmă” în poloneză ori cehă, îl lovise dorul de tradiţionale şi vai că să descindem acolo că el vrea friptană neapărat că nu mănîncă nici o stridie nimica, e prea epuizat pentru cuizine şi beşameluri, inima îi cere fleică. Ne-am prăbuşit pe o banchetă afară, la doi paşi de noi era o femeie tînără cu un aspirator lîngă ea şi doi copii, ambii cu nişte urşi roz uriaşi în braţe pe care îi pupau şi îi puneau în diverse poziţii, ba în braţe ba pe spate, ba pe bancă, ba îşi dădeau cu ei peste ochi, mama lor bea bere şi discuta cu cîţiva cehi destul de “veseli” care încercau să le fure urşii copchiilor sub rîsetele cristaline ale damei, un fel de “şou” teribilistic fără nici un haz pentru privitori, din ăla penibil de bodegă.

Cînd am apărut noi, oamenii au început să ne trimită ocheade discrete şi mai puţin discrete, rîdeau, se întorceau, îşi dădeau coate, şuşoteau, ca să nu fim paranoici n-am comentat aspectul, eu am zis vreau bere. Chelnerul nu mai venea, îl imping pe DD şi zic tare: Calzberg! bere! mai repede! că mi-e sete, el abia se mişca, eu am pus capul pe masă am aţipit, m-am trezit, am băgat jumate de halbă, m-am sprijinit într-un cot, am constatat că mă ustură pielea pe faţă.
Mă uitam la DD cu o milă nedisimulată, adică îl mîngîiam tandru pe frunte, că era rooşuuu parcă îi aşezase cineva un fier de călcat pe chelie şi vorbea rar şi incoerent. Nu că ar fi contat ce discurs avea, nici eu nu gîndeam prea limpede şi de văzut vedeam cum ar radia căldura pe o şosea şi tu te uiţi prin aburii respectivi înţelegi.

Vine şi mîncarea, servim, comandăm o nouă bere, chelneriţa se uită cu neîncredere la noi, totuşi ne aduce încă una, într-un final DD zice dragă, eu cred că ăştia rîd de noi că tu arăţi cam beată. Eu mă întorc şi spun duios ba dimpotrivă dragul meu, tu ai o faţă de parcă ai stat cu capul în cazanul de făcut ţuică şi nici cuvintele nu-ţi sînt prea la îndemînă. El zice ah pînă acuma nu ţi-am zis nimic, fiindcă ştiu că ai tenul sensibil, dar ai un nas ca o pătlăgică, ochii injectaţi şi mai ai şi jumate de barbă roşie! Nu e adevăraaat!, eu arăt superb, uită-te la tine! Hai la baie dacă ai tupeu! Hai! Eh şi ne-am dus, ne-am lămurit, am băut berile calm şi am plecat, eu tot ziceam într-o zi o să ne aducem aminte şi o să rîdem de întîmplare, pe urmă mi-a venit rău şi nu mai ştiu nimic.

Podul ăsta verde nu-mi place, imediat după el trebuie să mă ridic de pe banchetă (din autobuz) pentru că “urmează staţia” la care îmi vine rîndul să cobor, pe urmă trec pe lîngă un pub cu ornamente aurii şi un magazin închis acum din motive de recesiune, apoi un hotel ieftin cu o capelă la parter şi un gang în care se cumpără iarbă la negru.

Am observat că dimineaţa apa e liniştită şi puţină din cauza fluxului, clădirea bej din colţ are nişte basoreliefuri destul de mişto. Nu înţeleg de ce Pete îmi dă de muncă fics cu cinci minute înainte de închiderea programului dar ceeel mai mult mă întristez la gîndul că ieri s-au dat ziarele cu o gogoaşă gratis şi eu n-am prins-o pentru că m-am repezit şi am furat un ziar de sub tejgheaua fetei, pe urmă am fugit să prind unşpele, ah ce pierdere!

_____________________

Administrative, ca asa e frumos sa faci curat inainte de-a pleca, sa gasesti bine mersi cind te intorci:

- blogul nu e inchis, o sa pun poze ori filme ori ce am eu chef in anumite momente ale zilelor

- comentariile ramin deschise, forumul e deschis in continuare daca pina in septembrie nu se constata nici o miscare va fi inchis din motive evidente ca nu-si are rostul

Am implinit patru ani de blog zilele astea, asadar la multi ani la toata lumea veche si noua!
______________________

Dînd cu matura, am gasit un filmulet in care nu se intimpla nimic, dar e facut intr-o zi cind stateam pe chei si citeam aiurea, vremea era faina soare colo, intre timp s-a innorat si am revenit la atmosfera dubioasa care numai vara nu se cheama.

