Am observat că oamenii scriu mai rar tot mai rar. Ţi se ia, vrei nu vrei şi nu te aştepţi! merge merge şi pac dintr-odată te loveşte o lehamitee zici gata nu mai pot nu mai scriu ce plictisitor este. Îmi mestecam leneş mentosanele fără să împărtăşesc cu blogosfera acest fenomen anormal care numai mie mi se poate întîmpla, cînd am fost trasă brutal de mînecă Suze da cifaci di citaci zine cum e mentosanele!
Am fost în vacanţă. Am întîlnit pe o doamnă care îi frumoasă şi deşteaptă şi gospodină! Egzistă deci! Am cunoscut un băieţel care mi-a plăcut de el că era haios foc şi lipicios într-un mod foarte personal al lui şi stătea la mine în braţe! Mi-a făcut mare plăcere să fiu cu ei! (aici Suzi se fîstîceşte şi nu mai ştie ce să zică)
Apoi am fost într-o vizită unde am avut o problemă care s-a rezolvat cu doctorul care a spus madam vuzet cam alerjic ozanimo! Unde aţi trăit pînă acuma!? Olala … ce ne facem? Nu ne mai putem lua leoparzi şi maimuţe şi aveam aşa nişte planuri mari… Este groaznic! Nu ştiam ce am iaca am aflat, îmi curgea nasul şi ochii şi mă mînca toate alea de ziceai că sînt nevricoasă, dar am scăpat şi eu şi animalul cu bine. Şi! NU am fumat! (tamtam dans tribal)
Anunţ fanele domnului Iliuţă că nu m-am lăsat şi am obţinut pînă la urmă un randevu cu dumnealui (după insistenţe pile şi ameninţări!), dar a trebuit să mă jur că nu voi dezvoala nimica nici sub tortură. Adică hai treacă de la el, sub tortură am voie anumite chestii… Am furat o gumă pe care a molfăit-o în sictir toată seara şi a scuipat-o sub masă cînd i s-a servit iepurele cu prune (!), o vînd, fiţi pregătite! L-am rugat să mă pozeze artistic, a zis mneah bine, du-te la colţ, pune mîinile la ochi şi stai acolo cuminte, îţi zic eu cînd e gata, ah a fost o experienţă minunată!… Voala!
Acestea fiind zise, mă duc pînă în oraş şi mai scriu marţi sau miercuri.
Prustian, de două zile de trei ori pe zi îmi duc aminte de copilărie, pentru că mica mea ipohondrie nu-mi dă pace, acuma sînt alergică la pernă… şi mi-au ieşit bubiţe, normal, cu cît sînt mai neliniştită, cu atît mai multe ele… Şi ce puteam să fac decît să mă plîng la mama, care mi-a trimis imediat pachet cu Clorocalciiin! Este de un gust inubliabil, nu e neplăcut, adică e şi neplăcut, dar acuma deja e mai mult decît atît! Cînd am primit pachetul eram la servici, l-am desfăcut şi am zis ooo să luăm o guriţăăă şi fics după ce-am luat-o am făcut bîîîleaaahbrrrbrrrbblblblblbgrrrrmmnhhhtatatata egzact ca atunci cînd eram mică! Încerc să mă controlez dar, de ce să n-o recunosc, îmi place să mă strîmb, e confortabil şi chiar ai impresia că-ţi mai trece. Nu ştiu dacă nu cumva mi-am dorit medicamentul ăsta pentru că aveam chef de-o alintătură.
Nu mai merge cablul. Ni s-a stricat cutiuţa argintie care ne dădea programe. Aşa sînt nevoită să mă adaptez şi să nu mă mai uit laaa…. programele de cultură la care mă uit de obicei … cum ar fi Discovery History (Biography Hollywood) sau Health and Living (E!) sau Mezzo (MTV Dance), şi să mă mulţumesc cu nişte obosite de programe de am ajuns la My Sweet Sixteen, dacă nu ştiţi ce e aia, vă spun eu, este despre cum îşi face o fată de şaişpe ani petrecerea de ziua ei, cum vin toţi fraierii din cartier şi se uită la ea ce figuri are-n cap şi la sfîrşit i se face cadou o maşină - original!
De eplu fata din poza de mai jos a vrut să fie un fel de albăcazăpada, a apărut de după o cortină cu artificii şi avea cavaleri de o parte şi de alta după cum vedeţi îi pupă mîna şi ea se simte ca o prinţeesă!
