Am avut zilele trecute o discuţie despre cît de ciudată este şcoala în România şi cît de nefericiţi ne scoate. Nu mă refer la citit şi socotit, cu care ne mîndrim (dacă se duce la olimpiada este un copil extraordinar - mai puţin contează că e verde la faţă de cînd n-a mai văzut soarele şi că nu ştie să vorbească nimic în afară de obiectul olimpiadelor sale), cît la indiferenţa cu care sînt tratate obiectele “uşoare”, cît de puţin sînt încurajate în şcoală artele şi sportul, care ajută la dezvoltarea armonioasă - nu este limbă de lemn, ci un adevăr pe care îl ignorăm din ignoranţa cu care am fost crescuţi. Părinţii sînt panicaţi de un eventual eşec “intelectual” şi îşi forţează copiii să roadă manuale în detrimentul altor activităţi care ar ajuta mai tîrziu. Drept urmare, sîntem insensibili la frumos, habar n-avem despre muzică, pictură, teatru, ne dor toate alea şi nu ne mişcăm de pe canapele, însă ne pricepem foarte bine la sport - de la teveu, şi … cam atît? Dar am învăţat carte nu ne-am jucat, şcoala occidentală fiind o porcărie. Asta face parte din ciclul România leagănul civilizaţiilor - noi sîntem strămoşii lu Adam şi Eva, aşa şi cu învăţămîntul, la noi e cel mai bun, “românii sînt recunoscuţi” ca fiind nişte capacităţi, nu te pui cu deşteptii noştri!

Acuma, că m-am răcorit, iaca ce mai fac proştii de americani, în Dilema de săptămîna asta:

Prince George’s County în colaborare cu National Symphony Orchestra au organizat la Kennedy Center o serie de patru concerte de muzică simfonică. Este o iniţiativă menită să compenseze diminuarea numărului de ore dedicate artei în şcolile generale, tendinţei învăţămîntului de a impune memorizarea cifrelor, procedeu imbecilizant. Programul concertului oferit celor 2500 de elevi din clasa a IV-a, profesorii dorind să-i salveze măcar pe aceştia de la tîmpire, cuprindea fragmente din 400 de lucrări orchestrale, de la Händel la o piesă muzicală din Harry Potter. Unii răspundeau la ritm, altul şi-a făcut o pernă din jachetă şi s-a culcat, o fată şi-a astupat urechile cînd orchestra a ajuns la Wagner, doi băieţi imitau mişcările dirijorului, de cîteva ori s-a aplaudat înainte de finalul piesei, dar cei mai mulţi au fost atenţi. „Mi-a plăcut cînd au început tobele şi trompetele” – spunea Alexis Garcia, 10 ani. Întrebat cum s-a simţit, el a răspuns după o pauză: „Fericit”. (Washington Post, 18 aprilie)

Am remarcat multe lucruri, că blogu mă face şi nu invers, că blogu meu îl citeşte nişte oameni foarte răbdători şi că am nişte picioare foarte aiurea.

Poate vă întrebaţi ce-am făcut de Paşte! Sîmbătă şi duminică a venit Dee la mine în vizită să confecţionăm hrană tradiţională şi după - să selebrăm, ceea ce am şi făcut. Am făcut mîncare şi flori, Dee a pozat cu aparatul meu care eu cred că i-a fost recunoscător, fiindcă doream/doresc să-l arunc pe motivul că nu face poze frumoase, dar în urma colaborării dintre ei, s-a dovedit că biata cameră nu are nimic, dacă e să găsim responsabil, pot să mă uit în oglindă.

Duminică am fost în plimbare şi mi-am luat adidaşi pentru gimnastică, mă bat mă bat de mor, să văd le mai dau o şansă, iar de nu, încălţăm un copil necăjit din Africa. De aici am dedus că am picioare proaste, ca material, foarte repede se rod, trist.