Cum spuneam, revin repejor, ca cica am wifi in camera la hotel, asa ca!
____________________

De cîtva timp m-am hotărît să-mi dedic existenţa confecţionării piţei perfecte, am încercat mai multe reţete de cocă, mai multe drojdii, toate poziţiile în cuptor şi combinaţii de umpluturi, timpi de lăsare şi bulioane, am cîştigat multă experienţă şi greutate, dar cred că sînt aproape de nirvana. Cel mai mult îmi place cu ouă în ea, îmi aduce aminte de tinereţe la Costineşti unde era o piţerie care nu ştiu dacă astăzi mai e, avea o coadă imensă şi mesele arhipline, am stat vreo săptămînă într-un an şi am mîncat zilnic la prînz şi seara acelaşi lucru.

Ah… revenind. Pentru că vreau să fie cu multemulte pe ea, schepsisul pe care l-am nimerit la ţanc în ediţia de astăzi este că am pus aluatul gol singur în cuptor 5 minute cît să-şi facă nebunia, şi pe urmă am tăbărît pe el cu şuncile şi ouălele, am mai lăsat 10 minute şi am închis cuptorul; cînd oprit focul, am aşezat feliile de moţarela (pe care înainte o puneam de la început, mi se lăbărţea, făcea crustă se pîrlea şi blatul rămînea ofilit dedesupt).

Am descoperit că piţa e mega simplu de făcut, odată ce te-ai apucat şi depăşeşti frica instinctuală de făcut aluat – care a fost un lanţ greu la picioarele imaginaţiei mele culinare.

Reţetă, deşi se găseşte pe toate drumurile, pentru o piţă cam de 30cm diametru:

o cană de făină
o jumătate cană apă caldă
drojdie proaspătă cît o măslină
o jumate de linguriţă de miere de albine
două linguri de ulei
un vîrf de cuţit de sare

Într-o cană se freacă drojdia cu mierea pînă se înmoaie, se pune şi un pic din apa caldă, se lasă 5 minute. Într-un lighean se pune făina cu sarea, se face un fel de gaură în mijloc unde o să se toarne apa, drojdia şi uleiul, încetişor se încorporează, se amestecă pînă începe să arate a aluat care mai vine frămîntat 5-10 minute pînă începe să facă bule. Se face o mingiucă rotundă, se unge un pic cu ulei, i se taie cu cuţitul o cruce pe frunte şi se lasă la umflat într-un loc ferit de curent. Cînd se dublează ca volum, se ia, se pune pe masă (ori frigider, ca Claudia) şi cu paharul sau sucitorul se face foaie, se pune în tavă, se unge cu un pic de ulei şi ketchup. Se pune cuptorul la încins, cînd e fierbinte, se pune tava acolo 5 minute. Pe urmă se pune umplutura, se mai coace cam 10 minute. Cînd e gata, punem brînza, închidem uşa cuptorului şi mai lăsăm 10 minute să îşi revină.

Hmmm se vede o folie de aluminiu, eu am pus-o de aiurea, nu e nevoie.

Ăăă nu înjuraţi, nu mă fac Suzi culinar, doar că sînt ghiftuită şi simt nevoia să mă exprim.

Am trecut peste un fel de timiditate cred că se cheamă cînd ţi-e ruşine să zici cuiva că vrei să pozezi şi pozezi fără să ceri voie, deci am zis cucu bonjur vulevu să staţi să vă instantaneiez în camera mea? Au răspuns afirmativ, domnul de la cărţi chiar şi-a luat paharul cu limonadă în braţe très chique, foarte amabili.

Astea made in Peru cu pene sînt amulete de prins vise (dream catcher) să visezi numai vise roze, cele neroze se prind în cercul respectiv colorat. Mi se par faaaine şi poate mă apucă nebuneala de cumpăr pentru dormitor, că şi aşa n-am nimic deasupra patului şi mă cert cu DD o dată pe lună, cînd mă apucă decoratul, ce tablou să punem – eu vreau natură abstractă, el natură concretă. Asta ne-ar rezolva şi decorul şi visele!

Fromajuri din Olanda, cartofi prăjiţi de origine incertă şi clătite.

Domnii de la crêperie erau franceji şi boscorodeau prea repede pentru nivelul meu de înţelegere.

Un tip de la mine de la servici a stat cîţiva ani în Franţa într-un orăşel pe undeva prin sud şi, oricît a încercat el sa se împrietenească cu buşerul, bulanjerul, fromajerul, jardinierul şi alte meserii, toată lumea îl ignora cu nesimţire, pînă într-o zi cînd facteur-ul l-a întrebat din ce parte a Angliei e şi omul a răspuns revoltat ferească Sfîntul Patrick să am eu vreun strop de sînge englez în venele mele! Sînt irlandez!

Ceea ce a fost un fel de Sesam deschide-te, bine, toată întîmplarea a avut loc înainte de meciul Irlanda – Franţa din noiembrie anul trecut pentru calificarea la mondiale.

Şi flori o grămadă destul de diferite faţă de ce găsesc eu la cooperativă la mine în sat dar, cum traversez o perioadă foarte frugală ca investiţii, m-am mulţumit să le admiiir, oricum nu sînt bolnavă cu florile, deci am supravieţuit.

Cel mai simpatic este ca lumea vine la oras, se schimba de haine, abandoneaza cizmele de cauciuc linga tomberonul din statie si urca in autobuzul spre acasa imbracata impecabil!

