Acuma o să scriu ceva destul de trist şi cumva depresiv, ca tot omul care zburdă se opreşte se uită împrejur şi se apucă de plîns, ce ne-am face noi dacă n-am avea un strop de luciditate eminesciană să ne minunăm de viaţa care trece infinitatea universului şi inutilitatea noastră pe faţa pămîntului.

De fapt nici nu prea ştiu cum să spun, săptămîna asta am citit şi văzut două lucruri impresionante pentru mine, cum văd oamenii moartea şi cum aleg să-şi trăiască bucata, cînd clar vor muri în scurt timp, fiind diagnosticaţi cu cancer metastazic.

Întîi o să scriu despre Nuala O’Faolain (citita Nula O’Faulin) scriitoare şi jurnalistă irlandeză, depistată cam în urmă cu trei luni. I s-a spus că este irecuperabilă irevocabilă şi dacă vrea, să facă nişte chimoterapie să mai cîştige timp. După primele şedinţe a fost atît de întoarsă pe dos atît de slabită şi deprimată, încît a hotărît că nu, calitatea vieţii ei nu-i mai convine, nu are chef de timp, dacă timpul ăsta va fi între spitale, stări de apatie şi chinuri, mai bine face altceva cu ce i-a mai rămas, şi-a luat nişte prieteni, cîteva neamuri şi a plecat în Europa în voiaj, să vadă ce vrea ea, să trăiasca lejer şi să-i fie confortabil. A murit sîmbătă seara. A dat un interviu la postul central de radio, a vorbit despre boala ei şi planurile de călătorie, interviul este aici , mie mi s-a părut de o luciditate de care nu ştiu dacă eu aş fi în stare.
Adică ea spune destul de frumos că nu are nici o problemă, are bani, are o viaţă uşoară, are oameni dragi lîngă, singura ei nemulţumire este că moare. Pentru un agnostic, seninătatea asta a ei - pentru mine, este o dovadă de inteligenţă şi realism.
Nu ştiu dacă e nevoie să menţionez, dar ea regretă că a fumat şi băut multă vreme, ceea ce e un punct de vedere.

Apoi, este un tip despre care am găsit pe situl Open Culture, este un film (destul de lung, o oră şi ceva) văd că are deja 2 milioane şi ceva de vizionări. Tipul Randy Pausch are 47 de ani şi o să moară de cancer pancreatic, dar, între timp, el face şedinţe de chimoterapie şi vrea să trăiască atît cît îl va ţine organismul. Filmul ăsta se cheamă Cum să-ţi îndeplineşti visele din copilărie.

M-am gîndit dacă e frumos din partea mea să scriu aşa nişte lucruri serioase, cred că este, în primul rînd ca să îmi amintesc mie că o să mor, deci să dau fuguţa să fac treabă şi în al doilea rînd, să mă bucur de azi, că nu se ştie.

Dragi iubitori ai sportului cu balonul, vă anunţ că popa (Adelir Antonio de Carli ) care a plecat hăthăt hopa sus în cîrca a aproximativ o mie de baloane cu heliu nu a fost găsit şi căutarile au fost abandonate, chiar nu ştiu de ce nu i-au dat cu el un ac cu care să spargă finuţ balonaşele alea în cazul în care simţea că aerele îl poartă prea sus ori prea la dreapta…

Aseară stăteam pe scaun, briză umbră brazi totul era feeric, pînă şi DD lipsea - ca să fie perfect, cînd colo văd pisica omorînd cu sînge rece o altă biată zburătoare! A mai omorît una! Am o pisică sociopată! Este nebună la cap, îmi umple grădina cu mortăciuni, trăiesc un coşmar, şi aşa nu ştiam cum s-o botezăm, o să-i zic Ucigaşa (sau mai pe scurt, Uci).

Citeam liniştită revista mea cu mîncare. Am spus ce-mi plac mie revistele cu mîncare pe care le cumpăr lunar şi din care nu fac nici măcar o singur rînd de reţetă? Îmi plac tare mult, tre să mărturisesc că totuşi mă uit la ele că-mi plac farfuriile şi furculiţele, de acolo mi-a venit şi ideea cu schimbatul bucătăriei, dar au nişte bazaconii pe care nu îndrăznesc să le prepar! şi la cît mă ştiu de isteaţă, sigur aş face o supă albastră a la Bridget Jones.

