Cum sa incep eu sa scriu ce am de scris si cum sa scriu ca sa nu scriu chiar prostii aiurea…
Nu-mi pare rau ca am asteptat pina acum ca sa citesc In cautarea timpului pierdut, dar nici bine nu-mi pare ca nu l-am citit mai devreme, cred ca mi-ar fi prins foarte bine pentru cultura mea literara… In mod cert lectura cartii iti largeste orizontul la modul ca eu vad asa, ca si cum as face o croaziera pe mare sa zic, cu un vapor, cind te duci cu o barca pina la prima stinca, merge, cind iei o barca cu motor, misto frumos te plimbi, dupa asta te urci intr-un yacht, te plimbi si bei un coniac pe-acolo, apoi iei un vapor frumusel si iar te plimbi, ei, se schimba treaba, dupa care te urci in Queen Mary 2 si se schimba perspectiva complet, esti in ditamai transatlanticul, cind te uiti asa de jur umprejur nu vezi doar apa, vezi o gramada de apa! Va sa zica alta mincare de peste.
Cind am inceput-o cam stiam eu despre ce e vorba, cu un copil care se culca devreme si vrea sa-l pupe maica-sa de noapte buna, destul de plictisitor, ei, dar dupa ce te obisnuiesti cu ritmul cartii, cu traducerea, cu topica, cu personajele, il lasi pe om sa povesteasca linistit despre scaieti, si despre vitraliile de la biserica, despre obiceiurile matusii, despre vecini si servitori, despre ploile de vara si cam tot ce-i trece prin minte, pentru ca e o carte invirtita, nu gluma.
Personajele sunt artistocratice, cam asa:
“In realitate, nu se resemna niciodata sa cumpere vreun lucru din care nu s-ar fi putut trage vreun profit intelectual, si mai ales acela pe care ni-l procura lucrurile frumoase, invatindu-ne alstfel sa cautam placerea altundeva decit in satisfactiile bunastarii si ale vanitatii.(…)
I-ar fi placut sa am in odaia mea fotografiile monumentelor sau ale peisajelor cele mai frumoase. Dar in clipa cind voia sa le cumpere, desi lucrul pe care il infatisa avea o valoare estetica, gasea ca vulgaritatea, utilitatea isi reluau prea repede locul in modul lor mecanic de reprezentare, fotografia.
Incerca sa recurga la siretlicuri si cel putin sa reduca, sa inlocuiasca in buna parte tot prin arta, daca nu sa elimine in intregime banalitatea comerciala, sa-i introduca, cum s-ar spune, mai multe “densitati” artistice.” (p. 51)
Si descrierile suna cam asa:
“Aceasta racoare intunecoasa a odaii mele era in raport cu lumina soarelui din strada ca umbra cu lumina, adica tot atit de luminoasa ca si ea, si oferea imaginatiei mele spectacolul total al verii, de care simturile mele nu s-ar fi putut bucura decit fragmentar, daca as fi fost la plimbare, si astfel se acorda bine cu linistea mea, care asemenea unei miini ce odihneste nemiscata intr-o apa curgatoare (…) suporta socul si insufletirea unei activitati coplesitoare.” (p.109)