Am găsit poza asta acum cîteva zile pe Dlisted şi am rîs destul de mult, ştiu că sînt cam nesimţită să rîd de o doamnă în vîrstă şi că nu e chiar aşa de hilar, dar în fine, mi se pare potrivită pentru Haloin.
Nu găsesc nici o explicaţie la machiajul doamnei împreună cu baticul şi restul costumaţiei, nu mă duce capul…
Pentru că ieri am scris despre ce mi-am mai comandat eu, m-a lovit acuma şi iar încep un val de comenzi, ca să-mi dovedesc voinţa. De asemenea, am spus că achiziţionez doar cărţi la mîna a doua, ei bine, tocmai am comandat cărţi la prima mînă. Ieri am dat pe saitul Polirom ca să nu vadă DD că mă uitam la unul cu scandaluri şi iar face mişto de mine ca le suflu-n fund proştilor. Ca să-l impresionez, m-am prefăcut că mă uit la noile apariţii! Dar am fost imediat atrasă de ştirea că au publicat ultima capodoperă a lui Pennac, aia cu şcoala, de văzusem eu filmuleţ acum mai multe luni! Dacă vă place despre el, atunci puteţi comanda cărticica, este la 27 de lei (reducere 10%, in loc de 29.95). Eu abia aştept s-o citesc, din ce povestea el pare un pic autobiografică, iar scrisul lui oricum mă dă pe spate.
La oferta săptămînii sînt trei cărţi care m-au atras în mod special. Nu ştiu cum şi unde am auzit acum o vreme de Michel Onfray şi am vrut să fac rost de nişte cărţi de-ale lui. M. O. este profesor de filozofie, care s-a plictisit de sistemul tradiţional de învăţămînt şi în 2002 a fondat Universitatea populară din Caen. Care e mai mult un forum unde vine lumea şi ascultă prelegeri, asta e. Gratis şi fără dureri. Acum sînt mai multe universităţi populare prin lume, in 2006 chiar a deschis şi o universitate populară a gustului, unde se predă filozofia gustului şi gustul filozofiei. Şi poate veni cine are chef, bestial!
Cărţile lui alea trei pe care le-am găsit eu traduse şi sper să mai fie şi altele, dar să nu mă grăbesc, n-am citit încă nici un rînd!, se ocupă de o contraistorie a filozofiei. Chiar dacă e non ficţiune, din recenzii înţeleg că este scrisă destul de bine ca să nu te adoarmă. În plus, este o ocazie bună de a recapitula (sau haha de a studia chiar) filozofia, poate ne mai lărgim orizonturile. Tipul este în vogă, lumea în extaz de el, acuma, sper să fie pe dreptate.
Aici e pagina lui de autor la Polirom. Unde se găsesc şi cărţile pe care mi le-am luat. Mai are 3 cărţi apărute la Nemira, şi o recenzie apărută în Observatorul Cultural, care dă şi cîteva citate, ca să avem idee cam cum scrie.
Aici e o biografie, pe pagina lui. În franceză.
Aici e pe wikipedia, în engleză
Astăzi tot uitîndu-mă pe blogul lui P. Assouline, că l-a făcut alb de cînd n-am mai fost, iaca ce preocupări am şi eu!, mă rog, am văzut că şi-a scos carte cu blogul. Mă gîndeam ce diferenţă este între situl lui - ca seriozitate şi calitate de scris, indiferent că zice bune sau prostii, este scris foarte bine, după părerea mea / şi blogurile inexistente sau slăbiste ale intelectualilor români. Scriitorii şi jurnalistii de la noi care privesc blogul ca pe un fel de manifestare a inculturii, a mahalalei, a frecatului de mentă. Bine că au toţi politicienii globuri, toate vedetele micului ecran! îmi vorbesc despre nemuririle sufletelor lor, iar cei de care ar fi nevoie să dea modele de exprimare de idei de ceva, nemanema! Foarte prost şi cred că o fac dintr-un fel de orgoliu şi teama că le-ar piere aureola boreială de luceferi.