… În episodul cu domnişoara asta, înainte de petrecere prietenul ei i-a spus că nu are nici un chef să mai fie împreună, că el e spirit liber şi vrea spaţiu, că vine la petrecere dar să nu se aştepte să danseze cu ea ori ceva! Ea a plîns mult s-a dus la tata ei şi i-a zis măcar ia-mi Lexusu ăla verde de l-am văzut acolo, tăica-su a zis maşina asta e prea scumpă pentru tine - alte isterii. Dar şi-a revenit repede şi ce-a făcut? I-a zis lu maică-sa că vrea la ziua ei să prezinte un program artistic, planul fiind să danseze din buric special să vadă toată lumea că ea este foarte frumoasă şi secsi şi să-l oftice pe exul. Aşa a făcut, a dansaat pînă cînd el s-a înroşit ca un mic rac fiert la temperaturi nebănuite şi cu un nod în gît i-a zis că stai m-am grăbit cînd ţi-am zis că nu mai vreau. Dar prinţesa a sărit adica tu vii la mine îmi spui că nu-s de nasul tau şi după aia vrei să fii cu mine să dansezi cu mine cu minee?! Cine te crezi tu măi? Ia fă paşi! Şi a plecat cu camera după ea foarte importantă. Et în momentul ăla un paj a anunţat surpriza serii, cadou din partea părinţilor! Un Roooleeex!!!! (şi un Lexus) Final fericit.
Ăăă, plec în vacanţă pînă pe la începutul lui aprilie, rămîn datoare lu fetele de pe 4buzzideas cu femeia Dablin, dar acuma mă duc pe la alte femei. Chiar, testul cu oraşul a mai fost?
You Belong in Paris
Stylish and expressive, you were meant for Paris.The art, the fashion, the wine!Whether you’re enjoying the cafe life or a beautiful park…You’ll love living in the most chic place on earth.
Creed că chipul meu cere convertire sau ceva, mă miros diverşii mesageri cum că aş avea nevoie de Dumnezeu în viaţa mea. Ei simt pe toată lumea şi încearcă, nu se ştie niciodată de unde apare un necredincios ce se poate încetişor sub cuvintele lor blînde metamorfoza într-un frate… soră … cînd mă văd pe mine zic gata, ne-am găsit clientul, ne facem norma pe ziua de azi. Inima mea nu-mi dă voie să-i reped şi ei mă invită să vin să asist la predica lu nu-ştiu-cui, predicatorul care a văzut nu-ştiu-ce care l-a luminat nu-ştiu-unde şi vrea să ne vîre şi nouă credinţa lui nu-ştiu-cum în inimă.
Cînd îi văd că se apropie, sau deschid uşa, au nişte figuri care mie îmi provoacă milă! Mă gîndesc cîţi oameni îi ignoră şi îi refuză, ce mă costă cinci minute să-i ascult să le dau un pic de linişte, e un gest creştinesc la o adică. După aia zic că mai văd, că da, aşa este, o să-mi deschid sufletu, da, cred că ne aude, veghează, da, de ce nu? Plus că mi se pare inutil să mă apuc să fac filozofie în stradă, nu se cade şi nu cîştig absolut nimic. Decît dacă mă enervează, ceea ce nu s-a întîmplat decît o dată, a venit o femeie la uşa mea o vreme, cam la două zile, eu tot i-am zis binebine, la o bucată a devenit nerăbdătoare a început să mă mustre cald dar sever că de ce nu vin la adunare, de ce nu am citit numărul trecut din revista pe care mi-a lăsat-o, cît o să mai aştept pînă să-l primesc pe Isus în inimă! Aveam mîncarea pe aragaz, i-am răspuns cum am putut mai delicat pînă m-a luat cu Iadul, aoleu să nu-mi zici de Iad, că iau foc! I-am zis să aştepte olecuţă, am închis hrana, m-am dus la baie m-am dat cu apă pe faţă, am ieşit şi ce-a fost la guriţa mea!, că adunasem şuvoaie de lavă otravită mai ceva decît orice focuri ale Gheenei au spurcat şi au ars timpanele femeii ăleia care se holba la mine cum făceam harceaparcea revistele ei şi toti pastorii ei şi iubirea şi înţelegerea, am îngrozit-o, cînd am terminat, i-am dat un pahar cu apă şi i-am zis să nu mai vină, ca sînt un suflet mîncat şi îşi pierde timpul cu mine. Avea privire de căprioară înjunghiată.
Mi-a părut rău mai apoi, acuma îmi închid urechile, zîmbesc şi dau din cap, apoi mă scuz că plec, mi-a făcut un mare bine discuţia deja mă simt cumva mai senină şi mai luminată, iau omniprezentele broşuri şi zbor fără să fi zdruncinat credinţa nimănui, este clar pentru mine de foarte multă vreme că nu se cade să te pui cu părerile oamenilor vizavi de ceruri.