A, apropo de feminităţi, luni seara a fost premiera SATC, toate ziarele vuiesc despre film şi (mai ales) floarea din capu lu SaraGesicaParcăr. Vai mă plictiseşte serialul ăsta, mă oboseşte, nu ştiu cînd s-a petrecut fenomenul, m-am trezit la un moment dat mi-am dat seama că nici măcar nu-mi place. Eu nu mă regăsesc în femeile alea nu mai vreau să fiu ca ele, habar n-am de ce, e o constatare tristă, dar nu mă interesează. Grav.

Ieri dimineaţă în autobuz mi-am citit horoscopul, spunea aşa: astăzi aveţi o energie o putere de muncă şi-o chestie, de îi lăsaţi pe toţi mască vor dori să ia eplu de la dumneavoastră! Am ajuns la servici pe la nouă jumate, pe la zece jumate m-a lovit un rău existenţial care a crescut în intensitate pînă pe la unşpe cînd am încercat şi cu chiu cu vai am reuşit să chem un taxi, după care m-am culcat pe birou şi m-am rugat să nu leşin. A venit Geisăn care a crezut că m-a apucat lenea, după aia a văzut că îmi atîrnă capul foarte anormal şi inestetic, m-a întrebat ce am şi nu am putut să-i răspund, fiind concentrată să îmi ţin ochii deschişi, a zis hai la doctor. M-am trezit pe loc că nu merg nicăieri, să mă ducă acasă la mine să mor în patu meu! Da’ ce-ai? Nu ştiu. Da’ de ce? De chichi. Eşti gravidoasă? Nup. Eşti bolnavă? Nup. Aşa eşti tu? Da. Bine, să mergem.

Cînd m-a lăsat taxiul acasă, eram slăbită dar optimistă, debordasem pe drum, spre bucuria tacsimetristei, acum mă simţeam destul de proaspătă! Şi cum doamna e doamnă cam tot timpul cu foarte mici epţii, simţul meu autoestetic mi-a sugerat o utilizare practică a situaţiei în care mă aflam, dacă tot e să zac, să zac cu folos, adică la soare, să cultiv o paloare sănătoasă!
M-am prăvălit şi am stat o vreme, cred că am aţipit, m-am trezit cu pisica alături, draga de ea, şi o comoţie în iarbă la nici un metru de mine. Cum eram cam ameţită, nu am dat importanţă, dar ce să spun, dînsa chiar mînca-o-ar mama ei, pentru că noi sîntem aşa de buni cu ea şi îi dăm hrană, s-a gîndit să mai ajute şi ea cu ceva gospodăria, să nu sărăcim, deci îşi valorifică talentele cu care a înzestrat-o natura, vînează! Ce vînează? Păsărele! Ce face cu ele? Le omoară şi le aduce în gură lîngă mine! După aia ce face? Se culcă liniştită pe păturica mea! Am crezut că mor, am zis c-o strîng de gît (pisicile au gît?), cu atît mai mult cu cit eu i-am spus să o ia de acolo şi ea nici nu se mişca, adică băi, care-i faza? De ce-mi aduci mortăciuni în grădină? Cum să mă rela eu cu un cadavru de pasăre la doi paşi? Cît de animală poţi fi să omori cu cruzime o biată fiinţă şi după asta să te bronzezi cot la cot cu mine? M-am enervat şi am alungat-o, am acoperit leşul cu un ziar şi m-am închis în casă, m-a prost dispus! Nu e de ajuns că sînt bolnavă, dar chiar să fiu ca-n filmele de groază, în grădină zăcînd în stare de semiconştienţă cu păsări moarte lîngă mine şi cu muştele bîzîind ameninţător, alături de-o pisică sîngeroasă?

Azi dimineaţă iar mi-am citit horoscopul iar spune minciuni că sînt energizantă, aştia nu ştiu să citească stelele alea, cînd eu vad clar că n-am nici un rost şi aş sta numai la soare prostrată, nu am vlagă să fac nimic la servici, abia pot să-mi îndrept ochii spre geam, cum să-mi spună ei mie că sînt efervescentă? De unde? Nu cred că o să mai citesc porcăriile astea din ziare, îmi fac mai mult rău, îmi creează o falsă imagine asupra realităţii şi potenţialului intrinsec al universului meu interior destul de vast şi absolut impredictibil.