Bonus, ca n-am chef să mai stric o foaie, pe o străduţă din centru, un fototapet cu multe subînţelesuri, e de taină? e ultima? printre noi e un trădător? se serveşte doar vin roşu? mai aduceţi nişte scaune?

Şi plouă… plouă…

O tipă pentru care am lucrat eu cînd am venit aici avea un fel de şoricar pe care îl chema Bono, pentru că l-a văzut într-o zi pe Bono în persoană coborînd din maşină pe strada ei şi intrînd în casa unei vecine  care era o rudă îndepărtată a unei prietene a impresarei lui Bono, îţi dai seama, era ca şi cînd trecea cometa Halley pe cerul Dablinului.

Dacă văd vreo vedetă pe stradă la munte la mare şi o şi recunosc!, gen Bono ori Daniel Day Lewis ori Colin Farrell sau Ronan Keating, îmi botez pe primul născut idem cu tot numele vipului respectiv, sau al trupei, dacă îi văd în formaţie completă.

Şi varianta în engleză.

Cînd mă gîndesc acum că în urmă cu o sută de ani singurele lucruri care mă enervau la ziua mea erau gladiolele pe care nu le suportam şi ne invadau casa cînd veneau invitaţii la “patron” şi faptul că, fiind în timpul vacanţei, nu puteam duce bomboane la şcoală să-mi cînte şi mie copiii lamulţiani!…

Săptămîna trecută am ajuns într-un cartier al Dablinului complet refăcut, o zonă pe chei spre Port care înainte era un dezastru şi acum este un paradis de betoane, oţel şi oglinzi ultramodern. Îmi plac clădirile moderne mai mult decît vreau să recunosc şi cred că a nega farmecul structurilor noi e dovadă oleacă de provincialism în abordarea artei arhitecturale. Am dat-o la greu. Ă, revenind!

Nu cred că apa din rîul central este musai caldă, nici curată, am impresia că unele canalizări încă se mai varsă printre pescăruşi lebede batomuşul local, dar cînd eşti aventurier şi afară e soare, cînd n-ai marea la doi paşi (!), te arunci unde nimereşti, mi-a plăcut de ei cît de natural au rămas numai în chiloţei în văzul orcui şi zbang zbang zbang s-au aruncat de pe pod.

Lăsînd tineretul cu ale lui să păşim pe promenadă, făcută ca-n Startrek, în stînga e o firmă de avocaţi, în dreapta cilindrul un centru de cercetare, în zare podul şi centrul tradiţional. În stînga zic, în spatele birourilor se găsesc străzi cu blocuri parcă desenate dar desenate frumos adică.

Ca să nu te plictiseşti, ai cafenele restaurante spauri ca în vacanţă şi un teatru marele teatru cu o capacitate de stadion, unde joacă piese cu recenzii proaste la ziar şi un aşteptat concert Michael Bolton din astea de varieteu vazică, aplaudabil.

Printre blocurile respective am dat de un turn conservat, într-un părculeţ, cu trei palmieri, exotic în felul lui, în afară de că arată foarte out of place, stăteam şi îl pozam ca omul cu privirea-n sus cînd m-a lovit senzaţia că se prăbuşeşte ceriul! Din cauza norilor care se deplasau repede rău pe lîngă turn din spatele meu spre în faţă, am avut iluzia că norii stau pe loc şi turnul de mişcă în direcţie contrară, adică vine pe mine. Mega ciudată senzaţie, m-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat aşa pînă mi-a amorţit gîtul, cînd am dat să mă ridic mergeam parcă eram beată nu puteam să fac nici un pas, a fost destul de palpitant eh să mai zică cineva că am eu o viaţă banală!

În afară de meditaţie şi lectură, se vede cu ochiul liber că mă bucur să-mi trag poze îmbrăcată cu cerceii de la Mimii, după cum am promis pictorial acum un mileniu!, mai am încă două perechi, pînă se termină vara fac un calendar!

Pentru că cerceii sînt atît de frumoşi şi era aiurea să apar eu pozînd ca zîna în peisaj, m-am gîndit să îmbin plăcutul cu plăcutul şi ţin în braţe un album de artă de la o expoziţie (iar) la care am fost săptămîna trecută, cu artă mogulă foarte mişto, despre care am scris superb! cu poze superbe! în The Chronicle. Mulţumesc domnului C. Stănescu pentru ajutorul acordat şi completările biografice superbe şi ele!

___________

Ca aspect administrativ, posturile mai vechi de 7 zile au comentariile închise, nu că aş fi avut eu ceva împotriva cuiva, dar primesc aprox 100 de comentarii spam zilnic şi n-am timpchef să stau pe blog să cenzurez reclamele.

Cours Mirabeau este un loc în Aix en Provence unde vin turiştii şi se minunează, hoteluri luxoase, copaci cu umbră deasă şi fîntîni răcoroase unde să-ţi scalzi picioarele cu băşici de la papucii de turist care te rod.

Calanques sînt fiorduri sau golfuri înguste stîncoase spectaculoase de la Marea Mediterană între Marsilia şi Cassis. Aici le vedem în zare pe cele de la Cassis.