Problema zilei de astăzi cînd curăţam un ou fiert tare dimineaţă - pe stomacul gol şi creierul odihnit gîndesc profund, am observat că gălbenuşul era către un capăt al oului, deci mă întrebam dacă, în viaţa oului, de la ouare pînă la un oarecare final, gălbenuşul umblă prin albuş. Adică navighează prin ou pe sub coajă? Sau e suspendat fix?
Ca să revin la litere dragii mei, căci cărţile ne face ce sîntem sau nu sîntem ori gîndim ori exprimăm, să mulţumim providenţei care ne-a născut (sau reîncarnat ca oameni) în epoca supraabundenţei literare şi a egalităţii femeielor cu bărbaţile şi că avem noi dreptul să ne comandăm de pe internet ceee ne băse creierul, de exemplu eu, care ah, cînd or să-mi vină ultimele achiziţii, vă spun, se va simţi ca un fel de vînt energetic puternic prin blogul ăsta şi va fi un cutremur. Una este “Eşti ceea ce manânci“ , a doua e “Ce să nu purtaţi“. Deci se observă ce frămîntări filozofice esenţiale universale mă cuprind.
Trei lucruri lectureşti mi s-au întîmplat în ultima vreme. Am început să cumpar exclusiv cărţi la mîna a doua, găsesc sistemul foarte convenabil şi cărţile sînt probabil citite o dată maxim de două ori, stăteau degeaba pînă a fi date spre vînzare. Am hotărît să nu mai cumpăr cărţi pînă nu le citesc pe cele cumpărate deja, motivul ar fi că mă încîntă tot felul de altele altele şi uit ce am în casă! Făcînd ordine acum vreo două săptămîni, am găsit cărţi pe care le cumpărasem şi uitasem complet că le am, cărţi bune şi pe care, la vremea respectivă, abia aşteptam să le primesc! A treia şi cea mai cruntă schimbare a mea ca cititor este că am început să deşel cărţile, să le îndoi, să le mîzgălesc, să le strîng la piept, să le pun sub farfurii, să ascund în ele frunze, bilete, ambalaje de gumă, să fiu foarte neatentă şi lipsită de respect. Nici macar nu mă deranjează să am cărţi flocăite, ba mai mult, simt că în felul ăsta ne amprentăm reciproc, dar nu cred că e corect.
Dacă vreţi să vă cumpăraţi o periuţă de dinţi şi vă atrage una care cumva are un feel de grilaj pentru stimularea gingiilor, să nu luaţi, pentru că nu numai că n-o să vă ajute la nici o gingie, ba chiar o să vă doară! Ori că aia pe care am luat-o eu era făcută de români şi au furat perii pe care trebuiau să-i pună ca să nu simt cum mă frec practic pe gingii cu o bucată de cauciuc. În fine, n-am mai răbdat şi mi-am cumpărat alta, Reach… care nu mi-a spus nimic numele (adică Oralbe or Colgheit mna), dar important era să aibă mulţi peri! Dimineaţă am desfăcut-o, pe ambalaj era desenat ceva mic care n-am văzut prea bine, fiind şi chioară de somn, m-am uitat cîteva minute pînă am înţeles că era un fel de omuleţ din profil, cu gura larg deschisă. Mi s-a părut tare haios, simpatic răău!
Cînd am venit la servici, am dat să caut pe net poza cu omuleţul şi am aflat o grămadă de chestii despre Mister Reach, de la Johnson&Johnson. Mr Reach ca mascota a periuţelor este un concept publicitar lansat in 1985, la care firma a fost foarte rezervată, dar haioşenia şi deci succesul la populaţie a fost peste aşteptările boşilor conservatori care au crezut că lumea are nevoie de ceva mai complicat ca să cumpere periuţele lor de dinţi. Aşa că l-au păstrat timp de iaca 23 de ani şi l-au evoluat pînă cînd l-am găsit şi eu să mă hlizesc la el. Iar periuţa este chiar foarte bună, faţă de anomalia pentru mîngîiere.