De vreo săptămînă am o nouă doamnă în drumul spre servici, care îmi bagă zilnic în mînă o foaie volantă cu Sfirşitul lumii e aproape e timpul să mă trezesc! În fiecare zi o iau şi îi mulţumesc, ea mă întreabă dacă Isus e în inima mea. Nu. Vrei să-l primeşti pe Isus în inima ta? Da. Uite cum tre să faci: să faci aia aia, citeşte aia aia şi aia cum ne spune cutare şi cutare în Carte versetul ăla şi ăla, nu trebuie să treacă nici o zi fără asta şi asta, să nu furi să nu bei să nu înjuri să nu superi pe nimeni să crezi să-l primeşti pe mirele tău.
Eu mă uit în ochii ei albaştri de copil nevinovat şi haideţi doamnă să ne rugăm împreună! Doamne, fă-o să-şi amintească de pe o zi pe alta că mă toacă la cap de luni pînă vineri, de la 9 fără un sfert pînă la 9 fără zece, Doamne, ajut-o să poată să dea toate hîrtiuţele mai repede, că-i îngheaţă sufletu ei îngeresc de la frigul ăsta sau măcar dă-i mintea să le arunce discret într-un coş de gunoi, hai Doamne, n-o lăsa aşa, că eu tre să ajung la servici şi mîine iar mă prinde şi iar o să-i iau o sută de fiţuici “pentru toţi colegii mei de la servici”, dar ea poimîine vine cu altele noi, pînă cînd? că eu mă plictisesc acuşica şi o s-o trimit la (cel ce nu poate fi numit ducă-se pe pustii) pe ea şi pe cine a trimis-o, fie-ţi milă de mielu tău şi ia-mi-ţi-l din faţa ochilor, terog eufrumos?…
Mai zilele trecute vorbeam cu A. despre o dînsa şi un dînsul care se iubesc şi nu pot fi împreună pentru că ghinion e o situaţie foarte complicată. Asta eu înţeleg, să iubeşti complicat. Cînd dificultăţile întimpinate de cei doi sînt exterioare interiorului universului iubirii lor doar patru genitive, credeam că pot mai mult, eu sînt foarte de acord, dar cînd încep să se complice în interior, pe mine mă depăşeşte. Mintea mea simplă nu prea pricepe de ce ar gîndi cineva atît de deraiat, încît să închizi un om cu tine în casă, într-o cameră nemobilată, doar pentru că suferi tu şi n-ai altceva mai bun de făcut.
Ochii albaştri, părul negru este o carte pe care eu nu am înţeles-o dar schema cromatică pare a fi ceva deosebit.
Sînt doi oameni cu probleme la kap acolo. Un bărbat iubeşte un alt bărbat şi plînge. Într-o seară întîlneşte o femeie care semănă cu bărbatul viselor lui - ochii albaştri, părul negru, îi propune să vină acasă la el să se încuie într-o cameră din viluţa lui pe malu mării - era bogat şi atrăgător!, într-o realitate atemporală aspaţială asexuală, cîte zile or fi nevoie pînă depăşeşte el această fixaţie apăsătoare. Ea poate să plece ziua, dar să vină noaptea să doarmă acolo la el. Bine.
El plînge, întruna, n-am văzut în vreo carte atîtea lăcrimioare cîte a putut vărsa omul ăsta, cînd dormea plîngea, se trezea plîngea, o atingea plîngea, din cînd în cînd plîngea şi ea, că altfel nu se mai putea. Ea dormea - la început îngrijorător de mult, apoi tot mai puţin, ghici de ce! că se îndrăgosteşte de el şi stătea trează să se bucure, că aşa sînt femeile complecse, iubesc fics pe cine nu trebuie! Şi se miră că-s nefericite!
Ea spune că dragostea ar trebui trăită aşa cum o fac ei; trupul părăsit într-un pustiu, în minte doar cu amintirea unui singur sărut, a unui singur cuvînt, a unei singure priviri pentru o singură iubire.
După foarte multe chinuri, pentru că doamna Duras nu se poate abţine să nu bage o erotica mică, cei doi reuşesc să se cunoască unul pe altul în sensul biblic, lucru care iarăşi provoacă rîuri de lacrimi. La final se despart relativ descătuşaţi!, urmînd să-şi găsească fiecare fericirea în braţele altui bărbat, deşi mă îndoiesc, pentru că par foarte absorbiţi în absurditatea lumii.
Am citit că acest roman este inspirat de propria experienţă a scriitoarei care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă alături de un bărbat homosexual. Părerea mea este că dacă era fată isteaţă îşi lua un amant tînăr frumos şi hetero, n-o durea capul şi nu îşi frustra personajele.
Ea spune că sînt ca nişte personaje ţinute împreună într-o carte şi că, odată cu sfîrşitul cărţii, vor fi lăsaţi să se piardă în mulţimea oraşului.
