Nu e neapărată nevoie să fii sincer non stop.
Astăzi s-a gîndit doamna cu curăţenia să mă complimenteze în felul ei deosebit de fin, mi-a spus că arăt foarte rău palidă taare dacă mă simt bine să-mi fac un control. M-am dus m-am uitat la mine şi aşa-i, nu arăt bine deloc, cu toate că dimineaţă mie mi s-a părut că chiar aş arăta onorabil, dar ce putere are o mirare negativă asupra minţii!, te întoarce cu spatele la soare cît ai zice peşte…
În cazuri de-astea cu arătatul, sînt adepta vorbelor pe-la-spate, eu nu zic la nimeni că arată rău… bine, dacă văd pe cineva verde şi trăgînd să moară, întreb ce ai de eşti verde şi tragi să mori?, dar în rest, nu spun şi chiar nu doresc să mi se spună. Poate era întuneric şi n-a văzut bine, poate aşa sînt eu, dar atunci de ce a şocat-o? Dacă era beată? Dacă e proastă?
În autobuz, dacă deschizi geamul deasupra capului tău, vîntul n-o să-ţi vină ţie în ochi.
Explicaţia ştiinţifică eu n-o ştiu! dar pare logic că dacă autobuzul ăla se mişcă, prin geam intră aer cu curent în el, aerul fiind mai uşor decît curentul, îl ia curentul şi curentul nu se duce în jos ci numai pe sus fiind geam şi nu chepeng, dar fiindcă intră pe un geam mic, din cauza vitezei se duce în spate şi nu în faţă cum s-ar fi putut întîmpla dacă autobuzul ar fi mers cu spatele, în nici un caz în jos spre omul de sub el pentru că nu are gravitaţie cum ar crede omul, clar?clar. Ieri m-am aşezat pe un scaun şi am deschis geamul de deasupra scaunului din faţa mea, persoana de pe scaunul respectiv s-a uitat urît la mine şi l-a închis. Eu am rugat să lase un minut deschis că pute a picioare şi oricum nu-i vine frigul lui ci mie. La care persoana mi-a răspuns că dacă vreau aer curat să-l deschid pe al meu, fără supărare. Oamenii ăştia chiar nu pot să se concentreze un picuţ?
Mobilitatea n-are nimic de-a face cu grăsimea.
Duminică am făcut un fel de test în urma unei discuţii de genu dacă eşti gras nu eşti mobil, aş, mama mea avea o prietenă care avea o sută de chile şi făcea şpagatul cînd eu aveam 30 şi nu puteam să fac nici podul de sus. Ba nu, că dacă eşti gras nu poţi de exemplu să-ti bagi degetele de la picioare în gură. Eu am încercat cu dragă inimă, pe stîngul îl pot lejer, pe dreptul mai am nevoie de cîţiva centimetri şi chiar nu ştiu, conform teoriei ăsteia, dacă sînt grasetă sau demigrasetă.
În uichend am mai aflat că nu-ţi poţi atinge cotul cu limba, indiferent de gabarit, ceea ce chiar mi-a aruncat mintea în aer.
1) De ce ai acceptat leapşa aceasta?
Vai nu numai că am acceptat-o am cerut-o am smuls-o! Cum de ce? Ca să mai vorbesc eu un pic despre mine
2) De când eşti in blogosferă?
Din… iunie 2006.
3) Cum ai ajuns să îţi faci blogul?
Am citit cîteva bloguri am zis o ce drăguţ vreau şi eu de-ăsta şi gata.
4) Care este primul blog pe care ai intrat vreodată?
Mmm cred că pe al lui Whitewolf care era atunci.
5) Enumeră 3 lucruri pe care le crezi importante ca să reuşeşti în blogging:
Habar n-am ce tre să fac ca să reuşesc în blogging. Păi nici nu-mi doresc să reuşesc în blogging.