Foarte repejor, că n-am timp!, tre să mă duc să mă fac frumoasă, mă văd cu un dizainăr de bucătării peste… două ceasuri, să vedem ce putem face să-mi schimb mobila în marile mele reşedinţe, eu fiind aşa o bucătăreasă desăvîrşită, îmi trebuie spaţiu! Adevărul este că poate mi-ar ieşi mai bine experimentele mele nebuneşti dacă aş avea un laborator trăznet care să arate ca de pe reviste, ca şi cum numai dacă am bucătărie ca Naigela pot să creiez ceva comestibil. Cel puţin DD aşa speră!

(Actuala mea bucătărie, urîţică dar fotogenică hiiihih! Poză făcută tot de Dee)

Apoi cîndva o să mă întîlnesc şi cu un nene să îmi construiască un zid de piatră înalt mare între mine şi vecinii mei români din stînga, nu-i mai suport, pe bune, uichendul trecut a fost super de frumos şi am ieşit să fac plajă în grădină, dar m-am nimerit că era ziua lu Larisa (care Marian e prietenu lu Larisa şi i-a făcut cadou pe javreţica aia mică - Prins, am aflat ulterior) şi au venit toţi mîrlanii posibili - care se plimbă şi muncesc pe unde apucă, “să vadă toată Europa şi după aia se hotărăsc unde să se stabilească”! Ei şi nu mi-a tihnit să stau la soare, m-am chircit într-un scaun şi mi-a fost ruşine să-mi expun organismul cînd ei făceau grătare, fix lîngă gărduţul dintre noi, înalt de un metru… Chemăm pe un băiat care e din Iaşi şi acum un an mi-a adus cozonac de la mama, că s-a întîlnit cu mătuşa lui la biserică, dar am păstrat numărul de telefon!

Am impresia că nu sînt foarte coerentă.

Mi-am adus aminte de la Poesis de poezia lui Matei Ghigiu, eu iubesc poezile lui, foarte frumoase şi, ce să spun?, eu cred că orice fată se simte foarte mişto cînd îi citeşte poeziile despre femei - are cîteva mmm… asta este preferata mea, aş vrea să fiu ca Ea…

Ea
de Matei Ghigiu

ea revarsa peste noapte intimplari
toarna in pahare de cristal nisipul clepsidrelor sparte
ea calca usor pe cioburile zilei
suna la usile necunoscutilor sa le ureze la multi ani
isi toarna in ureche frinturi de vise
furate din shopp-uri si mall-uri
ea ma poarta uneori la incheietura mainii
pe post de prim talisman,
alteori ma arunca nervoasa in haosul cochet al posetei
printre rujuri, creioane dermatograf, amulete, nimicuri,
ea are dorinte unice si paralele
pe care le tine ascunse intr-un sipet cu sapte lacate de cristal
ea hraneste porumbeii din piata cu pop-corn
isi face planuri, isi face iluzii
pe care nu le respecta niciodata
ea fumeaza goala pe balcon
spre disperarea vecinilor
si dispretul general al sotiilor mirosind a zacusca
din cand in cand pune pe zidul mov al dormitorului cite o scoica
de care isi lipeste multumita urechea
sa asculte soaptele marii
ea isi agata pe umerii mei
toate lacrimile
toate melancoliile
toate nebuniile,
se face vinovata de prea multa tandrete
ea doarme cu timpla lipita de bataile inimei,
tinand ascuns intre coaste un sarut grav si multicolor
caruia i-a pus funda rosie sa nu-l deoache
ea calculeaza tva-ul la fericire
dintr-o dorinta bolnava de a tine socoteala eta
a sentimentelor daruite
ea are o casa fara camere la polul nord
in care isi face anual o parte neinsemnata din concediu
impreuna cu un amant de ocazie
ea-si coase singura boarfe fistichii
pe motiv ca e unica
si nu i se potriveste nimic din comertul clasic
ea-si pune in cafeaua de dimineata sirop de macese,
prepara clatite cu sunca si spanac,
indoaie colturile tristetii cu unghiile,
ea se lasa iubita de necunoscuti
asculta beatles si plinge,
don’t le me down, imi sopteste,
imprimandu-mi pe palme saruturi chiluge,
ea bate la portile norilor cu ploi nestiute
inventeaza povesti triste
in care eroii principali sunt ucisi din primele pagini
ea umple aerul cu mistere
ea bea lapte cu bere
ea creste in sine melancolii efemere
ea face colectie de planete si stele
ea ride
ea fuge
ea tipa
ea curge
prin mine.