Castelul de la Peyrepertuse este un castel pe o stîncă neagră, face parte dintr-o colecţie mai mare de castele "cathare", fortăreţe la graniţa de sud a Franţei pe vremea cruciadelor.

Peisaj montan cu Peyrepertuse

Cheile Bicazului!

Aigues Mortes este un oraş în sudul Franţei, înconjurat de ziduri din Evul Mediu păstrate şi în zilele noastre. Grădina Raiului a lui Hemingway se petrece prin zonă.

Le Grau du Roi un orăşel tot în zona de sud, cu un far şi mult soare

Martigues pe aproape ploaie, i se mai spune şi Veneţia provensală. Pe vreme frumoasă, are plaje chiar faine.

În poză aici Narbonne pare mai degrabă Veneţie, dacă e la o adică, pescari printre blocuri.

Andorra, are cam 80 de mii de locuitori şi doar 6% sînt francezi.

Poze Ovidiu, texte dedesupt Suzi şi Gugăl.

Plouă cît plouă, dar cînd vine vara, vine cu un entuziasm care le lipseşte ţărilor obişnuite cu luni întregi de huzur sub soare, aici chiar contează, au apărut terase unde înainte erau bălţi, sînt scaune şi mese peste tot, îngheţata se vinde ca ceaiul în zilele “obişnuite”, e plin de pălării ochelari de soare picioare decolteuri şi mirosul de cremă omniprezent care mi se pare insolent de senzual şi fluşturatic nu ştiu cum, total neconform cu ideea de luni dimineaţă.

Mă pornisem să spun doar că e frumos şi n-am răbdare să stau să scriu să citesc să nimic, mă duc afară şi revin cînd se strică vremea. La revedere!

Păcat că a fost destul de înnorat, dintre cele patru “performanţe” pe care le-am văzut eu, cea mai palpitantă a fost din filmuleţul de mai jos, nu de alta, dar băiatul avea kilt şi na, om sînt şi eu, dacă avem acces la tehnica de performanţă, putem zări ce e dedesupt, la secunda 39. Sincer, nu cred că era în fundul gol, deşi ar fi fost palpitant, mai ales că, la un moment dat s-a urcat pe o scară de unde putea pica la orice boare de vînt . “This is your future, stop chasing skirts and get one!”

______

După ce am ascultat-o cîteva minute pe conaţionala mea cu părul proaspăt vopsit un morcoviu perfect cum întreba pe o prietenă dacă poate să-i ducă “lu’ mamica” un bax de cafea şi pe urmă a vorbit cu numitul Romică şi l-a trimis să cumpere baxul repederepede, m-am cufundat în lectură, unde este vorba despre un rocker pensionat după ce – se zvoneşte – ar fi avut o revelaţie într-o budă într-un club (devenită între timp loc de pelerinaj pentru fanii lui) şi n-a mai cîntat nici un vers. Rockerul este acum trecut de prima tinereţe,  face cunoştinţă cu diverşi copii ai lui din flori şi află că va fi bunic.

Îl apucă o criză existenţială în timp ce din căştile din urechile domnului vaporos de la dreapta mea izbucnesc sunete de thrash heavy death ceva cu mugete draci anateme cadavre mutilări ghitări şi tobe, mă uit la el, el pasiv se uita pe geam parcă asculta o doină la nai. Ridic din sprîncene – firesc, nu?, îmi părea mai degrabă genul Shakin Stevens, instant îmi trag una peste mînă în gînd, o Suzi, babetă cu prejudecăţi şi tipare superficiale la tărtăcuţă, cînd ai să înţelegi că lumea nu se împarte aşa cum crezi tu?

Iubitorii de roc sînt neapărat slabi şi profund tulburaţi, de obicei beau alcoluri dublutriplu rafinate şi chiar (o!) se droghează. Nu se duc la sală, nu se spală şi poartă haine negre.

Fanii de rap se duc la sală, beau sucuri cu proteine şi îşi iubesc mama. Rar au piercing-uri şi merg apăsat, ţi se adresează cu omule sau frate. Au ceasuri mari şi sînt aproape analfabeţi.

Amatorii indie, ca şi amatorii de jazzie, sînt mic burghezi iubitori de artă mijlocie, se îmbracă destul de trendy, unii se duc la sală alţii la restaurante, beau vin şi le place să fumeze, măcar în gînd.

Cei dedicaţi muzicii simfonice au stil vestimentar clasic spre etern, le place să se audă vorbind, nu au firi aventuroase, în schimb pot avea imaginaţie bogată. Fie sînt vegani şi ioghini, fie sînt boemi, foarte rar fast-food-işti.

Şi aşa mai departe.

______

Cartea e Juliet, Naked de Nick Hornby.

Pe situl Historia.ro este un articol cu cîteva fotografii proaspăt descoperite, cu Micul Prinţ, făcute se pare cu cîteva ore înainte de decolarea în zborul fatidic. E un sait fain, merită citit, aproape exotic pe lîngă celelalte abonamente pe care le am în ridăr.