Acum trei ani, colegul nostru Fil, care fuma un pachet de ţigări în timpul programului şi purta doar plovere negre cu gît, a intrat în biuro cu o cămaşă hauaiană mirosind puternic a colonie şi a zis la mine şi la Pit: de azi nu mai fumez, vă anunţ că o să vă umplu de lozinci antifumat şi să nu cumva să îndrăzniţi să vă apropiaţi cu putoarea voastră de mine, că fac moarte de om. La scurt timp pereţii birourilor noastre erau plini cu macsime şi cugetări despre cît de greu este să fumezi, plus că-mi era frică să deschid orice meil de la el, că era plin cu babe zbîrcite fără dinţi cu bube şi cu ţigări în gură.
Stătea pe capul nostru să ne facem fraţi nefumători, să ne lăsăm împreună, că n-avem ambiţie sîntem gunoaie lipsite de voinţă.
Pînă la urmă s-a întîmplat că eu într-o zi eram într-o proastă dispoziţie plictisită şi afară ploua mi-era chiar silă de viaţă am zis bine fie, mă las numa taci, după care am tăbărît pe capul lui Pit care ne-a spus că el nu este dependent! El nu vrea să se lase! A făcut-o lată într-un uichend s-a intoxicat şi a zis gata copii sînt al vostru, să ne lăsăm. Ne-am înfipt cîte o pipă medicinală în gură şi am aşteptat să ne treacă.
Cred că nu m-am mai certat cu nimeni vreodată ca în zilele alea, eram ca lupii pe cuvîntu meu, rînjeam sadic şi dacă ne-ar fi arătat cineva o ţigară, cred că eram în stare să ne luăm la bătaie pentru ea. Un alt coleg de-al nostru se lăsase de vreo cinci ani şi ne consilia, ne explica foarte calm că nu este decît o treabă de organizm, după 6-7 săptămîni ne vom simţi mai bine, după jumate de an vor dispărea poftele iar după un an vom fi complet vindecaţi.
La cîteva săptămîni Pit a venit foarte vesel la birou - fumase, era împlinit. Noi am înghitit în sec, dar nu am abandonat.
La aniversarea mea de şase luni nefumăcioase, am plecat într-o mică vacanţă la naşii nostri pentru cîteva zile, am zis gata acuma pot socializa cu fumători fără probleme. Din punctul ăsta de vedere, în Irlandia este bine, că chiar dacă iesi la băutură, de fumat se fumează afară, deci nu te apucă plînsul. De data asta era vorba de mers la cineva fumător acasă, de stat la taclale, care ştim ce periculoase pot fi cînd e vorba de tabieturi de plăcere împămîntenite. Mi-a fost imposibil să stau în faţa a doi oameni care fumează, trag la măsea şi eu să mă uit calmă cum se distrează ei şi îşi nenorocesc plămînii şi ficaţii fără mine, într-un fum orbitor. N-am fost egoistă n-am ţinut la sănătatea mea, cînd m-am întors din miniconcediu la birou, refumam bine mersi. Fil nu s-a reapucat de fumat. În schimb colegul nostru consilierul s-a reluat, după ce i-a născut nevasta, de fericire a cedat nervos şi acuma fumează pe ascuns!
Anul ăsta, Pit şi cu mine sîntem iarăşi în oala cu terapia contratabacului. El s-a apucat chiar şi de alergat, că se apropie un maraton şi vrea să participe, aseară a alergat foarte bine şi foarte mult! de bucurie, s-a oprit într-o crîşmă a băgat bine bine alcol la cap, a ieşit afară şi şi-a aprins cinci ţigări una dupa alta apoi s-a dus şi s-a culcat. Azi mi-a comunicat că el este afară din frăţia nefumătorilor, mă descurc singurică, sînt mai puternică decît cred!
Mă simt singură…ce să mai spun, săptămîna viitoare plecăm iar în vizită la naşi la naiba! Nici nu vreau să mă gîndesc!, mă prinde groaza, hai că pot…!
Delphine s-a dovedit a fi o fată foarte de treabă cu care nu aveam absolut nimic în comun. Ba de fapt aveam. Ea m-a întrebat chiar a doua zi dimineaţă dacă fumez (nu că facancer) şi dacă beau (adica suc din astea?) şi ea a zis aham aham, (da’ tu?!) mmm nu, nici ea nu fumează şi nu bea alcol, nu nu, deci eram compatibile. În rest, ea era fană Top Gun şi elefănţei - avea colecţie de elefănţei şi eu eram fană… reclamele de la nemţi, că tocmai ne pusesem cablu.
Îmi amintesc foarte bine două treburi, pentru că fac parte din arsenalul pentru cucerirea inimii celor care ne vizitează.