Firma s-a gîndit să-şi promoveze produsele şi altfel haha, au creat un joculeţ online în care Mr Reach trebuie să facă un spot publicitar pe o insulă şi la un moment dat îi dispare autorul, deci explorează să-l caute şi dă peste o poveste de amor transcontinentală între un pirat si o Penelopă, mister mare, este intrigat şi încearcă să rezolve enigma! Jocul se adresează femeilor (de ce nu mă miră) cam între 18-35 de ani, cărora le place să joace chestii gen puzzle dar fără prea multe solicitări, cu un pic de mister, cu un pic de romanţă, grafică simpatică, deci mă încadrez, deci ce să fac decît să mă joc?! Acum îmi dau seama cîte pot face cu periuţa mea! pot şterge monede vechi, sau vaze cu cifru, sau cu aţa de dinţi pot face undiţă pentru pescuit comori, habar n-aveam!, dar acum am, graţie lui Mr. Reach şi mi-am mai îmbogăţit şi cultura generală capitolul marketing pe igienă!
Uichendul care tocmai a trecut a fost prelungit, adică am stat şi luni acasă, că aşa s-au gîndit oamenii cu sărbătorile, să ne dea zi liberă cu ocazia trecerii la ora de iarnă, să ne obişnuim. Deci noi ne-am apucat să zugrăvim dormitorul şi ne-am pus am muncit, am făcut un pic şi eu am febră musculară de abiaa pot să mă scarpin în cap, nu mai spun de ce praf am înghiţit şi ce porcărie de casă. Dar am hotărit că este o meserie de viitor şi m-am mai experimentat în arta varului. Casa este întoarsă cu fundul în sus, ceea ce mă deprimă şi am uşoara senzaţie că niciodată nu voi mai găsi nimic pe aici! Plus, avem un val de frig, de facem ţurţuri la pălării, azi am văzut gheaţă pe maşini! Cred că ar fi cazul să scot bradul din debara, deja magazinele au scos bijuurile de iarnă, săptămîna viitoare bag şi eu instalaţia.
Astea trei vederi sînt din colecţia mea de vederi primite! Cea din stinga cu trei stîlpi am primit-o de la Moniica, din Roma, acum o lună! Cea din dreapta, cu Mexico, am primit-o tot de la Moniica, astăzi, a fost o surpriză chiar! concediu plăcut şi soare! Cea din Bad Homburg am primit-o de la Viio acum un an! Mai am un timbru nou rotund irlandez albastru! Deci şi din punct de vedere colecţionaristic a fost o perioadă spornică! Mulţumiri contributorilor ştiuţi şi anonimi!
Şi minunea minunilor, după cîteva luni în care chiar am ajuns să credem că muncitorii ne-au băgat pisica musafiră în zidul grădinii, astăzi s-a înfiinţat mai înfloritoare ca oricînd, cu zgardă roşie cu diamante! A mai crescut între timp, acum ajunge să citească revistele de pe birou, pare la fel de doamnă ca înainte, deci mă foarte bucur că s-a obosit să vină să mănînce şi să doarmă pe la noi!
Gata, astea sînt noile mele ştiri telegrafice, a, şi ne-am luat bilete în sfîrşit, mergem acasă, pe 18 decembrie am întins-o. Noutatea sezonului ar fi că voi scrie din vacanţă, m-am hotărît!
E cineva care mă citeşte şi, lîngă numerele de la aipi, apare SC Alien Station SRL din Constanţaaa! Uazzzaaaaaaap!!… 
Acum cîteva săptămîni (luni?) a fost o ştire foarte stranie mi s-a părut, un tip în comă s-a trezit din somnul respectiv cînd i-au pus RollingStones - I Can Get No Setisfeacşăăăn ce-mi place de Mick Jagger e super!… deci io m-aş fi făcut groupie la trupa lor, dacă eram mai tînără şi ei mai tineri… ah m-aş fi dus în turnee şi aş fi avut tot felu de… mă rog, să depăşesc momentul fantezistic vai ce rebela sînt! Oare e adevărat că, atunci cînd eşti în comă, pendulezi între două lumi şi cam vezi lumină orbitoare dar încă nu ştii dacă vrei sus sau jos? Dacă e aşa, prin absurd! te gîndeşti mmm deci aici am pe Mick de mă trezeşte din morţi, în Rai s-ar putea să-mi cînte îngerii calm la harpă… Ce şanse ar fi să mă repartizeze pe norişorul cu Jim sau cu Kurt… numai de i-ar duce pe ăştia ai mei capul să mai pună o dată piesa aia, maimai că m-aş întoarce! Ia să-i telepatizez să vedem cum îşi iubesc pe bătrînul lor!