De asemenea, fiind în magazin, am mai cumpărat un dividiu cu zbucium, ei de data asta am vizat ceva cu dans, se cheamă Latina size este cu figuri, urită rău tipa de pe copertă, dar stă într-o poziţie dată naibii care am zis eu că tre să fie de pe urma casetei, deci diseară să nu mă căutaţi, că mă învîrt de nebună prin sufragerie, după care voi încheia aşa…

Hasta luego muciacitos!

Duminică seara am văzut la teveu un concert al lui Celine Dion de la Vegas, mi s-a părut chiar foarte mişto, cu toate că nu mă dau în vînt nici după dînsa (în afară de cracii ei), nici după concerte, mă depăşeşte arta concertelor live în care omul se schimbă de cinşpe mii de ori cu ţoale cît mai fistichii, zboară pe deasupra sălii, bagă artificii, oboseşte transpiră bea improvizează etcetera. Bineînţeles că voi fi considerată o mare luzeră, dar ce sa fac?

Şi tipa cînta River Deep Mountain High.
Tina Turner a zis că se retrage, a stat şi a băgat de seamă că se plictiseşte acasă, drept urmare şi-a retras retragerea! Al ei e cîntecelul, mortal. Vai n-am mai zis mortal de cînd eram mică!

Cînd eram io fetiţă mică, aveam o papuşă de cîrpă, dar era singura papuşă pe care-am avut-o vreodată şi o iubeam nespus, aşa te iubesc io pe tine acuma, doar că mai mult. Tu cînd erai băieţel aveai un căţeluş care să meargă după tine oriunde şi să nu te părăsească niciodată?

Bună dimineaţa!

Hah ce frumos e să spui bună dimineaţa în blog… Foarte personal chiar

Am început să mă uit pe twităr ieri, e posibil să-mi placă, o idee elentă, dar tot aici e mai frumos… deocamdată. Dacă tot e linişte, să mai scriu şi eu, că şi aşa nu mă duc la servici. Acum trei secunde i-am trimis text lu Geisăn şi l-am anunţat că “nu mă simt prea bine astăzi şi este posibil să vin mai tîrziu” (ceea ce nu se va întîmpla şi amindoi ştim asta), iar luni o să spun că am avut o indigestie îngrozitoaaare dacă vrea detalii pot să-i dau. Indigestia mie mi se pare o invenţie foarte bună,  nimeni nu îndrăzneşte să se pună cu asemenea disconfort, iar doctorul nu te poate verifica - decît dacă stă cu tine ore întregi, ceea ce e aproape imposibil.

Azi am de gînd să fac curat şi să cumpăr cozonac de la un magazin care (sper) are cozonăcei din ăia la cutie. Deşi precaut ar fi să nu ies din casă, aş vrea mult să-mi iau chiar şi o pereche de adidaşi pentru tăvăleală. Aaa faza tristă este, pe lîngă durerea pe care acum o am la gît mai nou! de la fitnesul lu peşte, am dezvoltat o mică obsesie pentru cîntar, aş fi plecat chiar cu el în poşetă să văd la servici cum oscilez, mă cîntăresc dimineaţa cînd mă scol, dimineaţa înainte să ies pe usă, cînd ajung acasă, după ce fac eciţiile, după ce mănînc, înainte de culcare… bun, fiind un cîntar neelectronic, să-mi arate miliogramul, îmi dă constant 115 (chile, să fim înţeleşi - nici un lbs! - dar evident este o mică eerare a greutăţii mele în aur). Eu m-am apucat de flămînzit şi tăvălit luni, cu 115 la bord, acum cînd m-am trezit şi cu ochii cîrpiţi m-am repezit la cîntar să văd cît am slăbit în somn, nu mică mi-a fost mirarea să constat că aveam 116! Osutăşaişpe! Am răbdat ca nebuna m-am zbuciumat de mi-au ieşit ochii din cap! Ca să mă îngraş un chil! Ghici ce fac? Mă duc şi îmi iau cea mai mare bucată de halcă de porc! cu şuncă! cu slănină! pîine albă, mare, multă, bag în tavă la cuptor! Şi asta consum pînă luni!