6) Cel mai citit blog de către tine:
Da’ e frumos să răspund eu la o aşa întrebare tranşantă?
8) Care platformă de bloguri o consideri cea mai bună? (ex. Haipa, Blogger etc.)
Eu cel mai mult mi-a plăcut platforma de pe Blogger, că a fost cea mai prietenoasă cu mine tehnic si vizual.
9) Este important traficul pentru tine?
Nu.
10) Sunt importanţi banii pe care i-ai putea obţine din reclame?
Nu.
11) Cel mai urât blog pe care l-ai văzut?
Ca ce? Ca dizain pe mine efectiiiv mă disperă de nervi dizainul de la blogurile de pe weblog, cu greu mă duc pe vreun blog acolo.
12) Consideri că e un lucru vital să ai un domeniu .ro/.net/.com etc. ?
Nu.
13) Parola cu care te loghezi la blog:
Este un nume a lu un băiat care mi-a plăcut mie cînd eram mai mică şi din fericire pentru mine, are un nume complicat şi nu tre să mai inventez parole sau să le ţin minte.
14) Pentru cine scrii blog?
Pentru nimeni, scriu aşa ca să mă aflu în treabă.
___
15) Cu ce viteza tastezi?
Asta e via Ionut. Dar nu e drept, că e în engleză.
M-am pierdut ieri la un film, la o bucată am început să urlu ca la meci ia uiteee haaai dă-o naibii, ce faaaci acooolo nuuu, am văzut povestea de amor cea mai veche, nu Adam&Eva&Co care nu se pun, fiind părinţii noştri. Adica Tristan şi Isolda, o da, l-am văzut şi să nu-mi vină a crede!
De aia e bine să le dai la copii voie să aibă lecturi din cărţi necenzurate, să ştie o treabă, nu să umble prin lume crezînd că iubirea e pură. Eu cînd aspiram la o dragoste vulcanizată dar totuşi castă!, am citit această frumoasă legendă cu iubire sacrificată incontrolabilă imposibilă ce trist ce frumos ce nobil şi aşa mi s-a fixat. Ca să nu mai spun că visam s-o trăiesc cu diverşi.
Dar să mi se întîmple dezvoalarea, nu era aşa poessia!, n-a fost nimica nevinovat!, Isolda nu era nici pe departe fecioara inabordabilă care iubea cu sufletu pe eel despărţită de soartă de eel împinsă la o alianţă politică dată pe mîna unui bărbat pe care nu-l dorea, nici vorbă! Vaai, dar s-a ”dăruit” şi lu Tristan, păcatele mele, în toate locurile şi poziţiile posibile (este film cu acordul părinţilor, nu daţi năvală) după aia şi-a făcut datoria şi s-a dus şi cu regele soţul ei şi nu i-a displăcut!
Cînd mi-am pus mîinile la ochi şi am început să mă legăn de nervi ce-aveam, mi-a băgat platitudini de doi bani, ei stăteau lîngă foc - faza cu pe jos lîngă foc începe să mă plictisească, ea i-a citit lui nişte versuri! ceva cu iubire şi el se uita tîmpit - aşa se uită tot filmul, ea îi spune pentru ce trăieşti, dacă nu pentru dragoste!? (dar blînd, nu isteric, încerca să-l înţeleagă) El răspunde filozofic pentru luptă pentru glorie pentru moarte. Apoi îl loveşte rău sentimentul şi pe la sfîrşit zice tu Isolda!, tu ai avut dreptate!, viaţa e mai măreaţă decît moartea, dar dragostea le întrece de departe pe amîndouă… Daaa…
Ce vreţi voi, măi, în fond?
Nici nu mai ştiam ce să cred, Isolda era labilă pishic, Tristan era dus cu pluta, ce-o fi fost în capul meu?… La două ore de film, am zis iaca mi-am mai lămurit o treabă, eram eu naivă? Eram.
