Suzi:

Mai am cam trei ore de stat la servici. Gata şi eu, nu mai scriu aici pînă la anu.

Mi-am pierdut cartea de credit şi mă gîndesc dacă s-o declar nulă acuma sau s-o mai caut prin casă. Daca o găsesc, promit pentru anul viitor să-mi fac ordine în geantă şi să-mi cumpăr un pormoneu mai mare. În rest n-am ce să-mi propun, fiind eu atît de minunată.

Vacanţă frumoasă la toţi cine vine aici, să ne veselim pînă adormim să ne trezim şi iar să ne veselim, că de aia sînt sărbătorile.

La mulţi ani!

***

Cristian Sîrb :
Deci, copiindu-l pe Ovidiu, Sarbautori Fericiti!

***

Ovidiu:

Dragi Suzitoare si Suzitori,

Cu ocazia “sfintelor” sarbautori (pentru ca is asa de bune la casa omului incat le putem denumi sfinte) io tin sa va “urlez” sa (va) petreceti bine!
Multi Ani iar pentru 2008 va doresc numai de bine!

***

Alegzandra: 

Ah, si eu sper sa mai am cel mult 3 ore, dupa care sa mai vanez ultimul cado, si dupa aia veselieeee! Deci, vacanta frumoasa tuturor si sa mai scrieti ca eu mai citesc intre-o sarma si un paharel, hic!!

***

Lavinutza 

Sarbatori desavarsite Suzi draga..cum o sa imi infranez reflexul de a-ti accesa zilnic blogul? CUM? Ne vedem la anul! Toate bune de la mine din corazon

Gramo 

Vacanta frumoasa si sarbatori fericite si tie!

***

Vio 

sărbători fericite la toată lumea (care are) şi la mulţi ani!
ps suzi pliz mută cuvîntu antispam după date şi înainte de butonu post, că io mereu îl saaar!!!
(je tem)

***

Kaneel 

Sarbatori fericite si sa-ti aduca 2008 ce-ti lipseste. La multi ani!

***

Poesica 

La multi ani tie, parintilor, lui DD si voua. Sa ne vedem cu bine si la anul.

 ***

Andreea

Sa ne citim cu bine si`n 2008. Sarbatori fericite pline de iubire

***

Baby Bitch 

ce draguuutz…o mare familie sarbatori fericite la toata lumea

***

Marius 

Craciun fericit, la multi ani si Slantcha(sau cum s-o scrie)!

***

Tuvia

buon natale&stelutze&artificii si pofta mare la sarmale&Co.

***

 Smilla

 Craciun fericit si la multi ani, cu bani de porc, cu chef de scris, cu plimbari prin Romania , cu tot ce-ti doresti tu!

Te pupa Smilla si iscaleste antispam:

little

***

Suzi

Craciun fericit!

***

Dee

Povestire:

Intr-o seara frumoasa de Craciun, dupa ce am vizitat bunica, mancat sarmale, inghetat un pic de frig, fost sa vad si eu cum mai e un bar modern in orasul natal, m-am intors acasa si m-am asezat la/pe net (a ajuns in sfarsit in acelasi oras natal).

Nu mai tin minte din cate link-uri am ajuns aici dar calea a fost lunga, oricum. Intai am citit de pisica si ‘m-am ras’. Apoi am citit altele ca sa mai rad.
Si-am mai citit… si am regasit cuvantul ‘tapusa’ (din Dablin) si atunci am zis ia! (aici pauza si intors la cazul pisica pentru identificare).
Si-am mai citit si am mai vazut link-uri si… hopaaa: ‘Iasi’. Atunci am auzit si mai tare in gandul meu: iaaa!

Da, deci o sa folosesc concluzia: lumea-i mica (depinde din ce unghi o privesti). Am pus in blogroll moara lu’ bunicu lu’ suzi (ori suzei?!) care scrie; sa fiu sigura ca nu pierd drumu’ si acum urez frumos, regulamentar: sarbatori fericite apoi salutam grupul mamelor care se ocupa de design interior dar si vestimentar si grupul tatilor rabdatori.

p.s. pielea de la ghete se moaie daca o stergi cu spirt si daca mai bati cu ceva (ciocan, patent, piatra etc.) locul ala de incomodeaza si roade, atunci o sa se linisteasca. (da’ cred ca bunicu’ cu moara lui stia deja asta, deci si suzi)

La multi ani!

