Mi-am adus aminte că am fost şi eu la arte marţiale cînd eram mai micuţă, că suna interesant, am făcut arte marţiale mai puţin de cinci minute cred!
Am fost cu inima deschisă şi aptă să ma lupt cu oricine, simţeam că am chemare, voiam să fac scheme şi să ţip un pic, adică chiar mi-am convins părinţii să plătească nişte lecţii la un club frumos, m-am dus cu echipamentul sportiv şi m-am încruntat la toată lumea.
Dar maeestrul, după ce ne-a fugărit bine să ne încălzească, ne-a pus în şir pe saltea şi ne-a ordonat să ne rostogolim în faţă, adică să facem o tumbă - pe care în stadii mai avansate trebuia s-o facem chiar din picioare, să ne aruncăm aşa pe-un umăr!
Vai dar mie îmi este friiicăăă să fac tumba şi în zilele noastre, orice fac, numai să mă dau peste cap nu şi nu! Am stat m-am gîndit repede că am de făcut tumbe la fiecare antrenament şi am zis, o, lasă, dacă e să mă apăr, iau o pietricică, îmi cumpăr cîine, ţip, dau cu pumnul, dar nu mă hazardez la figuri din astea cu rostogolirea, că nu-i de mine. Am făcut stînga-mprejur, am salutat frumos şi dusă am fost. Acasă am povestit că am fost supusă testului rostogolitului şi am fost înţeleasă.
Cumnată-miu făcuse mulţi ani de zile aichido şi era foarte încîntat de marea lui realizare, aşa de mîndru, că oricine voia putea avea parte de o demonstraţie adhoc. Cînd te punea la pamînt, tu trebuia să te apuci să baţi cu palma-n podea că gata să te lase. Şi eu am stat cît am stat şi el tot îmi punea piedică şi urla la mine să bat cu palma colo, care mie mi se părea stupid, odată ce mă vedea că-s jos şi că nu aveam cum să mă mai mişc, ce mă mai punea în mijlocul sufrageriei să încep să dau cu palma de covor să-ţi spun gata m-ai bătut. Cîtă minte avea şi el. N-aveam cum să-l bat la o confruntare aichidoiască, pîndeam orice ocazie să-i dau peste urechi. Cum îl găseam pac cîte una, eu iar la pămînt, că esti nesimţită, îţi rup mînaaa. Începeam să mă screm au îţi pui mintea c-o fată, toată lumea sărea în apărarea mea las-o măi în pace!
O singură dată l-am bătut adică ne-am sfătuit care suferisem, l-am încercuit, l-am trîntit şi i-am cărat palme şi pumni pînă a dat el cu mîna de pămînt cum îi plăcea. Dar după aia n-a mai vrut să mai vorbească cu noi multă vreme. Morala este că nu-ţi trebuie ştiinţă, ci strategie, a-ha!
Diosmio che malasuerte, a ieşit în sfîrşit multaşteptata ecranizare a Dragostei pe vremea holerei şi are nişte cronici proaste. Sînt speriată de-a dreptul de Javier Bardem şi nu cred că doresc să văd asemenea ispravă.
Sînt în debutul unei răceli şi la capătul a două nopţi aproape nedormite din cauza unui samurai care m-a ţinut trează trezuţă, că am visat vineri că citeam Musashi, organismul o cerea, m-am apucat de el şi n-am mai reuşit să-l mai las, dar nici el nu-i fraier, că are peste mia de pagini, deci mai am de muncă. Vai de mine, e carte de aventuri la japonezi cum se băteau se antrenau mergeau la războaie şi tundeau florile cu sabia şi eu am stat pe capul lor, sînt epuizată.
Am uitat să spun marea chestie şi anume că am clape, da, le am de săptămîna trecută cînd le-am primit cadou pentru Crăciun cu o anticipaţie atît de mare, încît nici nu le mai consider cadou. Nu mai am treabă cu nimeni, sînt în valuri de muzică (există nişte variante cu zgomote din natură, inclusiv valuri!), mă pregătesc să mă lansez în concerte pastorale cu accente de pop şi roc, acompaniată de DD şi căutăm solist, vom printa afişe pe care le vom lipi pe uşa bisericii că facem audieri pentru o mică trupă! În curînd vom veni în principalele oraşe, biletele se vor vinde direct de aici de pe sait. Nu cîntăm la nunţi şi botezuri, să fie clar. Adică ne mai gîndim.