Am luat hotărîrea să nu mă mai uit decît la filme de acţiune, filme de război, filme de groază şi desene animate.
Mă enervează felicitările! şi pozele! Mă enervează felicitările cu poze! Ai mei au nişte prieteni de familie care nu-s întregi la minte, mi-au trimis o felicitare, adică i-au dat lu taică-miu un plic LIPIT pe care să mi-l înmîneze cînd ajung la mine. Ceea ce a făcut. În plic era o felicitare tradiţională cu un brad şi scria evident tradiţionalul La mulţi ani, în felicitare mai era o poză cu ei doi îmbrăţişaţi zîmbind cald la mine. Taică-miu, foarte ager, zice a am crezut că-s bani şi de aia o lipit plicu. Daaa mi-au trimis zece lei să-mi iau ceva frumos de la Moş Crăciun, taică-miu e de acum o sută de ani.
Treaba nu s-a terminat aici. Am observat de asemenea că oamenii cînd pleacă de acasă se simt obligaţi faţă de ei înşişi dar mai ales faţă de cei rămaşi în urmă, să meargă mult mult! Să vadă cît mai mult, cît mai multe clădiri muzeie magazine, să facă numai lucruri demne de povestit, apte să taie respiraţia celor care vor întreba ei cum a fost acolo? Se pozează cu statuia cu capra cu norul cu podul din stînga din dreapta cu panorama cu bliţul. Este musai obligatoriu să ţi se întoarcă lumea interioară cu cracii în sus, să-ti răvăşeşti metabolismul şi să simţi fiecare zi ca o cursă nebună pentru bifarea obiectivelor.
Dă aşa cîte-o mană de-asta turistică în oameni şi n-ai ce să le faci. Cît au fost ai mei la mine, prietenii lor ne-au hărţuit pur şi simplu să povestim ce am făcut unde am fost cum a fost da aia am văzut-o da aia da aia da aia, poze unde-s pozele, am avut sentimentul acut că ai mei se simţeau prost că nu au făcut ce trebuia şi nu au văzut tot ce era de văzut de simţit de toate, ca şi cum mîine se evaporau şi nu mai apucau să trăiască Dablinul. Nici nu era ideea de trăit Dablin, cît de băgat ghiveci!
S-au întors acasă cu fotografii virtuale, nescoase pe hîrtie s-au dus în vizite şi au primit vizite, nu aveau ce arăta, nu aveau haine nu aveau casa plină de scoici, ca şi cum nici n-ar fi fost…Au luat cadouri la unii căcăcele suveniruri printre care şi pentru familia de care spun. Lipsea totuşi ce era mai important. Nu cumpăraseră o vedeeere!
Ca răspuns la gestul meu generos de-a le dărui şi un sidi cu muzica irlandeză, ce-mi aud urechile mai ieri, zi la mama ce adresă ai acasă să-ţi trimită (ăia doi) (încă) o felicitare! Am rîs şi i-am dat-o. La trei zile primesc o alta, tot cu Crăciunul, tot cu familia X iar te pupă iar îţi doreşte iar îţi face iar îţi drege altă poză cu noi! Bine.
Nu ştiu cum s-au simţit şi ce au gîndit părinţii mei minunaţi, faza este că azi îi zic maică-mi uite dragă iar au trimis tembelii ăia maculatură colorată… Ea tace. După aia zice finuţ dar tu nu le răspunzi? Am zis oh, poantă, să ne băgăm! da, cum sa nu, dă adresa! La secunda următoare îmi dă adresa. Şi mai zice, dacă tot iei, nu iei şi pentru cutare? şi pentru naşă-ta şi pentru matuşă-ta şi pentru vară-mea? Aaaa deci de-asta îmi eşti.. Dă adresele! Pe toate le-am luat la toţi o să trimit neapărat, vederi felicitări şi poze! Cum, n-au ajuns!? Vaaai nu se poate!….