Una treabă este mîncarea, la care mama mea era şi este încă expertă, şi nu doar a mea, avem mămici campioane la gospodineală, adică nu cred că am văzut femei mai aburcate pe un aragaz şi mai competitive în ceea ce priveşte comestibilele ca femeile patriei noastre. Pentru că fusese înainte de marea primire la mii de şedinţe cu părinţii pe tema francejilor şi a meniurilor, maică-mea a intrat într-o mare panică, pentru că ea nu face treburi delicate cum ar fi ruladă de muşchi de hipopotam cu ananas învelită în aluat franţuzesc îmbăiată în suc de coacăze! Dar bineînţeles că cei din familie şi prietenii i-au zis - cum se zice la noi, că nu asta se face! Să o servească cu mîncare tradiţională, să vadă ea fata ce mîncăm noi cum ar fi sărmăluţe în foi de varză şi borş de găină de ţară cu tăiţei de casă şi mămăliguţă şi un cozonacel colo frumos, hipopotam cu coacăze poate mînca la ea, aici mănîncă bucate alese cu gust natural, nu două paie aiurea…hm! Cînd o aşezam pe Delphine la masă, în sufragerie (se desfăcea masa pliantă, comoara cea mai de preţ a familiei noastre, după televizor), jumate de ora înainte era un du-te vino nervi icnete şi istericale ţinute greu în frîu, că eram neîndemînatici, se umplea masa instant cu aperitive felu unu felu doi desert şi o aşteptam să înceapă, cînd se oprea, noi îi mai puneam dinainte, o aşteptam, nu ne grăbeam nicăieri. Eram foarte zîmbitori. Pînă cînd fata zicea nu mai pot. Eu ziceam: mama, tata, a zis că nu mai poate! Mama, tata ziceau: ba mai poate! n-a păpat decît umpic! cum să nu mai poată!? Se ridicau în picioare scandalizaţi şi o mustrau din priviri gesticulînd spre platouri. Zi-i că mai poate, măcar să guste o bucăţică de friptură cu murături puse de tactu special! Nici nu s-a atins de mămăligă! Hai că-i pun o guriţă doar! Eu pentru ce-am muncit, nu se poate aşa!
A doua treabă este băgatul în seamă. Conducătoarea grupului de copii străini era o doamnă pe care o chema Portocală, pe care noi toţi trebuia să o venerăm . Pentru că noii noştri “prieteni” ne picau în braţe la noroc, singurul criteriu în capul profesorilor care se ocupau cu distribuirea fiind fete cu fete băieţi cu băieţi, profesoara noastră ne-a minţit de la obraz şi ne-a spus că a ales special “copii buni” pentru noi, fetele din clasa mea, că a vorbit ea cu doamna Portocală pe şest să facă această mică treabă şi noi tre să-i fim recunoscători pe vecie. Unele mămici care doreau din tot sufletul ca progeniturilor să le fie bine, şi-au exprimat recunoştinţa prin vizite la scoală cu o pungă şi un buchet de flori şi mai apoi, urmînd calea bătută deja de profesorii români, au aplicat aceeaşi metodă şi cu doamna Portocală. Adică au recompensat-o cu atenţii în speranţa unor favoruri! Copiii au fost montaţi acasă şi s-au prezentat la femeie cu tot felul de albume cu ţara noastră, casete cu colinde, mileuri, prostii puse în braţe pentru că o iubeau foarte mult şi doreau să o invite pe la ei pe acasă, să îi scrie o felicitare şi ea să îi adopte. Deşi aduceau cadouri destul de pompoase şi scumpe, nu o perniţă pentru ace brodată de mama lor la lumina lumînării, dacă îi întrebau cum o duc, invariabil ziceau că rau.. rău de tot, din cauza comunismului, îi distrusese. Profesorii se uitau la bietul copil care era atîît de bun la învăţătură faţă de hahalerele pe care le aduseseră în autocar şi n-au avut norocul să se nască într-o ţară liberă, păi nu să ţi se rupă inima? Eu nu puteam nici moartă să fac pe nefericita, dar eram atît de timorată că mă întorceam iar cu cadoul acasă (icoană, foarte veche şi foarte scumpă, cumpărată pe o nimica toată, ca să vezi ce chilipir! trebuia neapărat s-o livrez, că altfel era clar că nu-mi ştiu interesul, sînt o bleagă şi mă las împinsă de nonvalori băgăreţe!), încît mai aveam un pic şi plîngeam! Ei, doamna Portocală a venit la mine, m-a mîngîiat pe creştet şi m-a întrebat Suzi ce faci tu? De ce eşti aşa palidă? O duceţi rău? Părinţii tăi lucrează, aveţi după ce bea apă? Dă-mi adresa ta! Ouieah…
Vreau să scriu ceva din experienţa mea minunată în legătură cu străinii veniţi în ţara noastră şi noi plecaţi în ţara străinilor, că tot e un subiect ardent.