În sfîrşit am atins nirvana dablineză pe care mă chinui s-o ajung de ceva vreme, ieri gata, a fost vreme frumoasă, deci m-am aventurat. Cel mai mare parc din Dablin are la un moment dat o portiţă care dă spre un domeniu, o fermă. Farmleigh a fost (între 1873 şi 1999) proprietatea familiei Guiness – omuleţii cu berea, că-şi permiteau, mai apoi statul irlandez a făcut bine şi a cumpărat-o, a renovat-o şi a dat-o spre admiraţie poporului, cu condiţia să respecte natura. În fiecare duminică are loc aici un fel de tîrg culinar, adică mai vine cîte un ţăran organic şi vinde o bucăţică de fagure pentru 100 ioro gen (sic), sau expoziţii de tablouri bizare pe care le cumpără milionarii urbei, sau vine regina Angliei şi o cazează acolo, din astea.

La acest Paradis se ajunge relativ uşor, dacă ai maşină sau minte – ceea ce eu n-am avut de două ori pînă acum, cînd am încercat să ajung cu pasul şi am eşuat lamentabil, însă m-am deşteptat!, la întrarea în Phoenix Park este un centru de închirieri de biciclete, o ideie genială şi bănoasă, la recepţie dai peste un băiat foarte drăguţ care îţi oferă două roţi pentru 5 euro/oră sau 10 euro toată ziua. Dacă începi să-i povesteşti că ai nevoie doar de o oră dar este foarte posibil să mai întîrzii cinci minute, el poate fi vrăjit de accentul tău spaniol, să-ţi spună că s-o iei oricît şi poţi să-ţi laşi pungile de cumpărături la el, să nu te incomodeze. Chaaarming, my dear Watson!

În afară de conac, pe care nu am reuşit să-l vizitez pentru că mutau nu ştiu ce mobilă şi se foiau, dar mă întorc, în afară, zic, pasc caii, măgarii şi vacile, sînt cîteva grădini sofisticate cochete, un restaurant pe malul unui lac, botezat frumos Boat House şi tot felul de verdeţuri. Din păcate eu nu am apucat să văd cîteva dependinţe şi locşoare, fiind cam copleşită de moment şi de soare, ce am apucat să văd, a fost frumos.

Ca la ţară, eh? Păcat că animalele astea sînt speriate şi puse numai pe păscut, plus că au garduri să nu le tulburi, bine, m-aş fi băgat dacă nu mi-ar fi fost frică să mă trezesc fugind pe imaş urmărită de copite şi coarne.

Restaurantul pe malul lacului cu nuferi roz, deci rai.

Grădini cu plante, iaca maci şi flori de nu ştiu ce, super mişto n-am mai văzut pînă acum.

Şi  acum în cor să strigăm moarte vuvuzelelor!

Deşi ne zbatem cu x o 1 pe campionatul englez de se înroşesc monitoarele caselor de pariuri, cînd e vorba de mondiale, oricine îi umileşte pe băieţi devine prietenul nostru, în seara asta – americanii.

Portarul englez va fi marcat pe viaţă de această scăpare am încheiat citatul.

Să ne consolăm cu cîteva petale, căci florile nu cunoaşte frontiere.

Cînd răsare luna nouă, aranjăm melcii în ordine alfabetică. Sîntem fete sensibile.

Dar să mă întorc la tema emisiunii, la evenimentul respectiv a fost un băiat pe care eu l-am iubit mult, de fapt ne-am iubit reciproc şi cred că a fost singura mea idilă despre care părinţii mei nu aveau nimic de comentat, adică! nu numai că nu obiectau, dar mă încurajau şi se distrau copios cînd le povesteam că mă fugăreşte şi mă pupă, eu mă şterg el mă pupă înapoi, eu îi dau o palmă, el îmi pune piedică… ah ce vremuri, eram în clasa întîi… Dragostea a durat patru ani încheiaţi, după care mi-a zdrobit inima – evident, m-a părăsit pentru o fată mai frumoasă (care sper că acuma are o sută de chile şi un bărbat cocoşat). Am rămas colegi de clasă în generală şi, la liceu  avut o iubită în clasă cu mine deci se lingeau în pauze la 2 metri în dreapta mea, cu alte cuvinte nu ne-am pierdut din ochi; cînd ne-am pierdut, a fost iacătă pentru 101 ani.

Na, ca orice om pe ale vieţii valuri, nu m-am gîndit prea mult la el, la importanţa sau lipsa de. a sentimentelor care au fost în forma lor pură cîndva, pentru că nu contează, nu?, dar frunzărind pozele am sărit în sus de bucurie!, mi-am adus aminte de toate prostiile, i-am făcut capul calendar lui DD, cu toate că e un ex şi despre ecşi nu se discută, el nu e un ex convenţional despre care să nu poţi vorbi, este ex-ul cu care nu se pune nimeni!, am avut gusturi bunicele retrospectiv şi  pe termen lung, măcar nu a chelit nu are burtă şi nu a venit în cămaşă în carouri şi pantaloni bej. Da, pai să o servesc pe Inozza, 3 cuvinte, hmmm firesc, nevinovat şi simplu. Să ne bucurăm că a fost!