__________
În autobuz s-auzit aşa:
- Alo! Alo! Alo!
…
- Familia Tudosăăă?! Familia Tudosăăă?!
…
- Irlanda vă deranjazăăă! Cum?! Irlaaanda! Vă deranjază!
desfiinţarea a două magazine!
În primul rînd sînt foarte bine dispusă şi m-am trezit cu Trandafir de la Moldova zăngănindu-mi în urechi, nu ştiu de unde, dar l-am adoptat ca şlagărul zilei şi l-am pleiat puternic în urechi pentru că mă remontează extraordinar. Buna mea dispoziţie vine dintr-un vis ce-am avut, vai am nişte vise fermecătoare, să mă scuze cei mai putin veseli oniric, sînt foarte mulţumită de tărtăcuţa mea să nu-mi fie de deochi. Asnoapte am visat că eram într-un hotel tropical luxuriant şi ne-a atacat o panteră! Eu am alergat repede şi am încuiat uşa să nu intre, dar ea tot dădea tîrcoale, deci mi-a venit o idee genială şi am inceput să fac biluţe de hîrtie în gură şi să le scuip pe o ţeavă de pix prin gaura cheii pînă am speriat-o şi a fugit! M-am trezit foarte distrată şi mîndră de mine!
Afară era frumos, mi-am luat ghetele îmblănite! de la mama! cumpărate cu bani grei de la Leonardo. Cum m-am dat jos din autobuz, a început să plouă. Nu mai suport ploaia, mă deprimă şi mă umple de-o frustrare meteorologică, încerc s-o ignor şi nu-mi iau umbrela cu mine, pentru că e mare şi mi-e lene s-o car ziilnic. De obicei plouă mai mărunt, acuma era o ploaie de vară cu nişte stropi mari şi era frig, eu nu m-am descurajat pînă m-a udat cam tare de am zis trandafir trandafir, dar să-mi păzesc măcar capul, că e frig de mi-erau îngheţate urechile. Am intrat în Penneys - magazin popular, pentru că era singurul în drumul meu deschis la 8.45. Am zis gata îmi iau umbrelă să se plieze să se nebunească s-o bag în geantă s-o am cu mine. M-am uitat erau numa umbrele uşoare micuţe drăgălaşe cu dunguliţe la preţ derizoriu respectiv patru ioro. Foarte frumos, am ieşit fericită am deschis umbrela am luat-o la pas.
În timp ce alergam eu prin ploaie, să vezi şi să nu crezi mi-a intrat apă în papuci! Eu aşa ceva nu am mai văzut, ghete nou nouţe (care prin numele şi natura lor de gheetee trebuie să te apere de ploaie frig vînt nori zăpadă?), să ia apă un-doi şi pe sus şi pe jos şi pe stînga şi pe dreapta, simţeam cum îmi intra apa peste tot parcă eram în sandale îmblănite! Dar eu am ghete care sînt sparte şi tot nu intră apa în ele! Ce marfă vînd ăştia de la Leonardo la nişte preţuri de mori, nu mă duce capu. De ce nu le zice nimeni nimica şi de ce sînt pline pline ochi, cel puţin în Iaşi toată lumea parcă e chemată de mirajul mirosului de Leonardo numai acolo, sînt lipiţi de rafturile alea!
Mi-am luat umbrela în cap şi am zis măcar asta poate nu ia ploaie şi n-a luat, mergeam repejor cînd m-a depăşit o maşină de tonaj moderat spre greu vjjjjj şi-un val maaare de apă a venit dintr-o parte spre mine dar nu doar spre mine cît spre prăpădita mea umbrelă care s-a împotrivit un pic după aia a făcut pocprrr s-a dat pe spate au sărit bucăţele de plastic şi decedată a fost în mîna mea cu dungile ei cu tot. Ce faceee?! Norocul ei şi al meu e că era un coş de gunoi foarte aproape, că altfel făceam o criză de nervi o dădeam cu capul de garduri şi o aruncam în balta de unde venise valul ucigaş.