Azi eu cu Angela, la cafea/ceai: 

- Oh mi-am făcut analizele foarte foarte proaste! Rinichiul aproape blocat, tensiune înfiorător de mare, tre să-mi schimb ra-di-cal viaţa! Uite, eu nu pot să mănînc prostii din astea de… mere, îmi vine să vărs cînd văd, mie-mi place sosul indian de eplu şi cartofii prăjiţi, eu fără pasta mor, tu de ce mănînci salată?
Eu cu mintea mea cea inteligentă, mi-a fost jenă să spun că sînt la cură, deci am zis:
- Pentru că şi eu sint bolnavă! Şi mie mi-a zis doctorul că tre să ţin regim, altfel aş fi decimat toate fastfudurile din oraş!
- Pe bune? Da ce ai?
- …………………………………. Grăsime la ficat şi colesterolul mărit (OMGOMG de unde am scos aşa nişte prostii!!)
- Vai săracaaa de tine, că mi-a zis Geisăn că ai lipsit acu două săptămîni că te-ai simţit rău!
- Et, da….

- De ce îţi hîriie telefonul?
- Păi nu ştiu ce are, l-am sunat Deiv şi a zis că vine dar nu a mai venit (de fapt eu nu l-am sunat şi m-am bucurat că mi s-a stricat telefonul şi nu mă mai sună nimeni).

- Auzi? E drăguţ Deiv… face Angela subit, înfierbîntîndu-se
- Este… zice Suzi privind vîrful şlapilor ei chinezeşti.
- Hmmm deşi cam scund pentru mine…
- Mda, am observat, dar drăguţ totuşi. ( Suzi este convinsă că Deiv îi face curte discretă.)
Angela: Să-ţi spun ceva…
- Ia…
- Am impresia, dar nu mai zici la nimeni!, am impresia că Deiv mă place…
Suzi cască ochişorii maaari.
- Poftiiim?!
- Şşş…!!! Aşa am eu impresia, că tipul îmi face apropouri voalate şi de fiecare dată cînd venea pe aici tot se foia prin jurul meu şi mă complimenta aşa… şi aşa…
Suzi se face rozieeerozieee!
- O Angela o, crecă Deiv mă flirtează şi pe mine.
- Ce faceee?! Vai crezi? Adică ne place pe amîndouă?!
- Sau nu doar…?
- Auleu, păi dacă-i vorba pe de-aşa, nu-l mai chemăm să ne mai repare telefoanele! Luăm pe altul!
- Adică cum să chemăm pe altul? Da ăla ce-are?! (Nononoooo Deiv…)
- E neserios!
- Eşti nebună?!
- Şşş taci că te aude Geisăn. Lasă că vorbesc eu cu el, ştiu pe un tip care lucrează la Irlandatelecom - foarte drăguţ şi foarte serios! Ascultă la mine! Aranjez eu! O să vezi!

Tema de săptămîna asta de la Dilema este “viaţa online” şi citeam articolele despre, Bogdan Iancu scrie un articol “În zgomot de buzz” , unde este paragraful ăsta:

Ori de cîte ori apar online pe messenger, L. ţîşneşte nesmintit în colţul monitorului: „Ce faaaaaci?”. Niciodată nu sînt pregătit să-i răspund şi atunci se enervează: „Dacă eşti ocupat spune şi te las”. Nu sînt ocupat. Asta e o mişcare greşită: se revarsă peste mine în numai cîteva minute patru bancuri virale, un link la un clip de pe YouTube cu copii care fac sau spun lucruri trăsnite, dileme cu tentă socială, întrebări despre „ce mai e nou acasă” la Bucureşti – L. a plecat cu bursă acum doi ani şi nu s-a mai întors, dar nu reuşeşte să socializeze cu nimeni „de-acolo” şi de-aia e tot timpul online. În 10 minute îmi pierd răbdarea şi trec pe invisible. În două minute monitorul se umple de buzz-uri.