Eram pe promontoriu, voiam din tot sufletul să pozez un pescăruş în picaj sau decolaj la alegere, în spatele meu erau maşini parcate şi eu nu reuşeam să fac zburătoarea să zboare, am început s-o bag s-o scot birjăreşte (apropo, ar trebui schimbată expresia, este atît de expirată…) pînă i-am tras un f**k you behăit cu toată puterea, cînd am auzit un horcăit în spatele meu, mă întorc uimită să văd un domn cu un ziar în braţe, la volanul unui automobil, admirînd ozonul, deci m-a luat cu jenă şi am tăiat-o în pasul voinicelului. Astea sînt faze murphy-iene, nu? Să te dai cu ruj într-o oglindă retrovizoare şi să fie cineva în maşină, sau să dai cu piciorul într-o roată… sau să facă pipi cîinele… Nu asta e dilema.

Este că melcii ăştia sînt hipnotici? Poate în ei voi afla răspunsul la următoarea:
Yann Martel vine duminică la galeriile unde tot pierd eu vremea, în cadrul festivalului de scriitori din Dablin, să vorbească despre noua lui carte, Beatrice şi Virgil, unde este vorba despre un scriitor în pană de idei, un măgar şi o maimuţă (împăiaţi) care discută diverse, dar mai ales despre fructe (fascinant) şi cam atîta. Conform criticilor, cartea este slăbistă şi chiar ciudată, eu nu mă dau deloc în vînt după literatură cu animale vorbitoare, n-am glandă pentru fabule şi metafore zoo, deşi am consumat destul de lejer Viaţa lui Pi, fiind oarecum exotic, dar îmi ajunge. În concluzie, nu voi cumpăra cartea, sau, dacă o să mă lovească s-o cumpăr, o s-o citesc numai dacă naufragiez pe o insulă pustie doar cu ea în poşetă. Şi acuma! dacă nu cumpăr şi nu citesc cartea, să mă duc să-l văd, fiindcă e un autor cunoscut şi na, e festival!, io-s mai palidă să stau acasă!? Să cumpăr cartea în eventualitatea unui naufragiu şi să cer un autograf? Să-l iau la semnat şi pe Pi? Dacă nu prea mă interesează de om, să mă duc de snoabă? Să dau 10 ioro pe biletul de intrare? Să dau 3 ioro pe autobuz? Să mă duc sau nu? Probleme…

În liceu am făcut un mic curs de istorie a artei. Mai precis un pictor nu scotea bani din tablouri şi i s-a propus să predea o oră pe săptămînă – unor suflete pierdute şi minţi încîlcite, nimic mai rafinat pentru o domnişoară la uman decît – istoriaaarteeei. Profesorul nostru în afară de că era cu adevărat un om fascinant convenabil de urît şi convenabil de trecut de prima tinereţe, ştia tot felul de arte şi avea răbdare, noi eram o clasă de fete, aveam 16 -17 ani, nu conta dacă ştiam să deosebim realismul de impresionism, nici el nu insista, în schimb ne plimba prin galerii. Şi făceam aşa: ne postam dinaintea unui tablou din care noi nu pricepeam nimic, se uita la cîte una din noi şi întreba ce-ţi spune ţie sau ce te atrage la tabloul acesta sau ce crezi că simbolizează acest porumbel mort în faţa ferestrei – asta mi-a picat mie o dată şi am spus clar o legătură ruptă porumbelul de obicei aduce veşti şi acum a murit hmhm sau speranţele ucise pentru că pasărea este în casă şi nu afară ne duce cu gîndul la o colivie, el este înăuntru, fereastra este o deschidere, dar lui acum nu-i mai este accesibilă, chestiii…

La tabloul de mai jos putem spune destule, voi lăsa fiecăruia plăcerea de a-i descoperi metaforele ascunse în spatele minimalismului cromatic. Oricum, ca rebus, omul este american, a stat o vreme în Franţa unde l-a cunoscut pe Brîncuşi.

După expoziţia respectivă m-am dus într-o altă aripă cu pictori prin ochii pictorilor foarte interesantă, am luat catalogul şi am scobit primele tablouri pe îndelete!, cînd aud un domn vorbindu-mi din spate diagonal madam madam regrete eterne tre să vă evacuăm. Deşi făcusem doar o poză discretă şi mişcată cu mobilul, m-am panicat că mă dau afară pe motiv de violare a încrederii de vizitator, dar nu, pur şi simplu închideau galeria pentru o oră, m-au condus afară cu liftul şi mă mai aşteaptă şi data viitoare!

Sîmbătă am fost în excursie la maaare, pentru că aveam foarte multă treabă pe lîngă casă, am observat că noi fugim de muncă, în uichend a fost deosebit de frumoasă vremea, aproape caniculă! Nu glumesc, au fost undeva la 30 de grade la mine în grădină, insuportabil pentru noi, slavă cerului astăzi sînt 16, că simţeam că nu mai rezist, m-am dezobişnuit de zile toride, cu toate că în poze dau bine!