Apropo de zdrăngăneală, ştiam că pe 21 noiembrie este în Marele Regat al Marii Britanii ziua fără muzică? Nu ştiam! Susţinătorii mişcării manifestă în felul lor împotriva excesului de muzică, prea multă (şi prea proastă?) cu care sînt bietele noastre urechi asaltate în orice împrejurare, în orice spaţiu care consideră că a difuza ceva pentru auz este o bucurie. În urma studiilor efectuate, cică ascultăm în ziua de astăzi prea puţină muzică pe care s-o agreăm într-adevăr, în majoritatea timpului sîntem supuşi unui bombardament care fie ne lasă reci, fie ne displace. Această mişcare este una neoficială, cu puţini adepţi dacă ne raportăm la marile mase, dar mie mi se pare chiar interesantă! Sună destul de sefeu să nu aud cîntece, trăim într-o lume destul de muzicală, oare cum o fi să-ţi astupi urechile?
Diferenţa între autobuzele 116 şi 11b este foarte mică vizual dar foarte mare în esenţă. Faptul că eu nu pot distinge de la un număr de metri că 116 nu e 11b e problema mea.
Ieri dimineaţă păşeam în mare grabă spre staţie să mă urc în autobuz că să mă prezint la servici la o oră de bun simţ, tot întorceam capul şi inspectam care mă ajunge din urmă, văd o ceva cu 11 la început zic ah iaca unşpebeul meu, încep să fug, autobuzul alunecă pe lîngă mine, apuc să-i dau o geantă-n tablă şi să mă poziţionez în vizorul oglindei retrovizoare, alo alo opreşte, mă! Trecem de staţia consacrată, el nimica, eu nimica, pînă la urmă ajunge unde-i trebuia şi deschide uşile, bag biletul în compostor cu priviri supraîncărcate de reproş şoferului, el mă măsoară vertical şi orizontal şi mă lasă în pace. Urc la etaj şi îmi văd de ale mele în timp ce admiram peizajul matinal.
Mergeeem şi mergeem eu la geam vedeam toaată panorama bulevardului (că era un pic de pantă şi se vedea pîînă hăt departe) şi mă gîndeam iaca e joi cum trece vremea, ia uite ce stradă frumoasă cu stejari bătrîni de-o parte şi de alta cu case mari de cărămidă şi geamuri enorme prin care vezi tot ce vrei şi mai ales ce nu vrei. N-am mai văzut străduţa asta pînă acuma, e frumoasă şi calmă… frumoasă, liniştită şi foarte nouă pentru mine… Mă trezesc după cîteva clipe de suspans, eram într-adevăr pe-o stradă complet străină, intru în panică, mă reped pe scări în jos şi mă înfig cu capul în ţarcul şoferului daa’ cee faceţi oameni buni schimbaţi aşa traseele autobuzelor fără să avertizaţi cetăţenii contribuabili care şi după ce că nu veniţi la timp, mai o luaţi şi alandala? Ha?! De ce mergeţi mata pe un alt traseu?
Omul nu s-a pierdut cu firea decît foarte puţin, adică mi-a spus sincer şi cu un zîmbet à la “tu-eşti-nebună-sau-eu?” că el merge azi pe traseul pe care a mers şi ieri şi alaltăieri şi săptămîna trecută şi de cînd se ştie el pe lumea asta!
Ooo nununumăminţi, că doar eu am mers pe unşpebe şi a mers pe unde vreau eu şi am nevoie, ce căutăm acuma pe o stradelă aşa elegantă, eu doresc magistrale aglomerate, nu case de babe cu bani!
Atunci s-a luminat, a frînat brusc şi a zis ia dă-te jos, iubire… Ia înconjoară-mă tu şi vezi ce scrie pe mine. M-am dusm-am postat în faţa lui şi nu mi-a venit să cred ochilor că era 116, aaa zic eu şi nenea zice şi el aaa! Aaa! Îhîîî, aaa!
După ce ne-am luat la revedere, am pornit-o înapoi pe jos şi am meers şi am meers pîîînă mi-a venit acru. Ce-a fost frumos este că nu posed ceas (aipodu cu ceas e descărcat, mobilul cu ceas este pierdut momentan, descărcat şi el) aşa că n-am avut nici un fel de noţiune de timp, am admirat strada aia foarte poetică şi într-un final am ajuns la servici relaxată şi fitnessată. Cît era oare ceasul? Zece jumate… un fleac.
____
Am uitat să-mi pozez ceaşca mea de cafea din care nu beau niciodată cafea, heheh. Voilă.