Am să spun şi-o să-mi pară rău de ce spun, dar spun: vaaai ce mă enervează ai mei! Ce bucuroasă am fost să vin la servici! Îmi pare chiar rău că nu mai lucrez săptămîna viitoare! Adică nu-mi pare foarte rău pentru că pot să mă culc la prînz cînd vreau eu şi să beau cafea cîte ore vreau eu fără să mă stresez că tre să plec.
Faza cu ai mei - nu, că-s oameni de treabă! - este că sînt complet aerieni şi ciudaţi şi cu mofturi şi maică-mea mă enervează că ea nu face duş, că îi e frig în baie! Că la eaaa în baie e cald şi are cadă! Şi taică-miu că nu înţelege nimica la teveu şi filmele româneşti ce le am (care recunosc sînt nişte tîmpenii) îl plictisesc! A stat ieri la jumate de film şi mi-a zis să-l închid! După care s-a uitat calm la un program cu muzica disco!

Ieri a fost cald şi soare şi hai în oraş, am zis că îi duc cică să luam carne de la măcelarie din centru, dar îi plimb pe la diverse lucruri şi mă chitesc cam ce i-ar încînta, dar magazinele i-au lăsat reci, au zis că sînt frumos aranjate vitrinele şi că bradul din centru arată foarte rău, pe cînd bradul din faţa blocului lor acasă arată super drăguţ. Acuma, nu că nu sînt mîndră că bradul din cartier de la mine este de zece ori mai mişto decît bradul din centrul Dablinului, dar măcar aşa un pic să dea impresia că-i impresionează! Dar nu. Nici ţepuşa aia nu i-a impresionat. Ce i-a făcut să se minuneze este că este spaţiu verde mult, pentru că eu stau la sat şi au realizat realitatea asta cînd ne-am plimbat cu autobuzul şi au remarcat că face patrujde minute pînă în centru, ei gîndindu-se că tot atîta face şi macsitacsiul pînă “în deal unde-i cimitiru la noi şi vizavi de unde-o făcut ăla baru ăla unde se încaieră beţivii lu Tanasă şi poliţaiu stă şi se uită pe geam şi nu face nimica” - deci la ţară! Hmhm!

Mi-au adus cadouri şi am impresia că încă mai sînt nişte chestiuţe minore pe care doresc să le pună chiaar sub brad, dar în mare am primit şi io şi DD cîte o pereche de ghete (ale mele mă bat de mă nenorocesc într-un loc dar mi-am pus un plasture şi supravieţuim), cîte o perniţă cu motive de Crăciun… ţigări şi popa lu mama mi-a trimis cadou un calendar bisericesc de perete ultimu răcnet 2008 cu foi detaşabile ca să ştiu cînd e dezlegare la peşte - pe care maică-mea deja mi l-a înfipt, eu am rugat-o să mă slăbească, dar ea a pus suuuper bot şi  mi-a spus de cinci ori că unu! - “ce-are, draaagă ce-are?! de ce te prosteşti tu şi faci mofturi de doilei!?  e frumos! ce nu-ţi place?!” şi doi! - “nici bine nu închizi uşa după noi şi tu îl şi scoţi!”. Şi chiar dacă nu l-aş scoate, tot n-aş putea să-i dovedesc, pentru că şi poză dacă mi-aş face cu el în fiecare lună, tot ar crede că l-am pus acolo special şi îl dau jos imediat după ce-am tras instantaneia. Foarte complicat şi un motiv de mare tristeţe!

Şi mai au boala să închidă toate uşile. Că la ei acasă aşa sînt uşile trîntite hotărît- dar eu o luam ca pe ceva din natură, adică era şi nu mi se părea ceva deosebit, dar acum văzîndu-i mai bine cum acţionează şi se manifestă, am stat şi m-am gîndit cu uimire uuu părinţii mei sînt din ăia care închid uşile… Ce ciudaţi!

Ah am mari emoţii ce fac ai mei şi pe unde se învîrt, cînd am vorbit acum o oră, mi-au spus că ei au două genţi de 25 chile fiecare, ceea ce mie mi se pare extravagant şi i-am rugat să scoată pînă ajung la 20, adică cele borcane cu dulceaţă pe care le-am intuit!, sper ca totul să iasă conform planului pe care l-am făcut în toamnă şi acuma l-am uitat. Mi-am luat liber mîine ca să pot să stau acasă şi să facem cumpărături nebunii, joi şi vineri mă întorc la sapă, după care, vacanţă în sfîrşit.

Am aflat că cealaltă jumătate de familie (adică neamurile lu DD) se duce la alte rubedeniiii, ceilalţi însumînd şapte oameni, aşa că eu mă felicit în gînd că am rezervat biletele pentru neamurile mele, altfel mă trezeam cu şapte bucăţi pe cap de sărbători, care cred că le făceam ascunsă pe undeva, cu migrene şi angoase.

Am coşmaruri frecvente, cum ar fi că mama şi tata or să rabde de foame, sau că or să se rătăcească şi nu mai dau de ei, că-i înhaţă la vamă, hoţii, alcoliştii, că toate alea. N-ai zice, dar mintea coace nişte cozonaci otrăviţi, mai ales cînd ai griji! Mi-a fost recomandat un scrinseivăr cu peşti, că relază. Am mai avut un progrămel mai demult în care trebuia să am grijă de un peşte! Ăla nu mă relaxa şi după ce au decedat cîţiva l-am dezinstalat, că mă durea sufletul.

