Cum citeam eu liniştită cartea despre care (n-)o să scriu imediat - sper, autorul ei spune că oamenii mari sînt cam proşti pentru că se pare că fac lucrurile care NU le plac. Nimic mai adevărat. Aşa că mi-am permis mai devreme să rememorez o libertate care mi-a făcut plăcere.
Eu nu ştiu de ce în copilărie aveam impresia că trăiesc o vîrstă foarte sclavistă atunci cînd făceam lucruri care nu-mi plăceau şi abia aşteptam să mă fac mare să ţopăi în voia mea, care ai mei cînd îi apuca înţelepciunea şi mă vedeau fără vlagă, mă tot băteau la cap să-mi trăiesc aceasta minunată “etapă” la macsim! Neuitînd să decreteze după ce duci gunoiu, te duci la pîine, măninci tot ce e în farfurie şi-ţi faci lecţiile pentru mîine.
Revenind, cartea mea cea frumoasă este două, dar la mine sînt într-un singur volum, Gloria tatălui meu şi Castelul mamei mele, de Marcel Pagnol. Este un fel de Amintiri din copilărie în combinaţie cu La Medeleni, dacă e să ne raportăm la literatura care ne e la foarte îndemînă.
Apropo, citind ce citeam observam cu cinism o anumită candoare a autorului care normal că era firească într-o carte de genul ăsta, dar tot nu m-am putut împiedica să nu am o atitudine a omului nostru hîrşîit de contemporan, care în faţa actelor de sinceritate uşor patetică scutură din umeri zîmbeşte şi zice mdeah.
Dar pentru că Marcel Pagnol, ca şi alţi Marcei şi alti scriitori morţi, a scris pentru că aşa îi plăcea lui în nişte vremi cînd nu erai ridicol că te entuziasmai de iarba verde să zicem , el este scuzat iar eu mă fac vinovată de un cinism gratuit.
Ca să nu ma mai învîrt în jurul tufei, deşi mi-ar plăcea, cartea povesteşte frumos o mică istorie de familie şi o mare istorie a unei vacanţe de vară undeva printr-un sat din Provence (ştiţi, Provence este o zonă în care cred că de la atîtea arome, oamenii devin subit un pic exaltati). Orice vreau să scriu ar fi o aiureală şi i-ar strica farmecul. Mult mult mi-a plăcut! simţeam că o să-mi placă şi m-a umplut de linişte senină cartea asta, a fost o oaaază de încîntare într-un deşert prozaic de om mare ce-l traversez pe-o camilă roz, cu siguranţă intră la valiza cu cărţi de recitit cînd mi-o fi mai greu şi mai greu, foarte lîngă Le Grand Meaulnes!
Nu ştiu cît te poţi regăsi în ea, dar îţi dă sentimentul unui chef infantil si ireprimabil de zburdat şi de urlat pe dealuri, de bucurie de poiezie de soare de prieteni adica de toate lucrurile care ne place!
Doar ca am mai aflat si ca Lili a cam murit in Primul Razboi Mondial 
Imi dai palpitatii de dimineata…
omg stiu cartea!!! ce frumoasa e superba carte, am citit-o acum cativa ani de la cineva si mi-a placut enorm! bine ai facut ca ai scris despre ea
stii ca lili a ramas prietenul lui?