Am început să filozofez ce poţi face cu patru ioro: să-ţi iei un bilet la loto, două pîini, zece pachete de şerveţele, un borcan de cafea, jumate de fular, o floare cu ghiveci, un breloc, sînt multe, orice aş fi putut face cu banii ăia, şi o pungă dacă mi-o luam şi mi-o trînteam peste ochi să nu mă plouă eram mai cîştigată şi îmi mai dădea şi rest!
Contrar aştepărilor soartei ghinionului, nu mi s-a stricat buna dispoziţie, că avem reşouri mari în birou, dacă nu pocneşte iar priza, pînă diseară mi se usucă şi ghetele.
Astăzi sînt sensibiloasă foc - am şi visat frumos, ce-i drept, că-mi venea să nu mă mai trezesc şi sînt şi de treabă, că m-am bucurat postum cum ar veni pentru Jeni A.. După ce-am am aruncat-o am subliniat-o şi am bodogănit-o, mi-am dat seama că m-am înşelat în privinţa ei, am judecat-o greşit şi mă căiesc. De fapt nu. S-a judecat singură, pînă a apucat-o o dragoste, că am zis sărăcuuuţa de tine. Morala deocamdată ar fi că dragostea face minuni.
Ce doresc să notez pentru că m-a izbit frontal este:
“…de ce suntem noi oare o generaţie de blestemaţi? Ne e teamă să fim sentimentali. N-avem dreptul. Suntem obligaţi să avem simţul ridicolului, să fim cinici şi blazaţi. Şi suntem noi oare toate astea, realmente? Nu suntem? De ce n-avem dreptul să fim şi sentimentali, măcar din când în când: când ne-apucă. Ne e ruşine de sentimentalismul nostru ca de-o tară, ca de-o boală ruşinoasă. Ni-l ascundem şi zâmbim peste el brav şi îndurerat. Râsul nostru este schimonoseală. Când ne sufocăm prea tare, ne zvârlim siropul pe-o bucată de hârtie pe care o pitulăm cu grijă ca pe ceva ruşinos şi, la prima lectură lucidă, o rupem şi o aruncăm în foc, jenaţi chiar de noi înşine. Ne e ruşine de dragoste…”
Observaţia a fost făcută la…12 martie 1946.
Dacă ar fi dupa mine, să scrie toată lumea sentimental şi cît mai onest, poţi scrie despre dragoste artistic şi cu figuri, dar în gîndul gîndului gîndit şi simţit, zici ca şi acum un catralion de ani, cuvinte de bază iubire fericire nefericire dor durere inimă şi care-or mai fi. Adică tot normal iubeşti, asta dacă nu eşti chiar bocciu şi tîmpitizat de condiţiile meteo umane în care colcăim.
Mergînd eu mai departe tot cu sentimentul, că-s axată, povestea cu dragoste şi putere de săptămîna trecută cu fata împăratului cerută de doi este din Moartea regelui Tsongor de Laurent Gaudé. Se termină prost şi filozofic, ar fi trebuit fata aia să se ducă împuşcată cu cine îndrăgea, dar ah nu se întîmplă, se moare pe capete, se luptă pînă se duce naibii şi lume şi iubire, va să zică dragostea nu le rezolvă pe toate. Nu e tradusă încă în româneşte, dar nu-i chiar grav, că e tradusă altă carte de L. Gaudé care se aude că ar fi chiar mai!, Soarele neamului Scorta.
Mama, sau de-acuma - bunica îndrăgostiţilor, madam Edith Piaf a fost folosită într-un mod stupid pentru o reclamă la ochelari, făcută probabil de-un cioban cu diplomă de advărtaizăr - că se plăteşte bine.