Adevărul este că relază pînă la un punct. Cînd am fost acasă în toamnă, am mers la bancă s-o cunosc pe doamna care se ocupă de un cont al maică-mi. Mare prietenie mare, femeia îi zice lu maică-mea “mama” aşa de-aiurea că-s pe bune, anumite intimităţi mă jenează. În fine, nu ştiu de ce ajung să mă gîndesc de pe unde mai racolează maică-mea “copii” şi să-mi fac griji de moştenire, doamna era într-o şedinţă şi am fost invitată să iau loc la aşteptare şi ce să fac altceva decît să mă uit la un acvariu pe care-l aveau acolo. A fost în regulă pînă am observat că unul din peşti era foarte umflat şi făcea pluta în derivă. Nu ştiu cum sînt peştii ca şi atitudini, dar m-am impacientat că s-a sufocat şi am început să bat cu degetul uşurel în sticlă alo alo, peştele, ce faci, sper că nu eşti înecat! Un domn gardian care completa integrame a venit şi m-a desprins cu tact explicîndu-mi că aşa e peştele ăla, are în el apă şi mîncare, dar e neleşinat şi îşi va reveni curînd, după care mi-a promis că stă cu mine pînă se remişcă! Au fost minute cam tensionate şi m-am gîndit că acvariile nu sînt chiar o plăcere.  Dacă aveţi chef de relae, pe Strada Gării, una din bănci are deci acvariu şi un peşte care-o face pe mortul.

Revenindu-mi, cred că îi aştept cu mîncare de fish&cips, tradiţională locului, pe care eu - cu antrenament şi nu pot s-o mănînc, dar ei, care n-au atins fastfud în viaţa lor, am o presimţire că tre să le iau şi pastile, dar asta e viaţa, noroc că au valizele pline de bunătăţi. Chiar mi-au zis că au vidaaat zacusca, numai zacuscă vidată n-am mai mîncat dar s-ar putea să fie mai bună decît un peşte obosit învîrtit în ulei cancerigen (dadada) şi cartofi mirosind a rînced. Să vedem.

Revin joi sau vineri cu ultima dare de seamă. Ţineţi-mi pumnii.

Voi fi scurtă.
În limba engleză, numele de persoane pot fi însoţite de articolul hotărît “the” în cazul în care acea persoană este o personalitate distinctă. În dialogul de mai jos

I love Alan Alda.
Which Alan Alda?
The Alan Alda!
Oh, the Alan Alda….

Traducere liberă  îs moartă după Alan Alda, care Alan Alda? …(marele, şarmantul, El) Alan Alda! A Alan Alda ăla!

the stă clar pentru a-l pune pe Alan în faţa tuturor celorlalţi tizi ai săi absolut anonimi, poate la fel de extraordinari, dar necunoscuţi pe plan universal.

Voitec (admiratorul lui Elaine) are un prieten, dar nu ştim cum îl cheamă. A venit într-o zi în birou şi m-a întrebat helou helou, the Jason e aici? Haha, the Jason nu este.
A doua zi la fel. The Jason era şi, după ce îi zice ce are de zis, îi mai zice să treacă mîine pe la Suzi. El zice am înţeles, trec mîine pe la the Suzi.

Mi-am dat seama că habar n-are ce onoare ne tot face, aşa zice el la toţi oamenii cu nume, cînd ai nume, devii cineva.

Apare Voitec într-o fugă şi-ntr-un gînd, dă nas în nas cu Jason şi-i zice unde o găsesc şi eu pe the Elaine!? Uite-o.

Este clar că băieţii ăştia doi au avut acelaşi profesor de engleză sau cine ştie, în poloneză numele primesc vreun articol?, eu habar n-am, dar ar avea explicaţia că li se pare că nu zic tot numele dacă nu vine cu the.

Aşa o limbă deosebită engleza… Apropo de englezi, 500 de scriitori i-au scris o mare scrisoare primului ministru să-l roage să rezolve problema copiilor analfabeţi, ei spun unul din cinci copii la 11 ani nu citeşte cît de cît la un nivel acceptabil pentru vîrsta lui. Eu mă bucur că am învăţat să scriu şi să citesc în română, unde literele se citesc aşa cum sînt scrise şi grupurile de litere se citesc tot cum sînt scrise! În şcoli aici copilul învaţă papagaliceşte pronunţia şi scrisul cuvintelor, care îi intră în reflex şi cu cît ştie mai multe cuvinte, cu atît mai meseriaş este el. Din punctul ăsta de vedere nu văd ce aşa uşurinţă de limbă este engleza.