Deci am plecat pe plajă, unde este răcoare şi bine, nu se prea poate face plajă fiindcă sînt pietre pe faleză şi apa este brrr, dar peisajul e seren şi poţi face drumeţii cu peisaj destul de spectaculos! În plus, mersul cu autobuzul are farmecul lui, eu personal prefer trenul, dar autobuzul are traseu mai plăcut ochiului. Şi era liber la ora respectivă.

Acuma, eu m-am chinuit să filmez imensitatea şi zgomotul valurilor, doar că nu prea a ieşit, că vorbim aiurea.

În primul, DD mă imita pe mine la început, care!, am făcut cinste cu îngheţăţi după masă, eu am luat una simplă, DD a vrut una triplă!, cu căpşuni, pepene, prostii şi, cînd am dat să plătesc, fetele mi-au cerut 6 ioro! Ceea ce eu era să leşin, am ţipat un pic isteric, era cît pe ce să le dau îngheţata înapoi! Şi pe urmă, dacă nu se înţege ce vorbim, plecaseră pescăruşii şi trebuie să găsim unul “să-l muşcăm, să ţipe”

Aici DD îşi dă seama că algele nu miros chiar aşa mişto, nu contează ce zice el, am lăsat filmul că se vede frumos cu pietrele pe fundul apei, făceau un zgomot bestiaaal. Pe care m-am chinuit să-l capturez în al treilea film…

Unde nu mai avem valuri, fiindcă nu mai era curent, asta observ şi eu că “ale dracu’” valuri acuma nu mai sînt, dar îl las şi pe ăsta, că părem că ne distrăm!

E mai mişto videoblog decît fotoblog…

Îmi place pentru că, de exemplu,

are o grămadă de păsări triluitoare şi zburătoare, îmi cîntă nişte tembele la 5 dimineaţa în grădină, de-mi vine să scot pistolul să fac numai pene pe cer, sînt simpatice din cînd în cînd şi găinăţează tot ce prind, am întins rufe în grădină, le-am păzit să nu le plouă şi, cînd s-au uscat am observat că erau cîteva răhăţite cu nesimţire. Preferaţii mei sînt pescăruşii, iaca nu ştiu de ce.

(mi s-a cam rablagit tasta f…)

are vitrine decorate destul de mişto, cîteodată tradiţional, cîteodată ţipător, uite de exemplu asta mi se pare foarte simpatică, mă opresc şi mă uit la ele, mai ales dimineaţa cînd ar trebui să fiu la timp în birou

are biciclete închiriabile – ca o capitală ioropeană ce se află, nu ştiu dacă am mai scris despre ele, îs foarte practice şi folosite în draci. JC Decaux (producătorul de panouri publicitare de care ne împiedicăm în staţiile de autobuz, în magazine, la munte sau la mare în orice împrejurare) a “dăruit” oraşului 450 de bucăţi în 40 de parcări strategice în puncte de interes navetist, abonamentul anual este de 10 euro şi o garanţie de 150 de euro.
Acum vreun an, cred, apărea în România prima bicicletă municipală de la Paris, mi-ar plăcea să cred că persoana care a adus-o pînă acasă a bicicletat jumătate de Europă într-o săptămînă frumoasă de vară, pur şi simplu era omul la Paris, a luat o bicicletă să se plimbe şi a fost furat de peisaj, atît de frumos era aerul, încît a mers şi a mers pînă a ieşit din Paris ba chiar din Franţa, s-a trezit la Strasbourg şi a zis aoleu ce mă fac, sînt obosit, mi-e dor de codrul verde de satul meu drag, ce-ar fi dacă aş da o fugă pînă în România, dacă tot m-am pornit? Aştept să aud şi despre o bicicletă dublineză trecută Marea Irlandei înot.

are femei îmbrăcate cu rochiţe roz dansînd cu nuferi deasupra capului în mijlocul străzii, pentru că e nu ştiu ce sărbătoare a primăverii la ele acasă, noi ne uităm la ele ca la urs şi ele nici nu se sinchisesc, e şoul lor!

are rîul ăsta navigabil unde fac şi pe dracu’, au pus o barcă să meargă turiştii de-a lungul “cheilor”, văd nişte case aiurea şi nişte poduri destul de banale, de obicei pe sub un cer “ca o acuarelă” şi să zică sărumîna dacă nu-i plouă, în afară de aspectul comercial, au cluburi de canoe unde dai la vîsle contra curentului şi vîntului şi, dacă nu faci pneumonie, te căleşti

are cafenele în ganguri unde nu intră nimeni fiindcă e întuneric în mijlocul zilei, cu o leacă de noroc, poţi citi ziarele de alaltăieri, ieri şi mîine, te mai uiţi prin poartă, nu vezi nimic, o atmosferă intimă şi cred că un pic interlopă

are cămine studenţeşti cu biciclete şi iederă exact în mijlocul oraşului, nici nu bănuieşti că la nord sud est şi vest sînt bănci şi corporaţii, puburi şi centre sociale de dezintoxicare, autobuze cu navetişti şi girofare de poliţie, magazine de carne şi decoraţii pentru gospodării, oameni cu griji etc etc

e frumos în Dablin, din cînd în cînd

Andrei Iovanov are 26 de ani, un serviciu bun, o logodnică frumoasă şi un apartament cumpărat şi văruit proaspăt, în care se va muta cu Nataşa după nuntă. Viaţa este minunată.