Cînd eram în clasa a zecea, la mine la liceu a început o înfrăţire, împrietenire cu un liceu francez. Ca să participi la treaba asta trebuia să ai note bune să te ştie profesorul tău de franceză că eşti un elev silitor, sau să ai pile şi să demonstrezi că părinţii tăi poate să asigure hrana şi distracţia nemaivăzutului extraordinarului copil, vai o să avem un copil de străini în casă.
Unii au dat cu var apartamentele, alţii au tăiat porcul, alţii au plecat de acasă ca să dea impresia de spaţiu, alţii au angajat servitori! La foarte multe case, mămicile au făcut varice de la stat la bucătărie în picioare, tăticii au făcut hernie de la cărat covoare să le bată la bara din spatele blocului, iar copiii învăţau poezii şi scenete pentru serbarea pregătită special de Catedra de Limba şi Literatura Franceză a liceului nostru!
La mine acasă a fost un coşmar, ai mei s-au dat peste cap, înnebuniseră, pe de o parte mă pupau că aveau cu ce se lăuda, pe de alta se întrebau cu glas ridicat dacă eu vreodată o să le răsplătesc efortul învăţînd mai bine… Pentru că ei extrageau o pildăă de viaţă cam din orice, iar acuma era de muls serios.
Cînd au venit în sfirşit, noi i-am aşteptat la şcoală împreună cu profesorii noştri, părinţii erau în altă sală, cu toţii eram paralizaţi de emoţie, aveam pregătite cîteva cîntecele vesele să-i remontăm, că veneau cu autocarul şi erau obosiţi, de asemenea s-au strîns bani şi au cumpărat sucuri şi prăjituri să-i servim. Pîinea şi sarea o avea doamna directoare adjunctă. Domnul director avea atenţiile, cîte o sticlă de băutura tradiţională românească pentru fiecare profesor, într-o pungă de la Mase Plastice pe care era desenat Palatul Culturii şi tricolorul.
Ne aşteptau două săptămîni de chiul, noi fiind scutiţi de şcoală, că dădeam serbări şi le prezentam trecutul glorios şi prezentul victorios al oraşului nostru.
Cînd au intrat în holul de primire francejii care, culmea!, arătau cam ca noi, i-am poftit să ia loc şi, la un semn discret al profei, ne-am grupat şi am început să lălăim, sub privirile foarte! mirate ale musafirilor noştri! Vreau să spun că acest mic cor nu cuprindea totalitatea elevilor participanţi la schimbul de copii, ci doar de fetele de uman, care erau mai - să zicem, naive şi credeau că a cînta la 17 ani în holul şcolii este un lucru chiar normal. Dar cum din păcate fetele de la uman erau majoritare în acest grup de primire şi fuseseră spălate pe creier de o mînă de fier care le-a promis că au media asigurată şi în plus e o dovadă de mare eleganţă să reciţi Le Pont Mirabeau privind în gol, simţul ridicolului era absent în seara respectivă. Au fost cîteva chicoteli, cîţiva spectatori au întrebat chiar de ce facem aşa ceva, dar cei mai mulţi au ascultat de profesorii lor şi au tăcut politicos în timp ce se îndopau.
Copiii au venit cu cadouri nenumărate pentru noi, ne-au copleşit, aveau genţile pline pline cu: becuri, chibrituri, zahăr, săpun, şampon, cafea, şpreiuri, ciocolată şi o carte de un autor francez studiat în şcoală. Fata mea, o chema Delphine, a fost foarte mirată să constate că avem aragaz şi m-a rugat să o las să doarmă cu veioza aprinsă. Curajoasă.
Acum cîteva zile am fost pe la Aeroport şi cînd m-am intors am luat autobuzul. Pe care scria Centru. Cînd am ajuns în centru am vrut să ajung pe strada principală, deci am stat în autobuz de lene, l-am aşteptat să facă un mic detur. Pe la Gară. Unde s-a dat toată lumea jos, cu epţia mea. Şoferul povestea cuiva cum a petrecut Revelionul în Costa del Sol. Lumea aştepta buluc în staţie, dar omul a închis uşile, a continuat să vorbească pînă a terminat ce avea de povestit după care a coborît din autobuz şi a strigat că se întoarce în cinşpedouăjde minute! A stins luminile a încuiat şi dus a fost. Eu m-am aruncat urlînd alo alo nenea nu mă lăsa aicea că e întuneric, dar degeaba, avea o viteză ceva de speriat. Doar oamenii din staţie au căscat ochii la mine şi îmi făceau semne să stau liniştită. Ceea ce am făcut, m-am aşezat calmă pe o băncuţă şi am numărat ferestrele luminate din clădirea Finanţelor.