Vine fii-so cu casetofonul în rezervă lîngă tuburi şi zice domnu doctor ia numa oleacă lăsaţi să-i cînte lu tata una de-a noastră să-l înveselim niţel, poate ne aude acolo la el, să nu plece aşa fără să mai fi ascultat odată asta, că tare-i mai plăcea… prin boxe bubuie şi behăie achengednău… tananaaa la care omul se întoarce spre lumină, ridică degetul mijlociu, inyourface Sfîntu Petru! Şi lăsă-mă încet la sol! Se re-duce în corpul lui de toate zilele, deschide ochii şi iată minunea inexplicabilă ştiinţific!
Rolling Stones Let Me Down Slow
Astăzi dimineaţă am citit la gazetă o chestie chiar interesantă, în poză este scanată pagina, pentru cine vrea să citească varianta originală integrală… Daca veti face efortul de a o deschide, pe coloana din dreapta, ultimul paragraf ”you what?” vă oferă o mică mostră de umor cretin.
Povestea cu “Let’s spread the love”, pe scurt, un june şi o babă se ciondăneau în tren, pe motivul că bătrîna era deranjată de picioroangele tînărului, i-a spus să facă bine să se mai restrîngă, că este chiar înghesuită. În momentul în care fitilul urma să se aprindă şi femeia să-i dea cu sacoşa în cap, băiatul pur şi simplu s-a ridicat şi a îmbrăţişat-o pe doamnă. După care a glumit că, dacă mai sînt doritori, să spună, că îmbrăţişează pe oricine vrea! Un domn de lîngă el a zis ochei, eu vreau!, şi s-au strîns reciproc la piept.
Înainte de a mă apuca un val de cinism să vizualizez un cadru de film cu absurzi care se înconjoară prieteneşte zîmbindu-şi drăgăstos din senin .. ah deja m-a lovit!
Cea mai plauzibilă explicaţie a mea ar fi că tipul fusese pînă acum o lună un violent, îşi bătea părinţii, spărgea tot ce-i ieşea în cale, se certa cu colegii de serviciu, cu vecinii era un scandalagiu şi jumate pînă cînd l-au reclamat la Poliţie. Nu l-au băgat la zdup, că sînt pline puşcăriile cu tot felul de criminali, i-au dat amendă şi l-au obligat să facă terapie antiviolentă în grup. Unde un psihiatru mai nebun ca ei şi ioghin de 10 ani proaspăt întors dintr-o călătorie iniţiatică la Tibet îi pune să se îmbrăţişeze cîte un sfert de oră la sfîrşitul fiecărei şedinţe.
Şi îi sfătuieşte: de fiecare dată cînd vă enervează o babetă în tren, de vă vine să-i ardeţi un cot în proteză, aplecaţi-vă şi îmbrăţişaţi-o!… Vă veţi simţi dintr-odată mai uşori, mai buni, mai nirvanici, puteţi schimba lumea doar cu un zîmbet, Sauron încă n-a învins, nu te uita în ochiul rău, Frodo, urmează-ţi calea!…
Mmm… Acuma că mi-a trecut răutatea, sînt forţată să recunosc în fondul fiinţei mele că băiatul s-a comportat super mişto, a schimbat chimia vagonului, în loc de roboţei încruntaţi au fost roboţei veseli aproape umani!, pur şi simplu l-a durut în fund de convenţii şi reacţii, a făcut un gest spontan şi sincer, absolut firesc, care trebuie să fii chiar Omul de tinichea să nu-l vezi frumos. Bravo lui.