300 şi ceva înaintea erei noastre, Ptolemeu al III lea a dat o lege prin care tot omul care punea piciorul în Alexandria cu vreun papirus trebuia să-l predea autorităţilor. În timp foarte scurt, scribii copiau manuscrisul şi îl dădeau înapoi proprietarului. Uneori se mai întîmpla ca respectivele copii să fie atît de fidele, încît se propunea păstrarea originalului în bibliotecă. Scopul era să se ajungă la o colecţie de şapte sute de mii de papirusuri.
Secolul 8 era noastră, Biblioteca din Alexandria este deja o amintire frumoasă a vremurilor de altădată, disparută nu se ştie cînd şi cum. Şi o imagine despre cum credem că ar fi arătat ea în toată splendoarea ei.
1974 tot era noastră, Universitatea din Alexandria vine cu ideea reînfiinţării bibliotecii, iar în
1988 UNESCO organizează un concurs pentru acest proiect (cîştigat de firma Snøhetta din Norvegia)
1995 începe construcţia bibliotecii, proiectată pentru opt milioane de volume şi o sală de lectură pe unsprezece nivele (şi alte acareturi)
Octombrie 2002 are loc inaugurarea oficială, cu cinci sute de mii de volume (nu prea impresionant huh) şi cu puţine şanse de umplere a rafturilor prea curînd…
Dar ce minunăţie (foarte) modernă a ieşit!
___
Colecţionez locuri cu cărţi. Ideea nu este originală, dar e simpatică. Dacă mai doreşte cineva să mă ajute, aş fi încîntată.
În 1761 Anna Amalia, ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach se hotărăşte să-şi transforme reşedinţa din Weimar într-o bibliotecă.
În 1772 Christoph Martin Wieland publică o serie de povestiri orientale şi primeşte propunerea de-a fi tutorele copiilor Annei, aşa că ajunge la Weimar, unde va trăi pînă la adînci batrîneţi. Pentru că Wieland era un mare iubitor de Shakespeare şi colecţionar, volumele sale au fost nucleul şi începutul bibliotecii, împreuna cu manuscrisele muzicale ale ducesei.
În 1797, Goethe devine directorul bibliotecii şi va staaa treizeci şi cinci de ani. Graţie lui probabil că s-a format şi cea mai mare colecţie de Fauşti, pe lîngă alte ediţii rare princepse şi unicate.
În timpul celui de-al doilea război mondial, cărţile au fost mutate în alt loc pentru a nu fi distruse.
În zilele noastre biblioteca conţine: un milion de cărţi, două mii de manuscrise medievale, zece mii de hărţi şi patru mii de manuscrise muzicale.
(Mmm dacă mă gîndesc că biblioteca mea are cam 200 de cărţi, cred că e destul de maricică Anna Amalia…)
În 2001 a început construirea unei săli de lectură, Piaţa democraţiei.
În septembrie 2004 ultimul etaj al bibliotecii a luat foc, au fost distruse cincizeci de mii de cărţi şi partituri, au fost salvate din mînă în mînă şase mii (printre care o Biblie luterană din sec 16 şi un manuscris al lui Bach).
Pe 1 Noiembrie 2007 sala reconstituită a fost re-deschisă publicului.
_____
Mă apuc de colecţionat locuri cu cărţi. Ideea nu este originală, dar e simpatică. Dacă mai doreşte cineva să mă ajute, aş fi încîntată.
Mario Vargas Llosa a scris Peştele în apă sub forma unor memorii, două fire paralele carcateristic de altfel felului său de-a sări de colo colo, dar necaracteristic a fost stilul foarte cuminte şi - cu foarte puţine excepţii, sec, adică scriitorul nu face altceva decît să povestească fără veleităţi despre ce i s-a întîmplat… Unul este firul copilăriei şi adolescenţei lui pînă s-a căsătorit cu mătuşa Julia şi al doilea este cariera sa politică, de cînd a început şi pînă s-a terminat cu pierderea alegerilor prezidenţiale cînd a ieşit Alberto Fujimori.
Cum s-a însurat omul ăsta cu mătuşă-sa! Şi după aia cu vară-sa! Pasul următor era să se însoare cu nepoată-sa, dar se pare că s-a liniştit cu neamurile. Şi arăta şi dubios, nu că nevastă-sa adică vară-sa ar arăta mai răsărită. Şi cine sînt eu să-mi dau cu părerea?