Ce mă enervează oamenii care mă întreabă ce fac şi pleacă! Dar şi cei care mă întreabă şi nu pleacă, ba chiar insistă.

De eplu soacră-mea, cînd intră şi fac greşeala să n-o blochez din milă/respect/inconştienţă, începe cu salut ce faci. buzz. femeie rîzînd isteric (- este un nu ştiu ce nebună care moare de rîs în meseneu, pe aia mi-o dă). de ce nu vorbeşti cu mine? hai la o cafea. vin la tine la masă. de ce taci? nu vrei să vin?

Maică-mea pe de altă parte, începe aşa: îmbrăţişare stînga, curcubeu inima pupic îmbrăţişare dreapta. salut. nu pot să vorbesc e tactu în spatele meu. ce faci tu? bărbactu e treaz? mă mir. mă duc că am mîncare pe foc pa. îmbrăţişare stînga, pupic îmbrăţişare dreapta.

Cînd mă gîndesc mai bine, mă enervează şi atitudinea asta de sictir, adică bleax oamenii care vor să “vorbească”!, pe mesenger nu se vorbeşte! Se stă! Invizibil sau bizi sau cu un status de genul nu mă deranjaţi, am treabă, lucrez, creez, pedalez, dar de fapt nu faci nimic. Sau oricum, ce faci e la fel de interesant ca şi un concurs de viteză între melci. Dar este aşa un fel de tu nu eşti fraier să întrebi oamenii ciifaaci, da’ ce? tu esti prost să întrebi primul? lasă tu eşti ocupat! sau daca ai întrebat o dată, nu mai întrebi după aia, că doar nu eşti ahtiat să socializezi! După care ajungi să nu te mai intereseze de fapt deloc, dar ca chestie, am impresia că expunem cu toţii liste imense de oameni cu care e posibil chiar să nu fi vorbit deloc vreodată!

Ce revelaţie subită am avut asupra superficialităţii relaţiilor pe mesengeruri, m-am hotărît mă duc acasă şi întreb pe toată lumea ce face! …Tocmai mă gîndeam ce oboseală să dau clic pe fiecare nume şi să tastez personal ce faci cutare! Mai bine le dau mass la toţi să le spun că EU fac bine!

Mama mea a primit în cutia poştală un plienţel pe care scria că firma Dis Mail Company din Oradea, vinde seminţe (parcă) de căpşuni gigaant agăţătoare, conopidă uriaaaşă, şi nu mai ştiu. Dar pentru căpşuni s-a agitat ea tare, a luat şi a trimis, a dat cu banu a primit pachet, a pus în pămînt, a aşteptat s-a învîrtit a scobit a udat a numărat a sperat, treeei sudemii a costat-o parcă numai fructul fermecat, ea zicea că face şi dulceaţă şi compot şi vin şi rachiu şi îi mai rămîne să mai mănînce şi cu frişcă - dintr-una singură, bineînţeles. N-a ieşit nimica nimicuţa, nici o frunzuliţă nici o speranţă.

Pentru că taică-miu îi scotea ochii că de banii ăia lua un chil de arpagic, s-a enervat a pus mîna pe pix şi pe hîrtie dictando şi a întocmit o scrisoare reclamantă la firmă, în care le-a spus domnilor sînt nemulţumită că m-aţi amăgit, eu am fost om cu obraz şi v-am comandat, am plătit, chiar nu vă e ruşine să faceţi aşa ceva unei biete femei care în loc să-mi cumpăr un chil de arpagic să dau de mîncare la copilaşii mei sărmani am luat căpşunica să văd cum creşte uriaşă să mă laud cu ea în sat? Pai e frumos aşa? A expediat scrisoarea şi a aruncat catalogul la gunoi.