După un timp s-a întors şoferul, cînd a aprins luminile a dat cu ochii de mine, a tresărit puternic şi-a dus mîna la piept a înjurat cu sete şi m-a întrebat ce caut în autobuzu lui. Eu am rîs timid şi am zis că-mi pare rău dar n-am ştiut că acolo e capătul! Apoi am mai stat de vorbă despre una despre alta, a dat drumul la oameni înăuntru, care m-au privit ca pe un fel de mică vedetă ce eram într-un fel! M-a dus unde-mi trebuia, dacă tot eram amîndoi la o noutate în viaţa noastră, eu să fiu închisă singură într-un autobuz şi el să închidă pe cineva în autobuz. Palpitant.
La servici este un tip care tot timpul cînd mă vede duce degetul arătător la gură şi îmi zice şşş să nu mai spui la nimeni… eu mă uit şi mă uit la el şi nu scot un cuvînt. Mi-am dat seama că îi place să mă blocheze cu diverse treburi, îmi spune o prostie, eu stau şi o mestec şi mă gîndesc să zic ceva inteligent, care nu iese niciodată cînd vrei, absolut niciodată, este testat! Cînd ai nevoie de toată spontaneitatea să dai ce ai mai bun, să laşi pe cineva mască de cît de spiritual eşti, fics atunci nu-ţi iese, mai bine taci.
Faza este că am stat şi mi-am chinuit mintea, m-am întrebat ce să zic, să fac, să clipesc des şi să promit că n-o să scot un cuvînt sau să ţip “cum îţi permiţi” măcar să-l sperii, dar de fiecare dată cînd ne vedem, el îmi repetă idioţenia şi eu îl privesc intens - nici nu zic nimica nici nu fac nimica, rămîn locului socotesc profund în mintea mea pînă trece momentul şi, pentru că sînt şi luzeră, scot un haha ruşinat că vai ce poantă bună ai făcut tu şi vai ce greu m-am prins eu de ea. Probabil o să mă ţină cu “secretul” ăsta pînă se plictiseşte să se distreze de mutra mea de oaie în derivă. Şi sigur într-o zi o să am ce să-i răspund şi tocmai atunci o să inventeze altceva ca să mă chinuie. Ah cîteodată îmi vine să-mi trag una.
Cred că vine primăvara, în Dablin dimineaţă ningea zburdalnic iar eu mă simt de la prima oră a primei zile foarte intelectuală, aşa că mă voi apleca spre literatură.
Daniel Pennac mie-mi place foarte mult şi a fost o încîntare pentru mine să citesc patru din cele cinci cărţulii care formează saga Malaussène. Cele traduse de la Polirom sînt (în ordinea în care ar trebui citite, neobligatoriu, nefiind legate) La căpcăunii veseli, Zîna carabină, Micuţa vînzătoare de proză, Fructele pasiunii. Lipseşte Domnul Malaussène, care ar trebui să vină înainte de Fructele pasiunii, dar din motive obscene editura s-a gîndit să-l sară şi eu sînt în dubii dacă să-l achiziţionez anfranse şi să-mi pun creierii pe sîrmă, sau să-l aştept calmă pînă se va milostivi cineva să mi-l traducă.
Pentru că este blogul meu şi pot să mă dau savantă, zic: eu recomand acest autor, din cîteva motive subiective, unul dintre ele fiind că-mi place cum vorbeşte, am văzut un filmuleţ cu el pe saitul de la Gallimard (jos capitolul L’entretien) şi mi s-a părut şaarmaaant. Al doilea motiv este că nu mă oboseşte cu tristeţi apăsătoare. Şi în cărtile astea sînt necazuri - ca la toţi oamenii, dar sînt prezentate sub forma unui “nor de rahat” adică mai uşurel şi mai pe înţelesul meu. Al treilea ar fi simţul umorului, la unele pagini chiar am rîs şi în hohote şi în autobuz, la unele nu am rîs deloc dar ele “respiră” un fel de chicoteală cîteodată chiar neagră.
Alt motiv ar fi imaginaţia debordantă a cărţilor, să poţi inventa situaţii palpitante şi personaje care să poată fi întoarse cu susu-n jos ca la circ şi cititorul să facă aaaa acuma o să pice şi nu pică, tot felul de scheme şi te lasă cu răsuflarea tăiată uau asta e treabă serioasă! În afară de toate astea, familia Malaussène este foarte lipicioasă! Îţi vine să-i iei acasă, eu cel puţin am prins drag de toţi şi n-aş avea nici o problemă dacă D Pennac ar mai scoate încă vreo cîteva cărţişoare cu ei!
Nu este Anna Karenina, asta este un lucru clar, dar merită citit, mai ales dacă eşti într-o pană de chef de lectură, sau într-o dispoziţie proastă, nu sînt cărţi neapărat de vacanţă sau de tren, e ca şi cum ai sta la o şuetă cu un tip haios şi isteţ despre ce “căcaturi” ţi se pot întîmpla cîteodată şi nu faci caz, dar faci haz de ele. Atîta.