Ca să nu mai spun că ieri pe la prînz în timp ce mîncam o salată anemică, mă apucaseră gîndurile pesimiste (de foame, normal) şi ziceam aşa vai mă simt slăbită, simt cum slăbesc, ce mă fac eu dacă o să slăbesc foaaarte mult atît de mult că n-o să mai fiu în stare să mă îngraş la loc!? Aproape că am făcut un mic atac de panică numai la gîndul că aş putea deveni o mică anorecsică! Fără să ştiu că n-am nici o şansă, chiar organizmul meu se lupta puternic şi se îngrăşa singur!

O să revin să mai scriu, acum m-am plictisit, mă joc un soliter şi mă duc să încep deratizarea. Pe mai tîrziu …
____ 

Este ora… două! Pînă acuma nu am făcut ab so lut nimic, cu alte cuvinte am stat pe net cu maică-mea care mi-a arătat în cameră oole ei făcute cu nişte abţibilduri de prost gust din celofan, care se lipesc cînd bagi oul cu abţibild cu tot în apă clocotită! Este atît de chicios ca idee încît abia aştept să mi le fac si eu! Ah, am uitat să spun că mi-a trimis acum vreo două săptămîni vopsele şi celofane, ale mele sînt cu nişte îngeraşi îngereşti, cred că vin bestial, o să îi pozez! Drept urmare a discuţiei cu mama, în loc să iau aspiratorul şi să mîngîi mocheta, m-am gîndit în primul rînd să mă asigur că fac treburile mai importante decît două scame, am pus ouălele la fiert! Aşa că schimbăm planurile, azi vopsim, şi cred că fac si cremuţa de zahăr ars - că mi-e lene să caut cozonac, poate pe seară aspir. Vai ce obositor e de sărbători!
____

 OMG am făcut oole (care s-au spart jumate la fiert!), de care am fost aşa de încîntată, că m-am apucat să le pozez, acum am terminat şi sînt foaarte bucuroasă de chiciurile mele ouate! :”>

Ca chestie, mi s-a propus să fiu dată afară, am refuzat categoric, urmează să mai vorbim cîndva săptămîna asta, văd că Geisăn tot mă ocoleşte şi eu tot şefă sînt, ceea ce nu-mi convine, să spun drept, mie-mi place să am timp liber la servici, vreau să frec menta să ard gazu şi să tai frunza la cîini, eu vreaau să am o slujbă obscură, la care să citesc ziarele, să plec cînd vreau să vin cînd pot să profit de natură, nu vreau să mă spetesc. Sper să fi fost clar mesajul meu şi să mă lase în pace.

Numărul doi, am o febră musculară de, cînd mă cobor din autobuz, fac a!a!a! şi u!u!u!, m-am agitat în marea cură de rearanjare a siluetei mele acum sînt moartă, abia îndoi picioarele, acolo e cel mai rău. Sînt şi nemîncată, vai de mine, visez mîncare, îmi miroase non stop a usturoi parcă şi a buuun friptane, muuunţi de cartofi prăjiţi, cînd văd porcăria asta de orz înmuiat în lapte care arată ca o nimica, îmi vine să îmi iau lumea în cap. Mi-e foame stimaţi telespectatori, asta e realitatea, într-un fel aştept să vină Paştele, să am o scuză să bag în mine cît pot de mult, vreau sarmale şi borş şi cozonac parcă aş mînca şi salată biof mă ia cu rău numai cînd mă gîndesc.

Mi-am făcut un plan să mă dau bolnavă vineri, nu vreau să-mi iau zi de concediu, că şi aşa am prea puţine pentru cît îmi trebuie, dar bolnavă pot fi cînd vreau şi să nu fie prea des că bate la ochi şi mă trimite la doctor. Să vad ce pot pregăti pentru sufletul meu atît de vitregit de soarta asta crudă, ieri oricum mi-am scăpat pe gît o ditamai ciocolăţica întreagă, nu mai puteam şi mi-a părut rău dar mi-a părut şi bine, parcă nu mi-a mai plăcut aşa mult ciocolaţica de cînd eram copil! Am devenit sentimentală! Cum spuneam mă dau lovită vineri să fac hrană multă multă.

Mă duc înapoi la treabă, sper să mă liniştesc zilele următoare, că mă oboseşte numai gîndul de servici, lucru grav… Cred că dacă mai continui aşa, o să mă apuc de jucat la loto, cîştig mulţi bani, un milion mie-mi ajunge, îmi închiriez un birou undeva într-o firmă. Unde să mă duc et cum ar fi la servici, dar să nu muncesc(foarte important), să îmi spun că stau 7 ore jumate, dar să plec mai devreme, să am sentimentul chiulului (foarte important), iată ce puţin îi trebuie unui om să fie fericit!, dar mie fericirea asta îmi scapă, nu ştiu cum, printre degete!

Aştept bani, sînt lihnită şi mă doare toate. Lipsesc pînă vineri.

Nu am prea mult timp să scriu, am aflat din ziar că a murit Monica Lovinescu. Am citit cîteva din jurnalele ei şi chiar am recitit pagini întregi, lucru pe care de obicei nu-l fac, din lene sau grabă, dar mi-au plăcut mult erau scrise foarte inteligent, cu vervă şi interesant. Chiar am observat la anticarii ambulanţi din Iaşi, cred că Monica Lovinescu era în top cu numărul de cărţi la vînzare, nu ştiu dacă era un lucru bun sau rău, adică dacă era citită şi dată mai departe spre bucuria fanilor, sau oamenii le dădeau să facă loc lu Coielu în biblioteci. Şi iar mă debusolez singură cînd mă gîndesc ce bine se vinde Mihaela Rădulescu şi nu ştiu cît se vinde Monica Lovinescu. Poate am eu o percepţie greşită, cine ştie.

Ca chestie, tocmai pentru sîntem o ţară europeană şi femeile sînt emancipate, Monica Lovinescu merită multmult! respect pentru ce a făcut, cum a gîndit şi cum a vorbit şi a scris, poate fi considerată un model de intelectualitate şi de bun gust pe care ar trebui să-l cam ţinem bine, că nu sînt multe. Ar trebui vorbit despre astfel de personalităţi des şi la ore de audienţă, pînă devin la fel de familiare ca şi vai mă opresc aici că nu vreau să jignesc pe nimeni.

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au locuit la Paris (Francois Pinton nr. 8, 75019) într-o casă pe care au lăsat-o Statului Român “in serviciul comunitatii romanesti din Franta, al relatiilor culturale dintre Romania si Franta si pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigratiei romanesti din Franta “. “Sarcinile care revin statului roman, in urma donatiei, sint: constituirea si conservarea unui fond de lucrari ale literaturii romane si straine; crearea unui centru cultural roman intitulat “Memorial Ierunca-Lovinescu”. Statul roman se obliga de asemenea sa infiinteze o bursa anuala “Ierunca-Lovinescu” in favoarea studentilor romani din Franta, acordata de Ministerul Afacerilor Externe, si sa asigurare cazarea pentru studentii beneficiari ai sus-mentionatei burse in spatiul locativ ce face obiectul donatiei.”
Ziarul de Iasi

Pagina de la Humanitas, un site neoficial al familiei Lovinescu
A scris despre jurnale şi Tia (O’Connor ) aici

Ah, a început un fel de febră a concediului. Ideal ar fi să fie cu expunere solară, căci noi aici nu am mai văzut soarele de mult. Asta toamnă cînd am fost acasă, discutam cu familiile noastre că vai ce rău e la Dablin cu temperaturi tomnatice şi că mergem la vară să ne prăjim unde vedem cu ochii, - noi mergem în staţiune, - bine mergem şi noi cu voi.

Îmi lasă cumnată-mea mesaj că ei se duc să-şi ia bilete, s-o caut. Nu dau de ea, dau de soacră-mea, din vorbă în vorbă, nu ştiu cum m-a învîrtit că i-am zis că mergem cu ea şi socru-miu. Ştiu cum m-a îmbrobodit! Mi-a promis cocteiluri şi chelneri uşori de privit cît vreau eu! Eu n-am refuzat! Cînd am anunţat să vezi mergem cu ai tăi, cineva a început să urle că ce-l duc cu maică-sa în concediu ce el mai are opt ani? că şi cînd îi avea a fugit cu trenul să n-o mai vadă, nu şi nu, ce-a fost în capul meu?, s-o sun pe sor-sa!
Vorbesc cu soacră-mea înapoi, o las înlăcrimată, o sun pe cealaltă şi o întreb cu cine mai merge, rezonabil, auzi mergem şi noi cu voi, la care ea sare în sus de bucurie şi anume vaaai ce biiine că mergi, să nu fiu eu singura grasă (!!!) din grup şi să le pot bîrfi pe scheletele alea, faaată nu ştiu ce fac cum fac că au slăbit şi eu nu pot să dau jos un gram! Tu cîte chile mai ai? A, eşti grasă! (O înec cu prima ocazie.)

M-am dus acasă, am scobit am dezgropat dividiul cu Davina cu tăvăleala, am căutat echipamentul sportiv care l-am declarat murdar la ultima tentativă, precum şi cele două haltere roze care mi s-au părut deosebit de feminiiine cînd le-am cumpărat şi care acuma le folosesc la uşă, ca să stea deschisă, le-am şters de praf şi le-am pus în mijlocul holului la intrare, să le văd, să le sar şi să mă pună în dispoziţie.
De săptămîna viitoare încep un regim de slăbit personal cu trei mere pe zi şi multă apă - la prînz mîncată chiar cu lingura din cană, să avem sentimentul de plin. Cînd mi se face leşin de foame, bag o pară. Sînt pregatită, voi fi revelaţia familiei … să mă facă ea pe mine grasă!

Ieri îmi zice DD că el se mai gîndeşte, să mergem mai pe-aproape, că îi e lene, m-am enervat, eu vreau să ştiu foarte clar, slăbesc sau nu slăbesc!? Dacă nu mergem cu neamurile, eu nu mă chinui degeaba! Pentru o cură de slăbire am nevoie de mult timp! Să dau jos 500 de grame, să pun înapoi 700, să plîng să mă înfometez, să-mi revin, să alerg un pic, să simt că sînt pe drumul spre fotomodelism, să fiu atît de obsedată, încît să ajung indiferentă şi să mă autocoving că femeile mai pline e mai feminine! Şi cînd în sfîrşit o să ajungem în concediu, să-i promit lu DD că-i dau bani să-şi cumpere igzbocstreisuteşaizeci dacă zice în fiecare zi vedeţi ce-a slăbit nevastă-mea şi ce super arată!? Vedeţi ce frumoasă-i şi fermecătoare şi cum îi stă ei de bine cu ţoalele astea pe ea?! Hă?

Azi dimineaţă în autobuz am văzut cea mai ciudată treabă pe care-am văzut-o în mijlocul de transport.

Pînă azi, în top aveam un indian atras la modul pervers de bărbaţi, care dimineaţa mînca cereale cu lapte sau cu apă de la sticlă. Tipul ăsta ia la scanat toti masculii din autobuz şi de pe străzile pe unde trece autobuzul şi circulă oameni, iar dacă se plictiseste se uită în maşini, vorbind singur diverse chestii pe care nu le înţeleg, dar cred că îi alintă sau îi pleftureşte după cum i-a înzestrat soarta pe nevinovaţii respectivi.

Apoi aveam o tipă foarte urîţică, ea începea şi scotea întîi o banană, o mînca, punea coaja pe pervaz, scotea un măr îl mînca, punea cotorul peste coaja de banană şi la sfîrşit scotea fie o piersică/nectarină, fie am văzut-o cu bucăţi de ananas. Cîîînd termina şi cu a treia fructă se lingea pe degete! După care îşi scotea dintre dinţii din faţă (sus şi jos) resturile de la micul dejun, se ştergea la gură şi se dădea cu cremă pe chip.

Ei, asta de azi a întrecut orice aşteptări! Era o tipă relativ draguţă, stătea lîngă mine pe o banchetă din spatele autobuzului, faţă în faţă cu o altă banchetă. Eu îmi citeam liniştită cartea şi mă mai uitam pe geam. La o bucată văd că cei cam cinci oameni din faţa mea se uita paralizaţi la tantea de alături, care mi se părea mie că se machiază normal! Dar nu.

Ea avea un şerveţel pe care îl băga în gură îl lingea şi după aia se dădea pe faţă! S-a spălat! După care a scos din poşeta ei un beţişor din ăla cu care ai putea să te ştergi în urechi, dar care avea vata maro, culoarea fondului de ten pe care ea îl înmuia în gură (iar!!) şi întindea tot pe faţă! Aşa ceva nu am văzut şi sper să nu mai văd în viaţa mea! Avea vreo cîteva beţigase de-alea şi pe toate le-a epuizat şi s-a machiat! Ne uitam la dînsa cruciţi şi ea nici că se sinchisea.

Eu am stat şi ca o mică detectivă ce sînt m-am gîndit după cum urmează. De ce s-ar apuca cineva să se machieze mînjindu-se cu beţişoare de urechi în autobuz la ora 8 dimineaţa? De ce cineva nu şi-ar lua cu sine tubul întreg şi, dacă doreşte musai o senzaţie de prospeţime, să înmoaie beţigaşul în sticluţa cu pomadă? De ce ar fi cineva atît de infect încît sa scuipe fondul de ten şi să-l întindă?

Răspunsul nu este decît unul simplu: fata asta nu are bani, este săracă, este dintr-o familie care nu se preocupă de smacuri, cît de cîştigarea hranei şi a îmbrăcămintei. Acea fata nu are un fond de ten, ea nu are! Şi a fost că a beibisitat la cineva, la o familie cu copii, unde doamna avea fond de ten! Fata noastra nu a îndrăznit să ia să fure ditamai sticla cu fond de ten dar îşi dorea cu ardoare să se fondeze!

M-am pus în pielea ei şi am făcut ca ea, anume, a substras 7 (şapte) beţişoare de urechi, care oricum sînt mici şi doamna nu ar da importanţă, a înmuiat în fond de ten, a pus într-o punguţă în poşetă pentru o rezervă discretă de machiant ambulatoriu pentru vremuri grele. Cum ea este o fată curată şi ştie că fondul de ten se aplică pe un ten curăţat în prealabil, a folosit un şerveţel poate şi el substras, a scuipat şi s-a şters, cum fac şi pisicile şi porumbeii parcă, apoi a trecut la partea cu machiajul efectiv. Şi cînd s-a terminat, nici o diferenţă între ea şi cineva care a folosit produse în prezentare clasică!

Deşi mi-a dat un pic de furcă, pot spune că iată, am mai rezolvat un caz delicat o enigmă cotidiană aparent indezlegabilă şi neînţelegibilă, deşi nu-mi place să mă laud, sînt un pic mîndră de mine.