Pentru mine capitolele de politică au fost foarte interesante, habar n-aveam despre multe lucruri din Peru, despre dictaturi, terorism, sărăcia lucie, cum se organizează mitingurile, cum se împart ministerele în alianţe, cum se fac compromisuri, cît de puţin contează intenţiile nobile şi cît de mult contează scăpările omeneşti de moment. Cred că pentru cititorii vestici, unele lucruri povestite par foarte exotice şi fabuloase, pentru mine n-a fost chiar senin, mă gîndeam ia uite săracii oameni ce probleme au se chinuie şi ei ca şi noi, adică oameni neinteresanţi şi fără idealuri sau oameni parşivi cu apucături de dictatori corupţi ajung să conducă o ţară de naivi care aleg pînă se lasă lehamite şi din cauza lipsurilor şi-a frustrărilor, cad într-o prostraţie şi nu-i mai interesează decît ziua de azi, rar mai scot capul şi dau cu ştampila pentru cine ştie să se urce pe tractor şi să le prezinte idei la nasul lor. Faptul că o mînă de intelectuali nu a reuşit să cîştige alegerile dovedeşte că principiul proşti dar mulţi este valabil în orice ţară şi la orice anotimp. A fost o înfrîngere politică, una a ideilor şi idealurilor dar şi una personală a lui Llosa, se vede cu ochiul liber, mie mi s-a părut nedrept un pic faţă de A. Fujimori, care cred că a făcut unele lucruri bune pentru Peru, cu toate păcatele lui pentru care a şi primit o reacţie mai tîrziu.
Pe partea personală, ca să spun drept, a fost frumos, dar nu mai frumos decît partea politică, asta e foarte subiectiv, pentru că este şi acolo material, viaţa de familie (o mamă dintr-o familie înstărită şi un soţ tiranic dintr-o familie mai puţin burgheză, de care M V L spune că nu s-a putut apropia niciodată), şcoala şi lecturile, prietenii, visul de-a ajunge la Paris, începutul vieţii lui de scriitor, jde miile de slujbe pe care le tot are, muncă şi iar muncă, învăţat, citit scris, citit iar. Ambiţia este o mare calitate a lui, în combinaţie cu o minte clară a ceea ce voia să fie, ce simţea că trebuie să ajungă şi cum avea să scrie, cred că este un exemplu bun de om care atinge performanţe nu atît prin talentul de-a învîrti vorbele (pe care G. G. Marquez îl are însutit - că tot se face comparaţia asta mereu şi cred că amîndorura li s-a luat de ea) cît mai ales prin cultivarea cu trudă! a scrisului.
Am avut o problemă foarte serioasă, aşa de serioasă că am dormit cu aparatul de filmat pe noptieră.
Am fost acuzată - pe nedrept spuneam eu şi o credeam cu tărie - că sforăi de mut pereţii din loc şi cade ţurţureii de la calciul meu de pe tavan şi nu mă poate opri nimeni decît dacă ştie secretul magic, anume să-mi bage degetele în nas, operaţie în urma căreia se produce o mică sincopă care mă face să dau din mîini după aer, dar îmi opreşte sforăitul suav; eu ziceam totuşi că dorm mai mult ca frumoasa adormită din poveste, doar că prinţul meu mă vedea, se crucea şi mă sufoca.
Am fost trezită şi admonestată de cîteva ori, eu la rîndul meu am acuzat că nu pot dormi din cauza sforăiturilor unoooraaa, dar eu am altă tactică şi anume dat palme uşoare (şi mai puţin uşoare) peste gura omului care-mi tulbură nopţile, pînă se linişteşte şi zice “numaifac”. M-am apărat şi-am zis dar tu sforăi mai ceva ca mine! Nu că nu e adevărat!
Şi atunci am gîndit în sinea mea să îl filmez, să-i demonstez! Am pus camera lîngă mine, pentru cînd o fi cazul. Şi cazul a venit.