Dee mi-a zis săptămîna trecută că a văzut The Kite Runner - filmul deci apărut proaspăt. Cartea este ieşită de mai demult, dar eu am cumpărat-o acum vreo lună, cînd am auzit prima dată că se face film. Pentru că aveam o presimţire că vreau să citesc şi, dacă apuc să văd la teveu, sigur adio lectură. După ce mi-a zis fata că l-a vizionat eu am sărit direct pe carte şi m-am apucat de ea, este tristă şi gravă cu probleme de castă de religie de politică, ah în ce m-am aruncat. Am văzut treilerul de la film, că nu m-am putut abţine, dar pare un pic diferit de ce este în carte, aşa că! Eu zic pentru cine îi place să citească, să ia întii cartea în braţe, este tradusă la noi, Vînătorii de zmeie, editura Niculescu. Filmul este frumos oricum.
Azi dimineaţă, de fapt acum o oră, că tot dimineaţă e, m-am trezit cu grijă! Grija mea este în fiecare an să-mi aleg o Babă, adică o zi din zilele de la 1 la 9 martie care cum e vremea aşa e şi anul tralala, anul asta mi-am ales-o astăzi, să scap de stres, ieri a fost o furtună maare de mi-am făcut chiar griji pentru acoperiş, dar am supravieţuit, dimineaţă m-am uitat să văd cum e vremea este senin şi soare şi nu e pic de vînt (încă)! Deci baba mea este fermecătoare…
A doua grijă a fost să văd ce s-a întîmplat la Roblogfest. Eu pînă acuma m-am abţinut să spun ceva, pentru că nu am vrut să supăr pe nimeni - anul trecut Smilla m-a băgat pe listă, anul ăsta L3st, Gramos au spus că m-au votat, ar fi fost foarte nepoliticos din partea mea să spun că nu vreau, e un fel de ia uite la ea ce mofturi face. Dar pot să spun că îmi displac taretare! competiţiile de acest gen, îmi dau o stare tîmpită, de un fel de nu ştiu, de împins de scos în faţă cu forţa, de clasificat o treabă care eu zic că nu se pretează la clasificat.
Să faci o competiţie cu bloguri mi se pare aiurea, nu văd blogurile ca pe ceva din care să faci concurs, fiecare scrie ce are chef şi cum poate, nu poţi să le pui să se întreacă! De ce ne-am pune jurnalele să se bată între ele? De ce le-am califica sau descalifica? Ce imagine a blogosferei româneşti?
Unii oameni simpli la minte ar putea gîndi leneş că spun asta pentru că sînt ofticată. Nici nu aş fi avut cum să fiu votată, la numărul de cititori pe care îi am, nu se pune problema. Sînt ofticată că nu au ieşit dintre cei care credeam eu că merită să iasă şi mi se pare dubios, nu că ar fi vreo măgărie la mijloc, dubios că adică mă întreb cum oare gîndeşte lumea, am dileme foarte existenţiale cînd vine cîte-o acţiune din asta populară, mă cuprind mirări naive.
Cu cît s-au înmulţit blogurile la noi, cu atît mai multă lume pe margine s-a gîndit să le împartă să le analizeze să le categorizeze să le competitiveze şi tot mai mulţi din cei care scriu pentru plăcerea de a scrie se miră ce mama naibii tot fac ăştia de parcă am fi la grădina zoologică. Cu cît mi se învecheşte blogul cu atît îmi dau seama mai bine de ce unii îşi închid blogurile sau se izolează. Nu vor să facă din blogul lor un produs, asta-i.
plu fata din poza de mai jos a vrut să fie un fel de albăcazăpada, a apărut de după o cortină cu artificii şi avea cavaleri de o parte şi de alta după cum vedeţi îi pupă mîna şi ea se simte ca o prinţeesă!
t în momentul ăla un paj a anunţat surpriza serii, cadou din partea părinţilor! Un Roooleeex!!!! (şi un Lexus) Final fericit.
pţia mea. Şoferul povestea cuiva cum a petrecut Revelionul în Costa del Sol. Lumea aştepta buluc în staţie, dar omul a închis uşile, a continuat să vorbească pînă a terminat ce avea de povestit după care a coborît din autobuz şi a strigat că se întoarce în cinşpedouăjde minute! A stins luminile a încuiat şi dus a fost. Eu m-am aruncat urlînd alo alo nenea nu mă lăsa aicea că e întuneric, dar degeaba, avea o viteză ceva de speriat. Doar oamenii din staţie au căscat ochii la mine şi îmi făceau semne să stau liniştită. Ceea ce am făcut, m-am aşezat calmă pe o băncuţă şi am numărat ferestrele luminate din clădirea Finanţelor.