Nu ştiu pe unde am citit săptămîna trecută sau acum vreo două că Sarkozy s-a întîlnit cu nu ştiu ce sindicat al editorilor creed, să vadă ce mai fac să mai ajute să găseasca metode ca să se vîndă cărţile să vină lumea să cumpere şi mă rog dînsul meseriaşul s-a exprimat (neorginal, dar cine sînt eu şi ce treabă am cu el) să facem din tun tractoare şi să vină cărţile la public prin publicitate! Pînă să citesc asta nu mi-a trecut prin cap că nu vad spoturi publicitare cu cărţi, aşa cum văd toate seriile de periuţe de dinţi seria periaj profesional, seria periaj tandru, seria periaj antitartru antigingii, de ce n-aş vedea editura X cumpăraţi cărţile din seria .. Izabelalende (cutare cutare pozate copertile sau mai ştiu eu ce) sau De ce iubim şi de ce le urîm pe femei? Chiar, de ce nu sînt cărţile la publicitate?!

Sînt în mari pregătiri adică mă învîrt prin casă şi îmi dau seama că e mizerie, mă uit în frigider şi văd că am un borcan de iaurt, un borcan de maioneză, o tinctură de propolis (!) şi două sticle de bere şi mă apucă o disperare fără margini, pentru că marţi ar trebui teoretic să-mi aterizeze dragii mei părinţi. Dacă prind avioanele! Cînd aştepţi musafiri, subit vezi realitatea prin ochii lor, iar eu acuma văd o realitate nu prea veselă! Aşa că mi-am mai făcut o cafea şi scriu ce tocmai am scris şi o să scriu, cum ar veni, mă plîng ca să-mi treacă.

Ieri toată ziua am stat cu ochii pe-un teveu, pentru că se aniversează treijde ani de la începerea serialului MASH, aşa că ne-au dat zeci de epizoade frumoase. Mă nebunesc după serialul ăsta, pe lîngă Friends, cred că l-am văzut de cele mai multe ori în reluare şi ştiu faze pe de pe de rost. Toată lumea îmi place acolo şi mă rîd întruna, de-acuma pricep subtilităţi adică am trecut la un nivel profesionist de aprofundare a cunoştinţelor mele, sînt fan adevărat. Bun şi la sfîrsit pe seară ne-a dat bonus cu actorii în zilele noastre adunaţi într-un cort et ca-n film şi discutau despre personajele lor, ce momente le-au plăcut, cum repetau glumiţele şi dacă nu rîdeau le aruncau la gunoi, cine ce-a mai făcut. Ne-a dat şi le-a dat şi lor să vadă ultimul episod şi ce-am mai plîns! Tot timpu plîng cînd văd cum se îmbrăţişează Hocai cu Bigei lîngă elicopter şi scrie cu pietre gudbai! Actorii acuma bătrîni zic erau cu lacrimi şi nu ştiu ce toast au ţinut - că atunci cînd mă emoţionez nu mai înţeleg nici o engleză, dar am început să hohotesc uite cum se terminăhăhăh toahaate lucruhuuurile frumoahaseheh pe lumehe! Dacă mai bagă şi vreo finală de la Friends nu ştiu dacă mai rezist psihic.

Apropo de sensibilitatea mea sărită vag din limitele bunului simţ, vineri? vineri, da, nu ştiu cine mi-a trimis pe mail frumos linc cu frumoasa Mariza cu frumoasa pesa ce-o pun mai jos care nu ştiam şi cum a început şi s-a desfăşurat ea în toată tristeţea ei am văzut stele verzi mi s-a deschis baierele poeziei mele interioare de-am zis că rămîn fără aer, vai am uitat de toată lumea şi am zis aia e. Mi-am băgat hîrtiile şi creioanele în sertar să nu mă distragă, am pus receptorul de la telefon lîngă telefon să nu mă deranjeze nimeni şi am ascultat-o de vreo cinci ori cu ochii pe geam (de unde se zăreşte un pod infect şi nişte case şi mai infecte) dar eu am văzut altceva, foarte frumos şi romantic, de crecă şi Ghiţă Mureşan, dacă era în faţa mea, mă îndrăgosteam de el! Norocul meu că n-a fost, că m-am trezit din reverie fără traume, m-am dus la budă m-am spălat pe ochi şi-am răsuflat uşurată.

Gata mă duc la treabă.

Cred că ajung să mă iubesc cu o pisică, aia pe care am pozat-o dînd tîrcoale bucătăriei mele acum o vreme. Cinevauri o să-şi rîdă în barbă acuma, pentru că na, mă declar insensibilă la farmece feline şi nu pot vedea dulceaţa unor pisici.
Treaba vine că am impresia că pisica asta n-are ce face. Cred că nici nu are casă, ori e dusă cu pluta şi vagabondează chiar de-aiurea.
În fiecare seară cînd vin acasă, deschid uşa la gradină, după cîteva minute se înfiinţează şi începe să se plimbe prin bucătărie. După aia, şi-a ales un scaun cu pernă moale, veşnic se urcă în el unde îşi toarce liniştită fanteziile. Chestia asta m-a mirat, pentru că la început nu se apropia de paturi scaune perne ori de la o vreme se încolăceşte (aparent) nevinovat acolo şi cînd trec pe lîngă, doar întinde cîte o lăbuţă plină de gheare, adică helou, sînt aici.