Sau poate avea pe lista-cu-lucruri-de-făcut-în-2008 “îmbrăţişează străini în tren”.
Am două compulsii noi, de fapt nu sînt chiar noi, le-am cultivat în timp şi acum dau roade.
De cînd m-am mutat la ţară, groaza de a pierde cheile şi de a rămîne pe afară la mama naibii aşteptîndu-l pe Godo de la servici să îmi deschidă mă face să le păzesc ca pe ochii din cap şi să le verific de cîteva ori pe parcursul zilei. Nu este de ajuns să le pun în geantă seara înainte de culcare, dar dimineaţa la cafea le caut, după ce mă îmbrac de servici le caut, după ce imi iau paltonul pe mine şi geanta pe umăr le caut, cînd păşesc afară… înainte! de a închide în urma mea, le caut! După ce ajung la birou, le caut, cînd plec spre casă le caut, cînd mă dau jos din autobuz le caut. E posibil ca verificarile astea să fie mai numeroase şi reflexate, deci nu garantez pentru frecvenţa cu care totuşi bag mîna în geantă după chei. Cred că aş putea să mi le agăţ lejer la gît, să-mi atîrne şi să scap de-o grijă.
A doua compulsie este să mă verific la pantaloni. Asta vine de cînd s-a intors Angela la servici, fiind corpolentă de felul ei, are tot timpul fermoarul desfăcut şi eu mă uit tîmpită să văd ce chiloţi poartă. Numai cu ochii la prohabul ei stau nu ştiu dacă să-i spun sau să nu-i spun, chiar dacă îi spun, peste cinci minute iar i se descheie. Aşa ceva eu n-am mai pomenit, pur şi simplu o doare-n şpiţ. Mă distrează cînd vine mega aranjată machiată toată şi împarfumată cu blugii împrăştiaţi pe burta ei şi noi ne uităm pasivi ca şi cum ar fi ceva normal. Drept pentru care eu mă dau la dos şi trag de nădragi, aş muri de ruşine, chiar dacă am bluză pe deasupra, tot mă pipăi vag şi indecent în zona de sub centură.
Faza proastă este că imediat cum ies pe uşă în faţa casei, după ce-mi verific cheile!, îmi pun mîna la pantaloni, apoi mă uit binebine şi o pornesc voioasă spre autobuz. De ce nu se desfaşoară ritualul ăsta cu un minut mai în spatele uşilor închise? Nu ştiu, este o particularitate a dereglajului meu, pe care o trăiesc cu jenă.
Cînd am ajuns dimineaţă la birou, mi-am dat seama că mi-am uitat cheile acasă. Le-am luat în schimb pe alea de la uşa din spate, care dă spre gradină. Ce lovitura de teatru, chiar nu ma aşteptam din partea lor, cînd credeam că am ajuns la perfecţiune cu filtrele de hazard.
Angela tocmai şi-a închis fermoarul, mă duc şi eu pînă la toaletă. Dacă şi pe asta o greşesc, înseamnă că universul vrea să mă las la voia întîmplării.
Întrerup momentan incursiunea mea culturală pe săptămîna asta - vastă de mă doare capul, ca să-mi exprim un sentiment feminist de ultima oră, anume că, din partea mea, pot să dea faliment şi să se închidă toate revistele pentru fete, n-au decît să îşi caute de lucru pe la magazine de utilaje de tîmplărie şi ziare de sefe, că nu-mi pare rău, chiar le doresc.
Eu ştiu un lucru, cînd apare revista mea lucioasă, ea trebuie să conţină: una bucată cadou! care poate fi: agendă cu flori, şlapi aurii, eşarfă cu flori roz, mic ghid pentru a fi şic. Una bucată mostră de şampon, balsam, cremă de mîini, cremă antirid, rimel, pudră argintie. Una bucată mostră parfum nu contează pentru ce secs, imprimat pe o pagină îndoită cu care eu să mă frec pe gît pînă mi se înroşeşte şi se ia toată particula parfumată pentru a se combina cu pehaşul. Dacă ei se calicesc în halul în care:
Am observat că mostrele de cosmetice păstoase sînt ambalate în acelaşi tip de ambalaj ca şi maioneza de la Burger King, un fel de plastic cauciucat imposibil de desfăcut. Deşi are un şănţuleţ de care trebuie să începi să rupi, ei, la mine nu se rupe. Nici cu dinţii nici cu unghiile, numai cu bormaşina. Ceea ce este foarte frustrant.