La un timp oarecare a primit un plienţel de la o firmă din Bucureşti pe care scria că vinde bulbi de petunii, garoafe curgătoare, lalele supernegre, bujori care miros a liliac, un trandafir agăţător şi ofertă bonus, dacă trimiţi în cinşpe zile comandă de peste unmilion, îţi dă cadou o roabă! S-a sfătuit cu prietena ei să pună banii pe din două dar cum maică-mea e moşiereasă adică are unde expune şi se sărbătorea, au convenit să păstreze ea roaba, cadou! Au trimis şi s-au pus pe aşteptat… şi-au aşteptat… şi-au aşteptat.

Sună poştaşul, iaca madam citaţie, duceţi-vă la Poştă că aveţi pachet, două sude grame! Să vezi că nu ne-au trimis roaba! Mama a zis că ea fără roabă nu ridică pachetul, totuşi s-au dus, vaaai surpriză! Dis Mail Oradea! i-a trimis o nouă serie de seminţe uriaşe de căpşuni gigant cu scuzele de rigoare pentru neplăcerile survenite în urma aşteptărilor înşelate! Să pice amîndouă pe jos faaată mi-au trimis altele ei uite tu dragă, nu-s chiar toţi nişte şnapani hrăpăreţi mai sînt şi firme serioase, vezi?!

A doua zi iar poştaşul la uşă, doamnelor, aveti citaţie poftiţi iar la Poşta noastră pentru a vă ridica un colet de la firma cutare, în greutate de treichile! E bun? Nu-i bun! Nu mi-au trimis roaba, la trei chile, nu poate să fie o roabă! Da’ hai! L-au ridicat cu nervi cu priviri nemulţumite cu icnete şi şi-au făcut planul să scrie şi ăstora o reclamaţie că ce-şi bat joc de banii lor adunaţi la ciorap de ani de zile pentru flori şi (mai ales) roabe, au ajuns acasă au desfăcut pachetul să vezi şi să nu crezi! În cutie era et cum li se promisese, o robiţă miiică, miiică, în care n-o să încapă chiar cele cinzeci de ghivece cu flori pe care le avea mama pregătite dar eu m-am gîndit poate cu puţin noroc, ar încăpea o căpşună gigantă! Chiar ar fi ceva!

Cîteva lucruri sînt oficiale în capu meu, gata le-am aranjat şi pe astea.

Unu ne-am hotărît în sfîrşit după multe tarantele şi răzgîndiri, mergem în concediu la Marea Neagră! Cu neamurile! cu ocazia asta mi-am dat seama că îmi iubesc neamurile într-un fel mai special, ţin la ele, adevărul e că atunci cînd stai ca prostu pe-afară ţi se face dor de toţi cu care te-ai frichinit înainte şi parcă îţi lipsesc. Brusc realizezi că ce să faci, sînt ai tăi, şi de fapt nu eşti cu nimic mai mişto decît ei, doar că, pentru a nu ne sinucide în masă, organismul nostru are o glandă care secretă păreri bune despre noi înşine, şi uite-aşa supravieţuim. Oficial, rudele sînt cîteodată plăcubile.

Sînt profundă, că! să vezi şi să nu crezi, am facut insolaţie! La noi este o vreme… cum să spun eu?… neam de neamu meu n-a văzut, extraordinar de frumoasă, nici iarba nu ştie ce să zică, să se mire, să se bucure, să-şi facă cruce, cînd vede cum o mîngîie razele soarelui tamtamtarram sînt o mică poetesă mă duc să-mi las pletele pe spate şi să-mi pun şal, că aşa am văzut eu că au artistele, şaluri. Şi mărgele. Revenind, a fost foarte frumos şi eu ieri am stat afară pînă vedeam în verde, nu ştiu de ce, mi s-au stricat bastonaşele cred, am stat mult în grădină şi printre altele am puricat trandafirii, sînt cam anemici, invadaţi de păpădii, i-am descîlcit. Ei bun şi mi-a intrat un spin în deget. L-am ignorat pînă am observat că are toate şansele să se infecteze. Nu am tupeu să mi-l scot nici să mă baţi, nu sînt în stare să-mi bag acul în spin, mi-e frică de nu mai pot. Prefer să facă puroi decît să mă înţep. Oficial, sînt o pişăcioasă. Ştie cineva cum se scot spinii fără să foloseşti un ac?

Vecinii mei au un cîine miiic nu ştiu ce rasă e, terier cred, e pui, ce să zic, are 15 centimetri şi îl cheamă Prince (Prins). Ieri dimineaţă au ieşit fetele să se joace cu el şi, ca fetele, îl bîţîiau ba îl luau în braţe, ba îl fugăreau, ba-l pupau, l-au şters la fund, i-au dat să mănînce iarbă, l-au alintat Prinsuleţu, Prinsişorul, Prinsuleanu, pînă s-au plictisit şi l-au lăsat în grija fratelui lor, Adrian, cu diamant în ureche (pe care l-a căpătat cînd a împlinit frumoasa vîrstă de!10 anişori). Băiatul probabil visa la un cîine lup, dar n-a fost să fie, şi-a zis în sinea lui că ar putea face dintr-un ţuşpic de pui de terier un fel de ciobănesc, a luat o şosetă şi i-o tot punea în gură aluia mic, şi făcea hai atacă, atacă, muşcă, muşcă, so, so pe ea, hrrrr hrrrr. Eu mă uitam la el printre nuielele de la gard - să fie clar cît de finuţă sînt. Cîinele n-a gîndit mult şi s-a culcat pe-o parte şi aşa a rămas, cu toate încercările de-a-i trezi interesul, deci a fost abandonat pentru o vreme, apoi l-au luat în casă, “să facă Prinsu nani”. Oficial vecinii mei au cîine şi eu sînt o babă.

Sînt liberă şi azi, mă duc să sburd! Mulţumesc pentru toate clicurile explozive în Gelu, nu mi-a venit să cred cînd am văzut cîte bombiţe a primit, oficial oamenii sînt fuarte fuarte de treabă! Am dreptate.

Acum vreo două săptămîni a fost ziua maică-mi şi, ca în fiecare an, coafeza ei i-a adus cadou.

O doamnă undeva la şaizeci de ani, care n-a coafat-o niciodată, a tuns-o în schimb cam vreo doi ani. Dumneaei a intrat în viaţa noastră acum să zic vreo cinşpe ani dacă nu chiar mai mult, printr-o cunoştinţă a unei cunoştinţe care cunoştea “o coafeză bună”, cum de altfel am observat că cunoaşte toată lumea! Toate gagicile au o coafeză elentă, iar alea care vin la domiciliu sînt deja ceva… aşa… idealul de coafeză! Ei, noi am prins una. Faza cu venitul acasă nu l-am prea înţeles niciodată, maică-mea avea şi are încă boala aglomerărilor domestice spontane, îi place ei să cheme la cafele pe oricine, cu atît mai mare bucuria cu cît este o profesie mai căutată. Cu manichiurista a avut probleme, nu au tras la ea doamnele care se ocupă cu tăiatul unghiilor, a încercat foarte multă vreme şi am impresia că atunci cînd a renunţat şi a zis daţi-vă încolo, faceţi figuri nu vreţi cafeaua şi ciubucul meu, atunci a ajutat-o Cel de sus şi i-a trimis pe una acuma de e maică-mea în al nouălea cer, ar chema-o zilnic.

Revenind la doamna Coafeză (pe care chiar nu ştiu cum o cheamă!), a venit ne-a tuns, s-a simţit bine la noi, a mai venit şi altă dată, cu timpul ea venea pur şi simplu, dacă tot era prin zonă, dacă tot plouă, dacă tot e marţi, a zis că să treacă. Atunci cînd o sunam noi să vina să ne taie, fix atunci se întîmpla să aibă treabă. Cînd venea, se moşmondea şi am observat în timp că tundea ciudat. Prima dată n-am reclamat, apoi am început să o întrebăm timid dacă nu cumva şuviţa asta este totuşi mai lungă, ea zicea a vai aveţi dreptate, ia să văd, n-am ochelarii la mine, n-aveţi o pereche de ochelari? De oricare, nu contează numărul. Era chioară, să mă ierte, dar era chioară ca un liliac ziua. Şi nu voia să recunoască nici picurată cu ceară. Pînă am acceptat şi noi şi dînsa că este un fapt de netăgăduit, am umblat cu nişte plete bezmetice, cînd mai vedeam ceva haţ cu foarfecele, apoi ne-am hotărît să punem piciorul într-un coafor şi să ne dăm pe mîna unei coafeze fără recomandări.