Azi mi-am sunat consiliera bancheră. Consiliera mea bancheră este o tipă foarte drăguţă de la banca din cartier, s-a nimerit să fie de servici cînd mi-am făcut eu cont şi m-a ajutat să completez formularul de adeziune.
De ce m-a ajutat! Păi pentru că nu înţeleg în general cum se completează formularele şi sînt şi traumatizată din România unde toate formularele arată ca şi cum duşmanii tăi s-au adunat că să te facă să te simţi idiot şi au compus un formular pe care niciodată nu reuşeşti să-l completezi perfect, spre a nu o dezamăgi / înfuria pe doamna de la ghişeu…
Deci eu citeam cu glas tare ce scria şi întrebam aşa tre să scriu? adică mă cheamă aşa? da? numele întîi sau prenumele? cum e mai bine? ce-i aia nume? de familie? da? adresa? de acasă sau de aici? tre să semnez? cu numele întreg sau cu semnătura mea mîzgălită? dar care-i mai bună? nu tre să scriu iniţiala tatălui numele de fată al mamei data şi locul naşterii şi dacă am cazier? nu tre să zic media la absolvirea şcolii? nu? nu vă interesează?
Am uitat să precizez că Beatris lucrează la banca la care m-am mutat după ce am plecat de la o bancă al cărei robot nu-l înţelegeam, efectiv îmi venea să mor cînd îl auzeam, mă intimida nu puteam pricepe ce vrea ce nu vrea de ce nu-mi dă un operator! Vai am stat într-o zi o jumate de oră să tastez un cont, un cod de regiune şi un număr de înregistrare şi tot îmi zicea cont inexistent, cod de regiune greşit, numărul de înregistrare nu corespunde contului dvs, că am zis ooo gata gata eu cu tine nu mai vorbesc. Şi m-am dus la bancă la Beatris am spus că vreau să mă transfer şi că sper că n-au roboţi. Au şi ăştia, dar nu mi-a zis din prima. Eu sun la filială - unde nu au roboţi chiar prea mari, scap repede de ei şi vorbesc direct cu ea.
Beatris este foarte zînoasă şi blîndăăă eu am o încredere oarbă în ea de la formular, după ce l-am completat şi mi-a zîmbit că e bine aşa, am rugat-o să-mi scrie pe o hîrtie numele ei şi am întrebat dacă pot s-o apelez cînd am nelinişti bancare, ea mi-a zis că da, deci eu o sun.
La început am deranjat-o mai des, acum o deranjez destul de rar şi pentru acelaşi lucru, un card cu coduri. Care îmi trebuie mie la anumite tranzacţii periculoase. Normal, cardul ăsta ar trebui să-ţi ajungă dacă nu toată viaţa, cel puţin o perioadă de cîţiva ani buni. Pe mine nu mă ţine decît pînă îmi trebuie prima dată, cum îl primesc, cum îmi vine să-l pun bine să nu-l pierd şi nu-l mai găsesc nici să mă tai. Este a şaptea sau a opta oară în ultimul an de zile cînd solicit băncii acest card, azi am vorbit iar cu biata Beatris care iar a rămas perplecsă, dar n-am ce să-i fac, dacă aş putea-o scăpa de chinul ăsta, aş face-o cu dragă inimă. Mi-a zis Beatris să am grijă de cardul pe care mi-l dă acuma, că pleacă să nască şi lipseşte vreo şase luni, aşa că să-l păzesc pînă vine ea, măcar atîta să fac. Am întrebat-o pierdută dacă nu-mi poate recomanda alt nume, să nu mă dea pe mîna unui robot, dar mi-a zis că sînt mare şi ar trebui să pot să rezolv singură. Mi s-au oprit lacrimile în gît i-am promis că pe cardul ăsta să-l pun cel mai bine, de dragul maternităţii ei mă voi strădui, că eu cu roboţi nu vreau. Nici cu formulare, nununu. Sînt un pic speriată, dar sper să mă descurc.
Ziua de astăzi a fost groaznică şi nici nu vreau să mi-o mai amintesc cît m-am muncit şi m-am obosit, aşa de ofticată sînt, că primul lucru ce l-am făcut cînd am scăpat de la servici a fost să mă duc să-mi cumpăr o pereche de ghete şi abia după asta am putut să gîndesc limpede, am tras aer şi-am zis uuuh acuma mă simt iarăşi vie. Din păcate, toată săptămîna mă aşteaptă cu zile ideme, mă întreb ce voi reuşi să mai cumpăr pînă vineri şi cu ce gaură în buget mă scot la liman.
M-am întristat şi că nu a fost paradă de toalete la Globurile de aur, că poate mă aşteaptă vreo nuntă şi dacă nici la Oscaruri nu văd nimica, chiar sînt disperată. Eu la ce mă mai uit şi cu ce mă închipui zîmbind şi fluturînd cu mîna la audienţă?!
Ce m-a uimit azi a fost maică-mea, care e online la asta oră şi pe care o ignor - că mă oboseşte, mai nou îi dă lecţii de internet lu vecina de la apartamentu unu, pe inţelesul nostru, mama lu Roxana! Mama lu Roxana a făcut bine şi şi-a pus calculator la insistenţele fiică-si şi ale maică-mi. Aceaasta din urmă a dat în darul mailurilor cu poze în pauărpoint cu care mă ucide încet, ori cu animale ori cu oraşe ori cu lumini ori cu naiba mai ştie, că mă terorizează!
Mama lu Roxana a văzut slaidşourile cînd i-a prezentat a mea mamă la cafeluţă ultima bijuterie şi a zis gata îmi iau şi eu să mă uit la ele! Mama mea i-a zis dragă, neapărat să îţi instalezi şi iahumesenger, să-ţi dau cu omuleţi de-ăia să vezi ce frumos e. Am spus că dînsa mă tratează numa cu îmbrăţişări trandafiri aplauze pupici şi alte treburi? Ei, aşa vrea să-i facă şi lu vecina. Vecina a acţionat cum a sfătuit-o mama, şi-a luat un caiet mare cu foi veline pe care a scris = MAMA LU ROXANA = CAIET DE INTERNET = şi notează acolo prostiile pe care măica-mea i le predă, le repetă cu glas tare să vadă că le-a înţeles şi după aia dă fuga acasă la ea şi le aplică.
Azi erau amîndouă nedumerite şi în mare chin că nu putea madam mama să-i trimită mailu cu rugăciune că nu mergea adresa de imeil. La întrebarea pe ce adresă le trimiţi, mama a răspuns: elementar!, pe mama_lu_roxana! Păi de ce? Pai dacă eu am mama_lu_suzi, nu toate mamele au mama_lu_(nume copil)?!
Ceea ce mie mi s-a părut de o logică imbatabilă şi chiar nu înţeleg de ce nu toţi copiii fac adrese de email părinţilor lor în aşa fel încît să fie recunoscute internaţional, uşor de ţinut minte în familie în bloc în cartier, şi o altă treabă, de ce nu se poate face să trimită mama rugăciunea în timp ce-o urmăreşte împreună cu mama_lu_roxana, dacă tot ambele cunosc despre ce e vorba, s-au înţeles de comun acord să i-o trimită şi ştiu amîndouă cum le cheamă? De ce nu vrea internetul ăsta să le lase?
Înainte să mă retrag pentru hibernare pînă săptămîna viitoare, să rezolv o treabă. Zilele trecute cineva a avut o problemă şi-a întrebat gugălu dacă frumuseţea este blestemată… Gugălul a zis du-te la Suzi şi vezi poate găseşti răspunsuri. Nu cred că a găsit, însă pot răspunde, pentru dacă mai e careva interesat. Răspunsul meu este că da, este blestemată… C-aşaaa o jale mă apucă uneori cînd mă uit în oglindă şi nu mai pot de dragu meu şi zic ooof cît îs de frumoasă şi n-am noroc… oglinda se holbează la mine şi hohoteşte dar nu se pune, impresia mea contează.
Mi s-au întîmplat două întîmplări zilele astea apropo de cît de fermecătoare şi de ţaţă sînt.
La magazinul de unde îmi cumpăr eu mentosane şi cipsuri lucrează un omuleţ care este atît de omuleţ, că-mi vine pe undeva pe la umăr, e rotofei şi are o chelie pe care încă nu şi-o asumă, îmi zîmbeşte super de seducător cu capu dat pe spate aşa cumva “ştiu că şi tu mă vrei beibi, da n-ai tupeu să-mi spui”. Ieri mi-am cumpărat ţigări, pe care de obicei nu mi le iau cînd sînt la servici, dar s-a nimerit să le văd şi am zis hai să fie. Fătfrumosul mi s-a rînjit ah domnişoara fumează? Da. Ştiţi că ţigările nu fac bine? Da. Şi eu fumez. Bine. Poate fumăm împreună o ţigară într-o zi. Poooftiiiim?! Cîndva… Vorbeşti serios?! Da…
M-am blocat pur şi simplu, nu ştiam dacă să rîd sau să-i frec o geantă peste ochi. M-am gîndit dacă se merită să-l fac să se simtă aiurea - să-i spun băi tu te-ai uitat la tine în ce hal arăţi tu crezi că fumează cineva cu tine la mutra care-o ai şi mai eşti şi prost pe deasupra, că se vede că ai o cătătură tîmpită lipsită de inteligenţă mă biluţă idioată, ai tu faţă de mine, mă?! - doar pentru că i s-a părut în stupiditatea lui că are vreo logică fliiirtul ăla al lui ori cum s-o fi chemînd! M-am hotărît că n-o să fiu aşa rea şi am ieşit. Dar se pare că tăcerea mea a fost prea delicată pentru el, că mi-a strigat în spate că “mai vorbim”. Hmmm…
Asta pentru ca sînt o damă bine.
Azi mergeam în urma unei fete platinate. Mie-mi plac fetele platinate, fata asta îmi plăcea şi mai mult, că avea şi blugi strîmţi şi ciuboţele cu toc. Pe ciuboţelele cu toc avea noroi şi iarbă, deşi azi n-a plouat, nu era nici urmă de noroi afară. Şi iarba era îngheţată, în capul meu am dedus clar fata asta a fost ieri prin iarbă şi a omis dimineaţă să-şi şteargă ghetele. Şi vaaai ce chestie descoperisem eu şi ce mai mustăceam eu cum se dau unele gagici şi ia uite la ele… Aşa o plăcere ce-am avut de nu se poate, i-am mai găsit şi alte cusururi de jur împrejur, nici un milimetru n-a scăpat neluat în rîs de mine, pe motivul că mă şi plictiseam şi îmi place cîteodată (sau chiar mai întotdeauna) să fiu în gîndul meu o mare caţă. Eu fiind culmea eleganţei…
Ajung la servici mă duc mă spăl pe mîini mă uit în oglindă şi-mi dă prin cap să mă uit totuşi şi la tocurile mele. Tocurile erau bine. Dar blugii… O, blugii mei cum erau… pliiini de noroi eram pe pantaloni pînă la fund unde venea geaca şi pe geacă cred că am noroi de la mersul meu de gazelă bezmetică ce-am mers ieri prin ploaie şi bineînţeles că am uitat să arunc un ochi pe pantalonii mei de mare elegantă ce mă aflu că cine-o fi fost în spatele meu dimineaţă, dacă ar fi fost la fel de “drăguţă” ca mine, ce s-o mai fi chicotit şi-o fi zis uite-o şi pe asta ţopa ţopa şi nu se uită că are glodu de săptămîna trecută… Mda.