Acum cîteva zile n-am deschis uşa, am deschis geamul, care este în dreptul chiuvetei - chiuveta cu vase în ea şi vase lîngă ea, aud un zdrăngănit, mă întorc cu puşca de vînătoare îndreptată spre geam, pisica făcea slalom finuţ printre ele,  s-a oprit nedumerită ce faci, mă împuşti? Am lăsat puşca jos şi-am scos-o afar pe uşă. După un timp s-a întors, tot pe geam, aşa că am ignorat-o. S-a învîrtit o vreme, s-a spălat cum îi trebuie ei, a început să faca opturi printre picioarele mele. Şi-a băgat nasul în dulap, în cuptor, în frigider şi o secundă în sertarul cu acte, dar l-am închis repede că erau scrisorile mele de la bancă şi sînt confidenţiale. Nu a părut foarte deranjată şi s-a dus pe scaun.

În altă seară acum recent s-a apropiat şi s-a întins spre mine, am zis haai să nu fiu neam prost, am mîngîiat-o apatic. A stat un pic a tors, m-a simţit şi s-a retras la spălat.
Într-o dimineaţă am găsit-o în bucătărie şi mi-a sărit inima din loc! A tulit-o repejor afară cu coada-n sus. A doua zi la fel, am dat-o iar pe uşă înspre direcţia gard. Am iesit prin faţă, unde am găsit-o la post liniştită sub o tufă, ce faci dragă aici, iaca stau.

Ah a simţit că e loc de mai bine, m-a prins stînd la computer, s-a gîndit să-şi încerce norocul, s-a proptit în scaunul meu şi s-a uitat în sus mă primeşti sau nu mă primeşti la tine-n poală, eu am zis poftim de urcă. Cum m-am întors s-o văd mai bine, s-a mişcat şi scaunul, lucru care a debusolat-o un pic şi, în panică, sus a fost fix pe burta mea a început să mîrîie după care nu i-a convenit şi s-a urcat pe computer, am dat-o jos, ea tot pe el era făcea tkjadllhksjhfgirey enter. Cu greu am desprins-o, i-am explicat burta mea - în regulă, computerul - nunu, aşa că veşnic mi se urcă în braţe şi mă tot împinge cu capul.

Sînt destul de nedumerită, la această oră tîrzie, animăluţul îmi şade în spate, pe scaun, nu pare s-o intereseze nimic, pisica asta oare îmi spune în felul ei că are chef să prindă rădăcini aici?
Nu cedez nici un milimetru! e cazul să-mi iau cîine?!

Cum citeam eu liniştită cartea despre care (n-)o să scriu imediat -  sper, autorul ei  spune că oamenii mari sînt cam proşti pentru că se pare că fac lucrurile care NU le plac. Nimic mai adevărat. Aşa că mi-am permis mai devreme să rememorez o libertate care mi-a făcut plăcere.

Eu nu ştiu de ce în copilărie aveam impresia că trăiesc o vîrstă foarte sclavistă atunci cînd făceam lucruri care nu-mi plăceau şi abia aşteptam să mă fac mare să ţopăi în voia mea, care ai mei cînd îi apuca înţelepciunea şi mă vedeau fără vlagă, mă tot băteau la cap să-mi trăiesc aceasta minunată “etapă” la macsim! Neuitînd să decreteze după ce duci gunoiu, te duci la pîine, măninci tot ce e în farfurie şi-ţi faci lecţiile pentru mîine.

Revenind, cartea mea cea frumoasă este două, dar la mine sînt într-un singur volum, Gloria tatălui meu şi Castelul mamei mele, de Marcel Pagnol. Este un fel de Amintiri din copilărie în combinaţie cu La Medeleni, dacă e să ne raportăm la literatura care ne e la foarte îndemînă.

Apropo, citind ce citeam observam cu cinism o anumită candoare a autorului care normal că era firească într-o carte de genul ăsta, dar tot nu m-am putut împiedica să nu am o atitudine a omului nostru hîrşîit de contemporan, care în faţa actelor de sinceritate uşor patetică scutură din umeri zîmbeşte şi zice mdeah.
Dar pentru că Marcel Pagnol, ca şi alţi Marcei şi alti scriitori morţi, a scris pentru că aşa îi plăcea lui în nişte vremi cînd nu erai ridicol că te entuziasmai de iarba verde să zicem , el este scuzat iar eu mă fac vinovată de un cinism gratuit.