Apoi, pliculeţele de şampon şi cele de maioneza se micşorează văzînd cu ochii. Ultima dată mi-a ajuns pe fix 17 cartofi, iar şamponul, după ce m-am enervat îngrozitor încercînd să deschid, au curs două picături anemice, nici măcar cele trei fire de pe tărtăcuţa mea nu au fost acoperite. Am desfăcut cinci mostre ca să pot vedea cum se comportă respectivul produs cu miere şi nu-mi place.
Parfumul, nu mai rezistă ca altă dată, nu ştiu ce i-au făcut, dar după ce m-am dat, la jumătate de oră nu mai simţeam nimic, am luat hîrtia şi m-am smotocit cu ea pe ochi, sub nas, pe frunte, nici urmă. Păi, cînd m-am dat eu cu Vanila nu ştiu ce acum cîţiva ani, am mirosit de mi se făcuse greaţă, nici cu spirt nu s-a dus, că şi acum mai am probleme dacă trec pe lîngă o cofetărie, ăla da tester!
Şi cadourile? M-am nimerit cu o poşetă de pus scule de înfrumuseţare instantă şi nu cred că am depăşit gabaritul permis, imediat s-a rupt, s-a desprins de la toartă cu aţele curgînde am rămas cu lănţişorul în mînă.
Este bătaie de joc, să dispară, nici la horoscop nu mai spune cum zicea altădată. Sînt chiar supărată.
Este într-adevăr plină lumea de intersecţii! Citeam postul Ramonei cu “Scriitorii lumii faţă în faţă cu o propunere sexuală” aproape paralel cu un text pe care îl deschisesem să văd despre ce e vorba şi introspectam apăsat. Îl pun la sfîrşit, să nu vă stric cheful
! Dar ca să zic şi eu ceva,
Ştiu că James Joyce era un pic coprofil, plus alte cîteva chestii vag bizare pentru mine, el le expune cu drag şi pe larg în corespondenţa cu nevastă-sa, căreia îi scria lungi scrisori de-alea cu ce eşti îmbrăcată, ce faci cu mîna stîngă, fă aia fă aia şi eu o să mă gîndesc şi ce bine o să ne fie la amîndoi etcetere. Foarte picante de altfel şi nici măcar nu au fost distruse, ca să vezi!…
Mai ştiu că Rainer Maria Rilke avea mare trecere la femei, arăta nebun şi am impresia că unele dintre noi au aplecare spre chinuiţi din ăstia. Nu ştim care erau performanţele sale sportive, dar intelectual pur si simplu le subjuuuga, el a avut mai multe “sponsorese” care îl ţineau în puf să tot îi vină îngerul inspiraţiei şi erau fericite să respire aerul din jurul poetului (şi/sau nu numai!…).
Conan Doyle era un înflăcărat fan al femeilor şi un mare cavaler, în timpul unei călătorii cu trenul împreună cu fii-so, i-a ars una peste ceafă cînd a rîs despre o doamnă că este pocită, a văzut roşu înaintea ochilor şi i-a spus cică foarte serios că nici o femei pe lumea asta nu e urîtă şi, dacă îl mai aude zicînd aşa ceva, o încurcă.
Textul meu este din Uşa interzisă - Gabriel Liiceanu, zice aşa:
Cînd strîng în braţe un trup, ce “atîrnă” mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsă sub această catifea? Cînd sărut, în joc e extazul sau transferul de salivă de la o gură la alta? Două trupuri înlănţuite sînt sublime? Sau actul împreunării este o gimnastică grotescă însoţită de grohăituri?
Vai chiar nu ştiu! Simt nevoia să beau ceva!