M-am trezit într-o noapte am luat camera şi i-am dat drumul. Blestemata de trompiţă a camerei cînd o porneşti face piuuu şi zzzzzzz şi iese afară, să zumeze or naiba ştie de ce şi, cînd m-am aplecat cu trompiţă cu tot să filmez, DD a căscat ochii la mine şi a sărit ca ars din pat ce faci nebuno. Te filmez… de ce mă filmezi în toiu nopţii?! De ce de ce, pentru că… vreau să te am pe film cînd dormi! Minţi, vrei să mă sperii! Nu… chiar nu, chiar vreau să dormi cît mai bine. Mi-a smuls aparatul din mînă, l-a dus jos şi s-a culcat liniştit. Eu am coborît, l-am luat, l-am aprins, de data asta fără bec (greşeală fatală în primul caz) şi iar zzzzzz şi scandal iar că, dacă nu termini cu prostiile, o arunc, că nu poate omul să doarmă şi ce vrei de la mine?!?, m-am intimidat şi-am zis ce vreau. Na bun, am căzut de acord să las camera în dormitor. Am adormit liniştită şi a rămas că mai vedem.
Într-una din nopţile trecute m-am trezit în zgomote infernale, am luat şi-am filmat, DD s-a întors pe-o parte şi a cîntat cu spor, l-am filmat am prins toot şi a doua zi i-am pus filmul braţe, uită-te poftim la tine. A recunoscut că e un adevăr universal şi de necontestat, sforăie! Daar nu mai tare ca mine! De unde ştii, n-ai cum să dovedeşti, ba am cum să dovedesc, ba n-ai, ba da, că ai fost filmată a-haaa! Nu să poaaateee!
Eram filmată mişeleşte, o doamne, eram filmată în plin avînt sforăicesc, horcăindu-mă crunt de n-am auzit o fiinţă aşa deosebită şi finuţă ca mine să producă asemenea sunete demente la asemenea decibeli, în afară de faptul că clar am surclasat orice sfîrîială auzită (poate doar bunică-mea să fi fost mai tare, că sforăia, Dumnezeu s-o ierte, de nu puteam să ne atingem de ea), am rămas că unu, nu mai filmez noaptea oameni dormind şi doi că mă duc la un doctor să mă oprească din avalanşa sonoră ce-o revărs. Mi-e jenă.
De la Grădina cu doi nuci (îmi place numele ăsta de mor) am fost invitată să rezolv problema cu ultima carte terminată şi ultima neterminată. Nu mă deranjează să o mai prezint o dată.
Ultima carte terminată este Peştele în apă, M. V. Llosa
Ultima neterminată, rămîne în continuare aceeaşi de săptămîna trecută.
____
A început Roblegoofest, sună promiţător şi cred (sper) că va stîrni controverse şi scîntei să fie să fie nebunie! Băi, praf vă fac vă ruup blogurile băăăi nu mai călcaţi în blogu ăsta, dacă mă trezesc cu numele acolo, ascultaţi de la mine, că aflu io care m-a nominat şi pfaaai o să vă plîngeţi în pumni!! Hihiiih.
____
Doresc să scriu, nu pentru că ar conta, dar aşa-i frumos să zici cînd e cazul, că în curînd voi intra (dacă nu cumva am şi intrat, dar nu mi-am dat seama) într-o fază zen a blogului meu, e timpul să mă cocoţ în lotus şi să zîmbesc absent. Concret, voi schimba tema şi atitudinea blogului într-o non temă şi non atitudine, care va fi compusă din fondu alb şi posturile negre unul sub altele, fără alte accesorii. Va arăta un pic cam anost pentru unele gusturi, dar trec printr-o perioadă de estetism ascetic sau ascetism estetic, încă nu m-am hotărît şi doresc s-o exprim. Ca dinamică interioară, rămîne neatins. Înţelegeţi cam ce vreţi, că eu m-am exprimat minunat de confuz.
Revin mai pe seară, că tre să spun ceava. Neimportant. Doar ceava.
… toţi sîntem egali. Şi virtuali virtuoşi virtuozi.