Ca să nu ma mai învîrt în jurul tufei, deşi mi-ar plăcea, cartea povesteşte frumos o mică istorie de familie şi o mare istorie a unei vacanţe de vară undeva printr-un sat din Provence (ştiţi, Provence este o zonă în care cred că de la atîtea arome, oamenii devin subit un pic etati). Orice vreau să scriu ar fi o aiureală şi i-ar strica farmecul. Mult mult mi-a plăcut! simţeam că o să-mi placă şi m-a umplut de linişte senină cartea asta, a fost o oaaază de încîntare într-un deşert prozaic de om mare ce-l traversez pe-o camilă roz, cu siguranţă intră la valiza cu cărţi de recitit cînd mi-o fi mai greu şi mai greu, foarte lîngă Le Grand Meaulnes!

Nu ştiu cît te poţi regăsi în ea, dar îţi dă sentimentul unui chef infantil si ireprimabil de zburdat şi de urlat pe dealuri, de bucurie de poiezie de soare de prieteni adica de toate lucrurile care ne place!

Cînd eram eu copil, ai mei ştiau una şi bună, să fiu “mîncată” şi “îmbrăcată” şi restul, la joacă! Vacanţele erau vacanţe, însemnau în primul rînd Libertate!… Libertatea se manifesta plenar, părinţii nu ştiau ce mă jucam cu cine mă jucam şi (cîteodată nici) unde mă jucam. Apoi libertatea lumii mele interioare, ce înflorea liberă şi fără probleme sub tărtăcuţa care nu prea făcea mare diferenţă între realitate şi vis în perioadele de graţie.

Unul din tovarăşii mei de libertate era Iliuţă, fratele lu Mareana. El era mentorul meu adică aveam o admiraţie fără margini şi de neclintit, era cel mai curajos copil posibil şi care ştia cele mai multe. Cu el am făcut o seamă de lucruri, notabile fiind: un mers cu uratul de-a dreptul fantastic, o expediţie să vedem o înmormîntare a unui copil de ţigani, o rătăcire într-o vărzărie şi cel mai important - mersul cu calul.

Iliuţă avea cal şi asta din prima l-a pus în topul eroilor mei. Calul ăla era un fel de maşină a familiei, mi-am dat eu seama, pe care o folosea doar el, de eplu, orice comision avea de făcut, lua calul, trebuia să cumpere pîine, lua calul, trebuia să se ducă la gară să vadă cînd trece personalul de Roman, lua calul, trebuia să îi spună nu ştiu cărui vecin să treacă pe la taică-su, lua calul. Şi cînd se plictisea, lua calul.

Mă rog, eu am zis să mă lase să încalec, dar Iliuţă a zis că nu că n-are voie că ai lui i-au zis că în nici un caz să nu mă lase, că tanti (maică-mea) a spus clar cînd a plecat la Iaşi să nu cumva s-o lăsaţi pe fic-mea să se urce pe cal că vă mănînc. Ea o să vreie, dar să n-o lăsaţi!!
Cum face tot copilul cînd îşi doreşte ceva, am început să mă milogesc aaaai ti rog io frumooos îţ dau guuumă, îi spun lu bunic-mea să facă poale-n brîîîîu, îţ dau baaaani, îţ dau colecţia mea de tiiiimbre…fac ce vrei tuuu… Ha? Ce vreau io? Da! Îhî! Biiine, da te urci numa un pic! Numa un pic!

Am luat calul şi l-am băgat într-un şanţ pe marginea drumului, ca să pot să ajung să mă cocoţ, că doar nu aveau şa la cal, era cal de căruţă, nu de promenadă. Am stat nemişcată o vreme, după care gata dă-te jos. Acuma hai cu mine să aduc frunze la iepuri. Faza cu “faci ce vreau eu” era la modul că eu mergeam şi adunam frunza pe care o căram în traistă, în timp ce Iliuţă stătea cu burta-n sus la soare şi la întoarcere ţinea calul şi mergea politicos pe lîngă mine.

După o perioadă în care eu am fost zilnic, pentru cîteva minute, un fel de statuie ecvestră într-un şanţ de pe marginea drumului pur şi simplu, într-o zi cînd mă aburcam eu mai bine, cred că am lovit calul, sau el singur s-a plictisit, că a luat-o din loc, cu mine jumate pe el jumate lîngă el, am dat să mă ţin să mă duc ori aşa ori aşa, dar în surpriza momentului am ţopăit pe un picior pînă m-am dezechilibrat şi am căzut sub cal în şanţ. Zdoing şi m-am lovit un pic, dar mai tare m-am speriat şi mă gîndeam că mă calcă, care cred că era mai inteligent decît noi doi la un loc, că s-a oprit vag uimit. M-am ridicat în super viteză şi nu m-am mai oprit din fugă pîîînă la bunică-mea cu Iliuţă în spatele meu care oscila între fetele îs nişte proaste molîi care nu-s în stare să se ţină pe picioare şi ti rooog nu mă spuni lu tata cî mă omoarîîî. A, eu plîngeam, dar pînă am ajuns mi-a trecut, în faţa porţii i-am zis că nu-l zic am jurat pe roşu solemn cu condiţia să mă lase iar pe cal cînd oi mai dori eu şi eu o să fac ce vrea el, normal.
Nu nu şi nu bine fie.