Maria Petrova are 21 de ani, e studentă şi locuieşte deocamdată cu părinţii ei, are un prieten pe care îl iubeşte şi o iubeşte.

Cu o zi înainte ca Andrei şi Nataşa să devină soţ şi soţie, Nataşa moare într-un accident de maşină. În aceeaşi zi, Maria şi Boris fac dragoste pe malul rîului.

După înmormîntare, Andrei se mută în apartament, iar în lungile nopţi şi zile pe care le trecem sub tăcere, observă de pe balcon podul X şi mintea îi oferă soluţia salvatoare în umbra apusului.

Maria Petrova tocmai a aflat că 1. e însărcinată 2. Boris este deja căsătorit, nu ştie ce să facă, le dă părinţilor vestea  că 1. vor fi bunici 2. copilul e din flori. Ivan şi Ivana Petrov îşi iubesc fiica dar onoarea familiei e sacră, în concluzie şi fără menajamente îi spun Mariei că ori face avort şi îşi reia viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ori păstrează copilul, dar nu mai este fata lor.

Andrei îşi ia haina din cuier şi cheile de pe masa din bucătărie, scrie o notă pentru posteritate, iese din casă şi o apucă spre pod. Ideea i se pare din ce în ce mai apetisantă, cum de nu s-a gîndit pînă acum? Ajunge destul de repede, se descalţă mai mult din politeţe decît că ar fi fost neapărat nevoie, îşi face curat în buzunare în timp ce caută din priviri un coş de gunoi unde să arunce un bilet vechi de autobuz.

Deodată o vede pe Maria Petrova la cîţiva metri depărtare, căţărată pe balustradă, privind cam tîmp golul de sub picioarele ei. Pentru că nu e ca în filme, cînd, după o criză personală, eroina îşi ia viaţa în mîini pe flashuri cu muzică pop în fundal, unde o vedem cum se duce dimineaţa la cursuri, seara serveşte cornuleţe cu cafea într-un lactobar, îi creşte burta, rîde iar, maică-sa îi cere iertare şi taică-su îi aduce flori la maternitate. cu lacrimi. în ochi.

Andrei Ivanov se repede spre fată şi o trage înapoi cu toată forţa de care e capabil, îi explică prin răcnete că este deosebit de periculos să cazi de la o înălţime de 30 de metri, simte un nod în gît şi se prăbuşeşte pe asfaltul podului cu Maria Petrova în braţe.

Orele se scurg încet, ei vorbesc şi plîng şi dorm şi mai vorbesc şi mai zîmbesc timid, cînd primele raze de soare încep să lumineze palid oraşul, se ridică şi pleacă împreună spre casă. Nu se ţin de mînă.

Se vor căsători peste cîteva luni.

________

Un Tolstoi al zilelor noastre va scrie probabil o carte de 5 mii de pagini în care capitole întregi vor fi consacrate situaţiei socio politice din Rusia şi războiului cu recesiunea din Uniunea Europeană, eventual ieşirea din criză datorată unui Napoleon al secolului 21, important e că la sfîrşit o vom regăsi pe Maria Petrova Andreievna Ivanova matroană respectabilă cu copii şi nepoţi, departe de apartamentul cu vedere la pod, iar în epilog vom asista la nunta de aur cu Andrei.

Dacă o să vă pice în mînă ceva de genul, să ţineţi minte că aici aţi citit prima dată. Povestea originală şi cei doi, aici, e în slovenă, puteţi s-o traduceţi cu gugăl, dacă nu mă credeţi. (varianta în română e hilară, dar ideea e aceeaşi)

Dragă jurnalule,

Am fost în parc, unde am mers pe sub copaci în foarte floare, soarele strălucea deşi era destul de frig şi, cum se infiltra prin petale, dădea o lumină roz şi iarba stătea verde, îţi venea să te cam aşezi să dormi, doar că pe jos e rece şi trage la reumatism. Deosebit de plăcut a fost!

Altceva, mai puţin peisagistic doresc să consemnez, am descoperit Farmville! Şi Treasure Isle! Pe Feisbuc!, acum aştept să îmi dea ceva energie, trimiteţi-mi, băi, nişte kiwii care sînteţi pe acolo, că o să vă dau şi eu statuete!

Este cineva prin zonă?! Hai să nenvecinim! Deocamdată am văzut că e (o) Alexandra şi Color Chic la capitolul agricultură, eu m-am pus pe crescut nişte grîu şi pfff se coace în două zile deci fac treişpepaişpe lîngă straturile respective, sper că nu se întîmplă calamităţi de genul grindină, incendii, că m-am nenorocit!

Atît am avut de spus, am plecat la săpat.