La concluzia asta am ajuns eu, pentru că m-a lovit o decorare cu ocazia curăţeniei generale de sărbători care bate la uşă şi m-am hotărît să vopsesc un dormitor care era galben (ca şi optzeci la sută din casă, douăzeci fiind roză), am zis mai hai şi-un alb, că e mai curat că face spaţiul mai deschis mai luminos mai tralala, am mers am luat un alb din cele o mie de alburi disponibile aşa că am fost o mare doamnă a bidinelei pînă mi-a ieşit albul pe ochi şi, ca de fiecare dată cînd am de decorat, înjur foştii locuitori ai minunatei mele locuinţe, ca şi cum ei ar fi vinovaţi săracii că erau nişte îngălaţi cu gusturi puţin spus excentrico plebeice (sînt! sînt! şi copiii lor care au lăsat urme de papuci pe pereţi!). N-au ei nici o vină…
Bidinigeala nu este o treabă necalificată şi ştiu de ce vopsitorii cer atît de mulţi bani pentru serviciul lor, e de muncă! dar! pe de altă parte este foarte relaxant, împreună cu vaporii emanaţi de varul în sine îţi creează o iluuuzie de intrare în esenţa culorii nemaintîlnită! Eu am ajuns să dau cu pensonul de exemplu pe mijlocul unui perete complet vopsit, numai asa, de curiozitate să vedem cît de alb se poate face şi s-a făcut ba chiar şi sidefat! Cînd zugravii par beţi, ei de fapt sînt euforici aşa pentru că sînt loviţi în aripioare din cauza purităţii artei văruirii!… Mare păcat că nu mai este la modă calciul, mi-ar fi plăcut să fac o chestie inspirată, dar nu ştiu cum prin ce împrejurare am dat cu ochii de tavan care chiar are calciu! Pe care nu l-am dat jos şi neam de neamul meu nu se atinge de el, am mai rupt din ţurţureii mai proeminenţi dar în rest aşa va sta.
Cel mai prost aspect al acţiunii mele este că am o febră musculară indescriptibilă şi cel mai frumos este că am învăţat să mă urc pe scară cu spatele, se vede totul mult mai adevărat cînd stai cu spatele la scară şi e super adrenalină să nu pici de la jumate de metru!
Uichendul viitor i-am pus gînd rău biroului, deşi nimeni în afara de mine nu e de acord şi nu crede in realizarea acestui dezirat, azi am observat că mă exprim foarte… vast?, văruiala mi-a intrat în sînge, am impresia că devin dependentă de bidinea.
Mahalaua mie-mi place, pentru că viaţa mea nu are acest “condiment”, nu mă cert cu nimeni, mai scot limba la un şofer de autobuz, mai fac o criză de nervi că cine mi-a furat jeleurile de pe birou, îl mai ameninţ cu moartea pe DD că n-a dus gunoiul, chestii foarte banale, care nu-mi acoperă nevoia ancestrală de scandal.
Ce-mi place mie la mahala este că toată lumea vociferează şi nimeni nu-l ascultă pe celălalt, devine o frustrare paroxistică şi ce-i distractiv la cei de pe margine este undeva ca şi cum ai vedea un om beat care vorbeşte împleticit, dar el este convins că nu e beat! Cine asistă la o mahala se delectează cu afirmaţiile aberante şi injuriile aruncate (în gol) ale celor implicaţi, care pretind că au perfectă logică şi mai presus de toate, dreptate. Din mahala nu iese nimic bun, spre deosebire de o discuţie în contradictoriu la rece şi cu argumente, deoarece lipseşte respectul.
La noi respectul pare să se facă praf odată cu instalarea familiarităţii.
Mă mai roade ceva în dimineaţa asta. Vulgaritatea. Mă refer atît la vulgaritatea depistabilă imediat, la auzul cuvintelor cheie şi întrebuinţate pe scară largă, din lipsă de vocabular adecvat sau efectiv de chichi, ca să fii libertin uite-aşa, dar mă refer şi la vulgaritatea de tip B şi anume “lipsit de originalitate; comun, obişnuit, banal”. Ce nu pot eu să pricep nici în ruptul capului este de ce oamenii sînt vulgari deşi au inteligenţă şi pot evolua. Ce-i mînă-n luptă? Constată ei oare că altfel nu pot fi ascultaţi, înţeleşi, aprobaţi, aplaudaţi?
____
Încă o bulă de deşteptăciune mi-a scăpat, m-am străduit să mă exprim într-un mod civilizat şi cu întrebări retorice, că dau bine.
Manifest: dragi blogări, nu vă băgaţi în troacă, pentru că aveţi şanse să vă mănînce porcii, dar e posibil să scăpaţi, şi e mai rău, că aţi putea deveni porci la rîndul vostru. Nu vă aruncaţi într-o grămadă la iluzia unei “promovări”, nu vă lăsaţi intimidaţi de unii blogări “cu experienţă”, nu căscaţi gura la ei doar pentru că ştie ei ce zice, ieşiţi de acolo la primul semn de abatere de la bunul simţ, plecaţi, băteţi-le obrazul, boicotaţi manifestările care degenerează, vociferaţi, reclamaţi, condamnaţi mîrlănia, altfel calitatea lamentabilă a blogurilor va rămîne aceeasi şi va fi promovat doar vulgul, exprimarea plată, agresivitatea. Respectaţi-vă blogurile.