A doua zi cine era cu calu-n şant? Noi doi, bineînţeles, de data asta nu mă mai urcam singură, ca să nu lungim momentul, mă ajuta Iliuţă, adică mă împingea ca pe saci în pod, heirup gata. Cum stăteam pe cal m-am uitat eu în zare şi-am zis  ţine-l un pic de cap şi zi-i să mearga oleacă. Bine.  Acuma scoate-l din şanţ. Acuma bagă-l înapoi în şanţ, să mă dau jos.
Încetişor am început să merg la pas, Iliuţă îl ţinea de “cap” şi eu îl ţineam de “păr”, după aia l-am ţinut numai eu de “păr” şi Iliuţă mergea pe lîngă noi, după aia el s-a plictisit şi-am mers numai eu cu calul. Dar ai mei au aflat după vreo cîţiva ani.

În vara aia, am făcut pentru Iliuţă treburile următoare: am cules flori de muşeţel pentru toată familia lui, am făcut curat în cuşcă la iepuri, am făcut nu ştiu cîte drumuri la magazin să cumpăr ce trebuia să cumpere el, am cărat sute de jumătaţi (sau sferturi) de căldări de apă pentru animale, zeci de traiste cu frunze, îi aduceam tot felul de plăcinte făcute de bunică-mea, gume, napolitane şi tot ce primeam îi revenea lui (pe vremea aia eram cinstită).

Ah cînd eşti copil lucrurile ţi se par uriaşe, inclusiv caii, care pentru mine erau la fel de mari cît elefanţii, cînd m-am urcat pe cal am avut senzaţia că sînt pe acoperişul şurei de lemne, doar că şura alerga repede cu mine şi dacă mă ţineam bine bine, puteaam să zburăm. Chiar aşa.

Să nu vă cumpăraţi Beor deo levră de la Bodyshop! Este o mare porcărie care nu face nimica nimica şi miroase a fructe! Ceea ce este un lucru bun, eu de eplu am de grefe roz, măimăi, şi miroase atît de frumos, încît tot timpul îmi ţugui buzele şi mi le ridic înspre nas, ca să simt mai bine aroma; am dezvoltat un tic şi am impresia că nu-mi şade chiar fermecător cu o expresie, zic eu, destul de porcină.

În al doilea rînd am uitat să spun că am văzut Ratatouille, care nu ştiu încă dacă mi-a plăcut sau nu, pentru că la unele faze nu m-am putut uita la el, pe motivul că şobolanii aia erau desenaţi atît de bine, încît chiar aveam impresia că văd animalele alea infecte în faţa ochilor şi cînd mergeau în grupuri mari sau mergeau cum merg şobolanii obişnuit, efectiv îmi venea rău de la stomac. Adică avea momente cînd şobolanul principal se comporta omeneşte, mergea pe două picioare din spate, stătea în fund şi spunea, ei, dar cînd se tîrau, mă lua cu fiori. În cea mai mare parte a filmului, şobolanii se comportă omeneşte, deci au fost digerabili şi chiar drăguţi! Îmi dau seama că am scris cam prosteşte, dar realitatea este că este un film cu şobolani. Cu comportament şi limbaj uman cîteodată. Este un desen animat cu oameni şi şobolani şi ei fac mîncare.

M-am zîmbărit la un articol din Dilema cu Moş Nicolae, au spus nişte copii diverse despre dînsul, articolul e tot aici, eu mi-am ales astea.

„Sfîntul Nicolae este cunoscut ca prietenul şi protectorul judecătorilor, al criminalilor, hoţilor, comercianţilor, săracilor, marinarilor, bucătarilor, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor şi, în special, al copiilor mici şi al şcolarilor.” (Bianca Bratu)

„Moşul Crăciun catalan se numeşte Caga Tio: este un buştean ales din pădure sau cumpărat din oraş, apoi adus acasă, hrănit şi adăpat. În ajun de Crăciun este cîntat şi bătut pentru ca să… cace cadouri, de obicei dulciuri şi obiecte mici. După Crăciun este ars.” (Ana Birta)

Acum hmmm vreo nouă ani eram în timpul unei escapade la Bucureşti la DD de amorul artei, adica nu chiar, sărbătoream ceva de genul primul sau al doilea an în care nu rămăsese repetent. Al doilea. S-a întîmplat că am dormit o noapte la cămin la el într-o cameră foarte şic, cu gîndăcei şi lighene cu ciorapi la “înmuiat” sub pat. A doua zi însă, am primit cadou o noapte la hotelul ăla de lîngă Romexpo, Crowne Plaza crecă se cheamă.

