Ultimul post din acest mare ciclu se va referi la mon amur mesio Andre Gide, cu volumul Si Le Grain Ne Meurt; primul volum din seria de jurnale ale lui , If It Die – varianta pe care am citit-o eu, habar n-am daca exista traduceri in romana la jurnalele lui Andrei Gide, este consderat unul din cele mai frumoase bucati de proza scrise vrodata si vrodata, pentru ca na, Andre Gide scrie frumos tare. Cartea se preocupa de copilaria burgheza de care a avut parte, lucru care ma face sa ii aprob pe francezii de moda veche (contemporani cu noi) care au o admiratie pentru burjoa. Cind am avut de-a face cu francezi, mi-au franjurit urechile cu termenul asta, pe care, trebuie sa recunosc, nu-l cunosc suficient de bine, dar il simt si ma plec in fata lui, poate pentru ca ei reprezinta o rasa de care eu n-am prea avut parte in formarea mea, decit din carti.Revenind Gide, memoriile din prima faza vorbesc despre copilaria petrecuta pe mosiile parintilor, sub influenta tatalui, care a murit cind el era destul de mic, placerea lui de a cotrobai lumea si de a o descoperi, instinctual, tactil, vizual, sanatatea subreda care nu-i permite sa studieze sistematic pina la adolescenta, dupa care ne duce la tineretea oarecum zbuciumata, din punct de vedere al carierei de scriitor, cit si al …hmmm delicata treaba… descoperirii identitatii sale intime…
Ma inec in comentariul asta, va sa zica, Gide incepe sa scrie, normal, stingaci, are intrari in tot felul de cercuri mondene, literare, artistice, in acelasi timp are o deosebita afectiune pentru o verisoara a sa, dar! In timpul unei calatorii in Africa incearca tot felul de chestiuni, cu un barbat, apoi cu o femeie, cred ca a inteles clar cum sta treaba cu el, se intoarce acasa in Franta, moare a sa mama si in final se logodeste cu verisoara despre care spuneam mai sus.
Cartea este frumoasa ca stil, ca mod de-a povesti, sincer, simplu si calm la virsta de …cam 50 de ani… despre lucruri care l-au format, despre pasiunea pentru muzica, pentru botanica si zoologie, despre discutiile cu varul Albert, care este un personaj fascinant, despre relatia cu mama sa( care s-a ocupat de educarea lui), despre prietenii din acea perioada si lumea de la sfirsitul secolului 19.
Este placubila, dar nu mi s-a parut ca am citit-o cu aceeasi placere ca pe alte carti ale lui Gide, dar marog, sunt memorii. Desi, daca stau bine si ma gindesc, memoriile lui Eliade m-au dat pe spate, ale lui Sebastian idem, iar pe ale lu S de Beauvoir le-am citit cu sufletul la gura… De ce-am ajuns aici?! A, ca sa spun ca! Ori ochiul meu este dereglat de proza citita in ultima vreme si nu are rabdare sa tina pasul cu memoriile, ori chiar au fost un pic plictisitoare…
Sa spun sincer, am citit cu mai mare interes paginile mai de la sfirsit, cind a inceput si el sa mai citeasca, sa mai scrie, sa-l mai cunoasca pe unul pe altul, cind a cunoscut pe un tip de care de altfel cred (io asa cred) ca s-a si indragostit. Am citit cu mare curiozitate si citeva momente cu Oscar Wilde, din pacate cartea s-a terminat cind incepuse sa devina palpitant, adica de unde, probabil, incep celelalte jurnale.
Pentru mine, a citi un scriitor nu inseamna sa inteleg ce a vrut sa spuna, ci sa plec la drum cu el si sa-mi fie tovaras.
Comentarii recente: