Asnoapte a fost o mare furtună, cu vînturi extreme şi ploaie mai puţin extremă. Iar am avut insomnie, deşi am băut cafea înainte să mă culc, dar cred că de la vreme am suferit o trezire bruscă, mi-am dat seama că vîntul putea ridica de la sol bine mersi o pisică si nu ştiam unde era pisica. După aia m-am gîndit că sigur s-a pitit pe sub vreo maşină. Dar oare vîntul poate să ia o maşină? Şi n-am mai dormit, că am tot făcut inventar cu ce obiecte poate şi ce nu poate lua furtuna pe sus…

La servici am început ziua cu un fel de treabă. Stăteam eu cu Geisăn discutam ca oamenii, apare Aidan, vecinul nostru afaceristul cu prietena poloneză. Am zis că Olga lui a născut acum vreo lună? După ce şi-a pus bucătăria şi blana pe jos, are o fetiţă pe care nu ştim cum o cheamă. Aidan era supersuper de adormit, a venit să beie cafeaua la noi şi aştepta să-l întrebăm ce-i face copilul, bineînţeles. Noi ne-am conformat.

Aah, atîta i-a trebuit, că a început vaaai este extraordinar să ai copil! Este supranatural cît este de frumoasă şi este foarte inteligentă şi foarte cuminte! A luat în greutate incredibil de mult, pentru că manîncă, Olga are lapte! Asta voiam să ştiu cel mai tare, m-am făcut purpurie, dar eram singura care se jena, că Geisăn a zis că şi Angela, slavă cerurilor a avut pentru amîndouă fetele care şi ele mîncau foarte bine! Eu am urlat deci e bine să ai copii da!? Daa, simţi dintr-odată că viaţa ta nu-ţi mai aparţine, ci-i aparţine şi te simţi atîît de uşurat, lumea îţi apare în altă formă, parcă nici nu erai tu înainte! S-a încins într-un hal, că a pus mîna pe telefon şi a zis Olga, adă fata aici! Ad-o aşa cum e! Numai s-o vedeţi!

Apare Olga cu copilul în braţe.
- Bună ziua! Vedeţi fata? Ia! Frumoasa mea! Sîntem foarte fericiţi! Aidan ia fata! Dă-o la mine. Plînge! Nu plînge! Ziua ea papa pipi caca nani papa caca nani pipi caca papa nanicaca! Noaptea nani deloc plîns plîns mica burtă este rea!

- Colici…
- Colici…

- I-aţi amenajat camera pătuţul…?
- Toată casa Aidan pune pătuţ multe şi balon aici aici acolo şi jucărie uriaşă pentru frumoasa! Dă fata la mama să vadă frumoasa! Geison, dă-mi fata!

- Suzi, ţine, vezi! E grea! E foarte grea! Dă-o la mine!
Aidan, uite fata, vrea la tine! Noapte bună hai închide ochii! Dormi! Dă înapoi! N-o legăna! Vomită!  Aveţi serveţele? Şterge-o. Ea a mîncat acuma rîgîie că papa în graba mare acum am schimbat tot la ea, plec fac baie dorm! Cînd mă trezesc, sun la telefon! Nu veni acasă!

De la Nevasta am una invitaţie care trebuie onorată, dupa cum urmează:

1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Am luat cartea, Franz şi Francois - Franz Weyergans

Pagina 123 nu e aşa mişto ca alte pagini din carte. Pagina 133!

Surorile mele şi cu mine aveam un orator favorit, abatele Delval. (…) Îşi puncta fiecare dintre fraze înălţîndu-şi braţele şi făcînd să-i tremure mîna. Ai fi zis că, aşa cum stătea cocoţat în amvon deasupra credincioşilor, încerca să deşurubeze un bec. Era irezistibil. (…) Se instala sus, îşi etala dinainte paginile predicii, făcea semnul crucii, ridica mîna, apuca un bec imaginar şi, cu delicateţe, il deşuruba şi-l făcea să dispară, după care mai deşuruba încă unul. Pe durata unei predici ar fi fost în stare să deşurubeze toate becurile unei faţade de cazinou din Las Vegas.

Şi bonus pagina 325!

Aici, tipul autorul nu vrea să-l ia în armată şi o face pe nebunul. Acuma l-au dus la spitalul militar de nebuni…

Pînă la urmă am dat de un psihiatru. Mi-a cerut să desenez un copac care să nu fie brad. (…)
I-am spus psihiatrului, după ce am desenat o casă cu un coş care fumegă: ” E Crăciunul, bradul e înauntru”.

Mi-a întins două foi albe şi m-a rugat să-mi ecit din nou talentele: “Desenează un bărbat pe foaia asta şi o femeie pe cealaltă. Ai cinci minute la dispoziţie”.(..)
Mi-ar plăcea să citesc notele pe care le-a întocmit psihiatrul spitalului militar în timp ce eu desenam un clovn care ţinea în echilibru pe fiecare dintre umeri un semn de întrebare şi un semn de eamare mai mari ca el, şi ale cărui mîini erau nişte cuţite cu lamă zimţată. Pentru femeie, am desenat un pat şi am comentat: “E aşteptată aici. Încă n-a venit.”

Aproape toată cartea este aşa! Dar mi-e lene acuma să scriu!

Smilla, uite leapşa, cum am stabilit!

Pentru posteritate consemnez că asnoapte am avut insomnie! Tot pentru posteritate spun că după ce am numărat toate oile lumii (care ne depăşesc cu mult ca număr, în caz că aveaţi vreun dubiu) mi-am făcut o cafea pe la patru jumate şi m-am culcat liniştită la loc dormind ca o pruncă pînă dimineaţă mult după ora permisă!

Cînd m-am trezit buimăcită de efectul cafelei, nu mi-am mai făcut alta, pentru că nu mai era nevoie, încă mai aveam cofeină în vine? vene? şi am plecat zglobie la servici. Îmi dau seama că este o iluzie a organismului meu dependent de lucruri care îmi vor altera în timp facultăţile masterele şi doctoratele mintale tenul şi rinichii, dar sînt o fiinţă slabă! Şi nu am mustrări de conştiinţă.

Cred că trebuie procedat altfel. Începuturile de chestii dramatice nu au voie să se petreacă lunea sau pe întîi ianuarie, psihologic este o presiune prea mare şi circumvoluţiunile noastre efectiv se panichează. N-am mai folosit cuvîntul circumvoluţiuni de cînd am folosit şi idiosincrasie. Poate că ar fi fost un lucru bun azi să nu consum nici o treabă de care sînt dependentă, să fiu şi eu mai ţîfnoasă, aş fi avut nevoie.

La prînz m-am dus să-mi iau salada. Pentru că nu mă mai duc la magazinul cu băiatul fatal, a trebuit să-mi găsesc altul. În el erau cinci case, coada comună, o tipă în trening aştepta nerăbdătoare cu o cola în mînă, mă vede în faţa ei, zice la ce coadă stai? La toate. Se uită la mine ca şi cum i-aş fi spus mama ta este o maimuţă alcolistă a păşit înainte mi-a zis ceva cu eşti proastă de moare natura pe lîngă tine şi a plecat la o casă care tocmai se eliberase. Am rămas trăsnită locului, pîîînă să mă gîndesc eu la ceva să-i răspund, trecuse pufnind dispreţuitor.

Mi-a părut foarte rău că eram la punct cu dozele de substanţe nocive în corp, o lipsă - chiar şi de cipsuri dacă ar fi fost, tot mi-ar fi dat un dram de agresivitate, dar nu, toate erau cum trebuie, am fost mai mult enervată pe mine că stăteam cu lacrimile în gît aşteptînd Dreptatea. Dreptatea în capul meu ar trebui să fie o dreptate instantanee palpabilă şi trebuia să se desfăşoare astfel:
fata să rămînă locului ca o stană de piatră, doar că dintr-un cauciuc mai maleabil, să poată să vadă să audă să simtă tot dar să nu poată face nimic şi eu s-o pocnesc mult mult numa palme şi pumni i-aş fi cărat, ea să nu aibă cum să se ferească sau şi mai rău să mă pocnească la loc - că nu-s chiar aşa vitează să mă bag la o bătaie pe bune, revin… să-i torn salata mea toată în cap şi cola ei la fel şi să-i zic na na satură-te na urîta şi nesimţita pămîntului care n-ai respect pentru oameni că asta meriţi… aş fi bătut-o şi înjurat-o pînă m-aş fi săturat. Pe ea ar fi durut-o (nu insuportabil) şi i-ar fi părut rău, moralizator chiar!: şi-ar fi cerut scuze şi n-ar mai fi făcut niciodată!

Dar eu nu eram nici aşa de frustrată să-i sar la gît pur şi simplu să orbesc şi să mă arunc, nici caratistă nu-s, s-o fi aşteptat afară să-i aplic una carată ca-n filme şi să plec, ea de cauciuc nu s-a făcut, asta-i clar!

Am plecat frumos am zis degeaba plîngi, degeaba vrei la mama! Ca să mă autoscot din starea aia mi-am zis că lasă, lasă! lasă că îmi iau eu un sac de box, mă antrenez biiineee şi după aia mă duc în fiecare zi în magazinul ăla, o aştept, vaaai şi cîîînd o priiind…!…

Dintre toate viciile mele, adică bautura şi femeile, azi m-am decis dintr-odată şi fără nici o logică aparentă, să renunţ la cafea. Cum n-am băut cafea, nici n-am fumat cele două ţigări de rigoare. Am făcut megaeconomie.

Vreau să spun o treabă, am impresia că nimic nu-ţi face rău pe lumea asta, decît într-un anumit context ghinionistic vorbind, e drept că te cam joci, dar diferenţa de riscuri între un viciat şi un neviciat este prea mică să-ţi permiţi - într-o viaţă oricum scurtă şi, fie vorba între noi, destul de prostească, să te frustrezi pînă la a te da cu capul de pereţi, nu ştiu dacă se merită. Acest punct de vedere este foarte subiectiv şi e posibil să mă contrazic mîine.

Viaţa fără cafea este tulbure, stimaţi telespectatori, dimineaţă în autobuz, în afară de că aveam o presiune ucigătoare din cauza cantităţii fabuloase de ceai îngurgitate fix în faţa uşii - de ce - nu ştiu, era să pic pe scări, apucîndu-mă eu de bară cu cîţiva centimetri mai la stînga decît era ea în lumea oamenilor lucizi şi, ţinîndu-mă bine de ea, am plecat la vale. Am nimerit într-o fată cu fular roz care am mîngîiat-o pe umăr în semn de pardon dragă şi am bîiguit nişte scuze în esperanto probabil.

La servici am cam aţipit cred de cîteva ori bune, noroc că nu mi-a cerut nimeni nimic, doar am primit un mail important despre o întilnire de lucru undeva săptămîna viitoare şi mi-a zis că tre să fie la ei, nu la noi, la ei fiind în calculul meu departe tare. În lenea care-mi era, am scris un amplu răspuns prin care solicit prezenţa la sediul firmei noastre, că este prea mult de mers. Norocul meu a fost că am trimis o copie la Geisăn care, văzînd minunea, s-a minunat şi mi s-a înfiinţat cu întrebarea ai înnebunit. Am zimbit şi am zis a! A! Stimate domnule, ignoraţi mailul de mai înainte, a fost o greşeală de tipar, ne cerem scuze, secretara noastră a încurcat adresantul. Ce să-i faci, erori umane… Să speram că ne mai primesc.

Acuma nu ştiu dacă să-mi fac o cafea sau să dau enter. Dau enter şi mai vedem.

Mie-mi place să citesc despre bloguri ca fenomen, mă face să mă simt importantă, cum ar fi doctorii. Cînd apare ceva la teveu sau în ziare cu medici cu sănătate, doctorii zic taci oleacă să aud/citesc, că mă interesează, adica e cu branşa! Aşa şi eu, citesc, că fac parte din branşă, aştept să am vechimea necesară pentru a-mi deschide alt blog în care să îmi scriu memoriile din vremea cînd aveam blogul (pe care-l am acuma) şi ce-am simţit ce-am trăit în spatele şcenei, cum mă pregăteam să scriu un post, cum mă documentam, cum mă rîdeam, ce mi s-a întîmplat după ce-am scris (azi de eplu), care se va chema ceva cu “A fi sau a nu fi Suzi - amintiri şi ipostaze inedite din anii de glorie ai blogului meu”. Uuu asta e chiar o idee în premieră mondială, o brevetez să nu mi-o ia nimeni că mă supăr!

Cu toate că nu mă interesează teoretizarea, dar în fine.
Azi în Cotidianul e un articol şi în el sînt păreri pro şi contra lu blogu, Florin Iaru contra zice aşa:

Orice om orgolios o sa gaseasca oameni care sa-l laude si care sa sustina timpeniile pe care le scrie, si acesti oameni sint, in majoritatea cazurilor, tot bloggeri. Oamenii marunti si pierduti si-au gasit o metoda de a-si eba aceasta lipsa de insusiri.

Şi plusează.

Blogurile dau putere de exprimare unor nulitati. In plus, sint vulgare si violente. Autorii de blog nu sint constrinsi prin nici o metoda sa-si asume responsabilitatea pentru ce scriu acolo si majoritatea nici nu se gindesc la asta.

Eu aş fi de acord cu el, cu condiţia ca el să fie mai deschis la minte. După cum în cultură, ca să-i spunem aşa, avem o grămăzimea de proşti care se dau drept oameni profunzi dar sînt zerobarat, la fel de bine dar pe invers, în bloguri se pot găsi oameni interesanţi, care scriu chiar mai frumos decît un redactor la o revistă culturală. Ştiu că sună a blasfemie din gura unei nulităţi ca mine, de fapt nici n-am deschis gura, dar Florin Iaru este prea tranşant ca eu să-i consider părerea drept una inteligentă şi demnă a fi luată în serios.

Dacă eram frumoasă şi deşteaptă, mă făceam stiuardesă sau prinţesă şi nu mă mai interesa pe mine blogu!

Nici n-as fi vrut să scriu despre asta neapărat, dar din cînd în cînd e bine să ai cîte un post din ăsta mai introspectiv, lucid incisiv şi ancorat în realitate! (- foarte bine spus!), nu eşti doar o biată fiinţă scăpată pe blog ca oaia cu turma, dimpotrivă! scrii ca să dai dovadă de. Am uitat firar să fie.

Ieri chiar a fost o zi proastă, dar am depăşit-o, azi fiind azi. Cîteodată e nevoie de minuni.

M-am speriat de era să urlu la servici cînd s-a nimerit să-mi verific ţinuta, întinzînd o mînă delicat, să-mi netezesc pantalonii în zona hm în zona de sub talie pe lateral şi m-am oprit şocată. Nu că m-ar fi lovit subit indecenţa gestului, dar pentru ca am dat de o bubă. Impropiu spus, am dat peste o ridicătură şi atîta aveam nevoie ca să o iau razna.

De cînd m-a speriat femeia aia cu că nu arăt deloc bine am început să mă gîndesc oare de ce oi fi eu aşa de galbenă?, am hepatită pancreatită otită gastrită apendicită celulită? dar serios parcă mă simţeam mai slăbită, m-o fi deocheat!

Ei, ieri asta am aşteptat, să nimeresc peste o treabă, că mintea mea a început să facă şi să desfacă ce mă fac ce mă fac mi-e frică să mă uit nu mă uit nu mă uit, doar dacă apăs mă jenează au ce e. Mi-am desfăcut pantalonii cu ochii închişi să leşin pe loc acolo dacă picam mă loveam de ceva şi era mai rău.

Cum să spun eu? La unii pantaloni care - poate - se respectă, există un nasture de
rezervă, cusut pe undeva prin interior, cum au şi jachetele, o bucată de material pe care e frumos cusut nasturele. La mine era cusut acolo, sub bata de la cordon, să înlocuim dacă ne sare nasturele, care la mine n-a sărit încă (slăvită fie zeiţa mîncării) dar mi-a dat nişte palpitaţii de nedescris. M-am dus am luat foarfecele şi am operat extirparea gîlmei care mi-a înnourat mersul la toaletă… huuu fii calmă… huuuh sînt calmă… şi gata am scapat.

Dacă tot n-am nimica în afară de că arăt foarte rău, sărbătoresc cum trebuie, mă aşteaptă un uichend palpitant în compania lui Vio care vine mîine la mine să urmărim împreună finalele de la Oupănul australian - deşi nu ştim cu precizie cam cînd or să fie, DD a zis că pleacă de acasă că are inima slabă, aşa că!

____

Dispar discret pentru un oarecare număr de zile…

 Ciprian Gavriliu

Bloggerii din Iaşi se întâlnesc pe 24.01.2008, ora  20.00 în Maideyi Cafe:
http://www.cgavriliu.com/blog/intalnirea-bloggerilor-din-iasi-un-nou-episod/

Ieri cînd am scris că citesc Nimic nou pe frontul de vest, am vrut să pun linc şi am constatat că nu a mai fost editată în Română de prin anii 60, în schimb filmul (produs în 1930) a apărut pe dvd chiar şi la noi în ţară, deci pe gugăl apar saituri care vînd filmul, unul din acestea este mymovie.ro. Şi uite-aşa m-am delectat eu cu prezentările scrise acolo, care unele sînt normale, unele sînt hilare de-a dreptul scrise cu patos!, nu critic saitul!

Copiez textul et cum e scris pe sait.

Pentru Nimic nou pe frontul de vest

Filmul este o antologie de scene faimoase: Ayres prins intr-un crater de obuz impreuna cu omul pe care il omorase; prima intalnire intre veterani si recruti; infanteristi secerati de mitraliere; lumina lunii care inoata impreuna cu fermiere frantuzoaice; discursul pacifist al lui Ayres; si culminand cu impuscarea maiinii unui soldat care dorea sa atinga un flutrure.

Ora vîrcolacului

Delicata si periculoasa linie dintre genialitate si nebunie este verticalizata intr-un mod stralucit in acest film obsedant al lui Ingmar Bergman.

Vanat de demoni din trecut si prezent, artistul Johan Borg (Max von Sydow) duce o lupta fara sanse de castig pentru a-si mentine echilibrul mintal si vitejia artistica.

Mecanismul

Este lupta dintre psihiatru si rechin, cel mai complet joc al mintii!
Atunci cand un pacinet cu tendinte suicidale dezvaluie faptul ca datoriile din pariuri l-au adus la marginea prapastiei, psihiatrul Margaret Ford (Crouse) patrunde in lumea necunoscuta a jocurilor de noroc pentru a-l ajuta.

Margaret este intoxicata de arta desavarsita a trisorului. Se indragosteste rapid de el, inchizand ochii la faptul ca este un sarlatan in care nu poate avea incredere. Curand, Margaret se va afla in mijlocul unei partide de poker mintal si emotional… cu consecinte mortale!

De asemena, am aflat cu mare bucurie şi emoţie că a apărut dvdul Hagi, Volumul I, Nationala, 29.90 lei.

Pe 23 ianuarie 2002 în Karaki, Pachistan, un tip Daniel Pearl - jurnalist, este răpit şi pe 1 februarie este omorît sadic prin decapitare de nişte oameni terorişti, care se gîndesc ei că D. P. ar fi pe mînă cu Mosadul. Asta am aflat cînd am citit pe un site despre re-editarea cărţii scrise de nevasta lui D. P. despre toată tărăşenia, cum a crezut el că merge să-i ia un interviu unui mare subteran, vorbindu-se cu cineva care ştia despre cineva care avea legatură cu cineva care l-ar fi ştiut pe ăla, ia ţeapă, îl răpesc ăştia, trimit ameninţări că-l omoară dacă nu fac americanii treburi şi bineînţeles că pe americani i-a durut fix în spate. L-au omorît cum am spus, au filmat faza (nu le-a ieşit, se zice, din prima şi l-au şi reconstituit) au trimis-o Ambasadei Statelor na-vă. Na-vă război la rece. Ce să mai spun că nu mi-a mai trebuit mîncare două zile i-am înjurat pe toţi m-am gîndit numai la ce-o fi trăit omul ăla şi nevastă-sa care a stat într-un zbucium o căutare şi-o aşteptare în lumea aia nebună cu anchete ciudate cu torturi bătăi intrigi aiurea, politice religioase, care pentru unul ca mine sînt de domeniul absurdului şi cum o fi să afli că cineva drag ţie este omorît inimaginabil, tăiat în bucăţi şi aruncat la marginea oraşului. În numele cărei dracu idei luptă ei şi omoară, pentru ce Dumnezeu pentru ce credinţă şi pentru ce Rai?

Nu că alţii de-al de noi europenii ar fi indiferenţi la ideea sacrificiului care înnobilează, pe 18 ianuarie s-au comemorat nişte ani de la moartea lui Rudyard Kipling (băiatul cu Dacă şi Cartea Junglei), care ce-a făcut? A făcut şi cînd a început Primul război mondial, i-a zis fiului său mult iubit, du-te la oştire, pentru ţară mori. Cu toate că nu îl încînta ideea de a servi armata, fiul nu a putut să nu fie la înălţimea aşteptărilor tatălui şi s-a dus! unde a murit din prima la cîteva săptămîni după ce a fost încorporat, l-au trimis pe front şi dus a fost în bătălie. R.K. a încercat cam în zadar să-l găsească şi degeaba a fost el înnebunit de tragica suferinţă, comisă chiar de mînuţa lui (căci copilul se pare că putea fi declarat inapt fără probleme, dar tatăl nu şi nu, e o pată pe numele nostru!). L-a căutat atît de mult în disperarea ce l-a apucat şi-a răscolit tot pămîntul şi toate gropile (fără să-l fi găsit), încît şi după moartea lui, în zilele noastre fanii încă mai scotocesc să dea de John Kipling. Dar degeaba a trăit cu conştiinţa încărcată, copilul mort este şi sacrificat pe altarul gloriei.

Ce mi-a venit să spun de război. Pentru că citesc Nimic nou pe frontul de vest şi nu sînt veselă deloc.

Never trust guys care poartă strappy socks pînă la genunchi, peste jeans. Că nu poţi şti niciodată ce surprize îţi pot oferi.

De obicei pe mine mă trezeşte radioul cu ştirile sportive, azi dimineaţă mi-a zis ceva cu Arsenal Londra cînd mă gîndeam să-i dau în cap să mă mai lase cinciminute, tipesa a zis toate ştirile de azi pălesc pe lîngă moartea lui Heath Ledger. Am auzit bine? Gata, îmi strică ziua?

Heath Ledger - 28 ani, a fost găsit cam mort dimineaţă în apartamentul său, înconjurat de pastiluţe pentru dormit. Se crede că a murit accidental - adica s-a supradozat dintr-o întîmplare, nu există vreo urmă de intenţie sinucigaşă.

Dacă H. L. nu putea să doarmă, de ce nu şi-a cumpărat o casetă cu valuri?

M-a indispus, azi o să scriu despre morţi.

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.