În afară de că ne era groază că avem vreun gîndac în rucsac, ne simţeam ca pe nava Enterprise, doar că era mult mai frumos. Ei şi cînd am ajuns în camere după ce am fost conduşi cu mult tact şi instruiţi cum funcţionează toate, după ce au ieşit ochii indiscreţi, eram ca vacile la lucernă, am început să ţopăim pe pat, să ţipăm să chicotim OMGOMG am dat drumul la teveu, ne-am uitat pe geam, ne-am trîntit în fotolii, ne-am dus în baie şi am tras apa la budă, am deshis duşul, am scos toate punguţele igienice şi ne-am pus hainele murdare în ele, am luat pixul şi notesul cu sigla hotelului şi le-am ascuns în geantă. Bine, nu ştiu dacă aşa fac vacile la lucernă, dar mă refeream metaforic la entuziasm!

Ne-am spălat cu gelul de duş şi şamponul dar cu economie, că mirosea a Rai! şi voiam să luăm şi acasă să le pun în baie să arate frumos, deci am folosit cu picătura, am luat şi casca de duş de pus pe cap şi buretele de curăţat pantofii şi nişte şlapi.
Ne-am băgat în halate dar n-am avut tupeu să le luăm cu noi, că nu aveam unde să le punem, am beneficiat, adică am stat numai şi numai cu ele, am şi dormit tot cu ele păcat că nu am avut cu ce să ne pozăm, ar fi fost o mare amintire în album.
Dimineaţă a venit micul dejun în cameră! Farfuriile şi tacîmurile au scăpat de lăcustele din noi, în rest, totul a luat calea obişnuită a mîncării sau calea neobişnuită a genţilor noastre. Borcanelele de gem au fost păzite ca ochii din cap şi n-am mîncat niciodată gemul din ele, au fost duse cu mare mare dragoste şi au stat aşa în bucătărie la noi le-a bătut praful, fumul, aburul, uleiul sărit din tigaie, dar conţinutul a rămas intact! Am mai avut zeci de pliculeţe de zahăr, sare, piper, lapte praf, smîntînă praf, scobitori şi cine mai ştie, toate au fost puse într-un bol de sticlă în mijlocul mesei acasă, neatinse şi alea.

Pînă să ajung acolo, adică la Crowne Plaza, eu mai fusesem în alte oraşe, dar cînd plecam în vacanţe, ai mei de obicei mergeau fix la căsuţe, ca să poată taică-miu să respire seara pe bătătură şi să joace table, iar cînd am fost singură am fost ori în tabere obosite, ori la grămadă în casa cuiva, ori la căsuţe, ori cu cortul. Ca să fiu în spritul lunii ăsteia, cînd am intrat în hotel, în capul meu a fost o explozie maaagicăăă!

Nu că de atunci am mai avut parte de aşa ceva! Pînă sîmbătă. Cînd s-a întîmplat o porcărie care mă umple de ruşine şi de nervi în ce hal am ajuns!

Ne-am cazat m-am dus direct şi m-am spălat (fără să-mi pese de sticluţe, mi le-am vărsat cu ne-pă-sa-re!), am ieşit, m-am uitat în oglindă, am închis uşa după mine şi dusă am fost! M-am întors, m-am culcat, m-am trezit, m-am mai spălat o dată şi am consumat definitiv tot ce era de consumat, am constatat că au doar cinci posturi pe teveu şi m-au enervat, mi-am scris pe o foaie cu sigla hotelului să cumpăr pastă de dinţi şi mi-am pus-o în poşetă, dar am lăsat pixul acolo, am înjurat aerul condiţionat şi faptul că nu se deschideau geamurile, am coborît în hol şi în loc să mă duc să-mi iau micul dejun – care era gratis!!! m-am dus la cafetărie şi mi-am cumpărat o cafea, mi-a dat o ciocolăţică mică pe care am lăsat-o în farfurie am facut gafe peste gafe peste gafe!

 Sînt de-a dreptul scîrbită de evoluţia minţii mele aproape că îmi dau lacrimile cînd îmi aduc aminte ce trăiri am avut acum cîtiva ani şi cum civilitatea şi traiul bun mi-a distrus o bucurie pe care puteam s-o am la orice vîrstă în orice împrejurare vreaau să mă bucur de hotel ca de un univers paralel luxos plin de mici bucurii în formă de sticluţe borcănele, pixuleţe, punguţe şi alte lucruri minunate!

Am devenit un monstru consumerist, ăsta-i adevăru.

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.