Dar doamna noastră a rămas cumva prietenă cu mama, şi în funcţia de coafeză onorifică.

Nu avem nişte gusturi compatibile neapărat, iar cadourile pe care le-am primit de la ea cînd au fost zilele mele, n-aş putea spune că mi-au fost cele mai apropiate sufleteşte, de eplu cînd eram domnişoară, avea ea impresia că-mi trebuie cămăşi de noapte din nailon, cît mai pastelate, sau şorţuri gîîîrlă după ce m-am măritat, dar gestul contează şi i-am fost recunoscătoare, ştiam că ei îi plac, femeia făcuse cadou din suflet.

Anul ăsta s-a gîndit s-o doboare pe maică-mea crecă, să-i declare că e importantă în viaţa ei, i-a făcut cadou următoarele două piese care au lăsat-o pe maică-mea cu gura căscată de a trebuit să vină taică-miu de la servici să îi ia cadourile din mînă să-i zică vezi că stai cu gura deschisă. Unul este cu trei trandafiri de plastic roşiiiii bordou, înfipţi într-o inimă maaare pe care scrie LOVE, iar pe inima aia mare mai sînt lipite două inimioare mai mici, pe una scrie I şi pe alta scrie YOU, acest aranjament fiind băgat într-o cutie de plastic transparent cu sclipici.
Şi pentru că tot venea Paştele şi Mîntuitorul s-a sacrificat pentru noi, i-a adus cadou şi un Isus răstignit pe o cruce lipită cu prenadez de o bucată de Golgota din ghips dată cu lac maro. Isusul respectiv este ţintuit de cruce cu eşarfa care-i leagă mijlocul ca să spun aşa, adică bucăţica de cîrpă este înfaşurată zdravăn de jur împrejur, ca un mic bandaj.

Mi s-a părut foarte realist realizat bibiloul - căci este bibelou, se pune pe teveu sau/şi în servantă, Isus chiar arată foarte trist şi chinuit, îi pare şi lui rău că se află în asemenea ipostaze, noroc că a ajuns la maică-mea, care o să aibă grijă de el şi o să-l ascundă de ochi indiscreţi, în fundul vreunui dulap la ţară, unde-şi poate plînge soarta fără să-l deranjeze nimeni, alături de trandafiri…

Este a doua zi în care dimineaţa autobuzul mi se tamponează, tevatură, dă-te jos, fă anchetă, mergi pînă la următoarea staţie, ia alt autobuz, fugi pîna la birou… ieri de eplu o camionetă a trecut pe lîngă, foarte aproape - chiar prea aproape dupa părerea noastră a celor din autobuz, a şters zdravăn o latură cu tot cu oglindă retrovizoare, dar şoferul asculta muzică la un volum galactic şi a confundat pocnetul impactului cu o şmecherie audio din cîntec.

Şoferul nostru a fost atît de surprins încît nu a avut timp să se dezmeticească şi l-a pierdut pe tamponar înainte de-a-i vedea numărul. Dar a luat-o pe urmele lui cu noi cu tot, şi nu degeaba, l-a găsit trei străzi mai încolo fluierînd fericit, i-a urlat ce faci măh tîmpitule mă tamponezi şi pleci? Camionarul s-a întors senin ariutochintumi?!
Da bine, nu vezi că ai vopsea galbenă pe fund?
Nu să poaaate! Chiar?
Dă-te jos! Stimaţi călători ne pare foarte rău, dar trebuie să evacuaţi! Dacă nu-l prindeam, vă duceam în staţii, dar aşa, mă scuzaţi am treabă.

Pentru că azi muncim, nu ca toată Ioropa să stăm cu burţile la soare - noi vom sta luni, că sîntem mai cu moţ, mi-am lăsat ochiul să zburde nestingherit pe noile mode masculine. Chiar, care-i faza cu unghiile lungi şi pantalonii mulaţi la bărbaţi? Eu nu vreau să văd funduri de băieţi în izmene pe stradă, vai sînt îngrozitori!

De eplu, nu m-ar deranja să văd… aşa…. 

Sau aşa…

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic, Search Everything.