Pentru că unu la mînă am fost iar şefă azi şi foarte ocupată! Dar m-am şmecherit şi am stat la masă, n-am mai alergat prin tot biroul ca să umplu spaţiul! Doi, am spus că nu, dar cred că n-am fost prea drăguţă cînd Inah m-a invitat să prezint o reţetă! Trei, nu ştiam unde am pus aparatul de pozat! L-am găsit şi am zis ia sa văd cum am pozat eu un mormînt acum două săptămîni (era Simone de Beauvoir şi sînt foarte fericită că i-am pozat … mormîntul)! Şi patru vreau să văd cum se vede!

Nu numai că voi scrie o reţetă! Voi eplifica şi cu poze chiar! Că am făcut-o! Şi ar fi putut ieşi bună, dacă n-ar fi ieşit cam aiurea… însă a ieşit ciudată tare, dar alta eu nu mai fac şi nu mai pozez, că mă doare capul.
Pentru pregătirea acestui fel de mîncare, numit şi aripioare de iepuraş în sos beşşamel de mentă şi ochi de fazan avem nevoie de spanac, o ceapă, o cutie de brînză Ricota (sau urdă, asta e), ce mai am eu acolo… nişte foi de clătiiiteee, un fuuund, smîntîîînă - de care mă puteam lipsi, nişte roşii tăiate.
Şi un vas alb. Neapărat.

Punem spanacul la fiert, ceapa tăiată bucăţele se prăjeşte finuţ într-o linguriţă de ulei, după aia punem şi roşiile, le mai lăsăm aşa o vreme, n-aş putea spune cît.

Luăm spanacul fiert, îl scurgem, îl amestecăm cu brînza aia vedeţi?

În vasul alb, pe care dacă avem chef îl ungem cu un pic de unt, dar eu am uitat, deci se poate, punem o foiţă de aia de clătită, după care băgăm roşiile cu ceapa, acoperim cu o altă foaie de clătită eu am turnat smîntîna şi am întins spanacul cu brînza.

Am acoperit cu altă clătită, am pus iar smintînă şi moţarela!

Am lăsat să stea în cuptor juma de oră. A ieşit fix ca în poza de mai jos, am pus eu pe farfurie şi am pozat dar am mişcat mîinile şi a ieşit o porcărie, deci nu vine aici.

De ce a ieşit prost? Pentru că am pus stratul cu roşiile. Nu ştiu care inovant de-al de băiatul ăla şîşîit cu idei cel puţin stranii a venit cu treaba asta. Şi eu am presimţit că e o reţetă proastă, dar am mers cu ideea lui pînă la uşa cuptorului, trebuia să mă bazez pe ce ştiam eu şi eram boieroaică. Reţeta este bună doar cu! clătitele făcute rulouri umplute cu brînza aia cu spanac, se pun în vasu alb, se toarnă smîntîna şi moţarela peste ele şi se dă la cuptor juma de h (sau un sfert de oră dacă e cuptorul încins, dar eu o iau de cînd e rece). Fără roşii şi ceapă! Cum îl cheamă, vai nu-mi aduc aminte! Dar cîteodată sare gardul. Geeeimi! Geimi Olivăr, poftă bună!

Nişte gînduri mă preocupă de cînd m-am înregistrat cu povestea şi am mai văzut şi că e loc de podcasting…
Aş vrea să întreb pe cine citeşte ce scriu eu, dragi cititori, aţi asculta posturi într-un blog mai degrabă decît să le citiţi dumneavoastră la lumina lumînării personale? Credeţi că faza asta cu audio este un moft, o toană, cuvîntul scris fiind mai şarmant totuşi?
Mai am o treabă pe care n-o înţeleg, faza cu abonaţii la fidăr (feeder) prin poştă este vreo şmecherie care-mi scapă? Este o opţiune pe care v-o doriţi şi eu nu o înţeleg? Este vreo diferenţă între bloglines, reader etc şi abonamentul respectiv?
Mulţumesc.

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.