Să mai prind eu picior de prinţesică, zînică, spaidărmenică şi supermenică la uşa mea!

Haluen fericit la toată lumea de pe planetă, bineînţeles…

Am o datorie să scriu despre ceva orice, temă civică, e un pic mai tîrziu, să fiu iertată.

Mergeam într-o zi pe stradă cu cineva şi am văzut un zece cenţi, de multe ori văd bănuţi de cîte un cent doi trei pe care eu mă reped să-i iau din impulsul lăcomiei probabil, pentru că, avînd în vedere că dau 7 euro pe un pachet de ţigări, nu văd de ce m-aş strofoca să adun zece cenţi de pe jos. M-am aruncat şi l-am luat, bucuroasă foc, persoana respectivă mi l-a luat din mînă şi l-a lăsat să cadă pe jos. M-a întrebat la ce-mi foloseşte, eu am ridicat din umeri şi m-a sfătuit să las bănuţii pe jos că poate sînt oameni care au mai multă nevoie de ei decît mine. Poate că are dreptate, de atunci nu mai adun bănuţi.

Vorbeam cu maică-mea acasă despre acţiunile caritabile de pe lîngă biserici, există în Iaşi la o biserică, un fel de cantină a săracilor, or fi mai multe, eu ştiu doar de una. Sîmbăta şi/sau duminica femeile din parohie aduc materie primă de acasă şi fac cazane întregi de hrană pe care o bagă sub nas sau o trimit prin voluntari oamenilor necăjiţi.
La o sărbătoare, tot aşa se făcuse masă şi pe lîngă săracii tradiţionali, biserica mai avea şi invitaţi oficiali, feţe bisericeşti, poate chiar şi un mic politician, căci e biserică pretenţioasă. Cum la toate “delegaţiile” trebuie să fie şi cîte un trepăduş nesimţit, a fost şi de data asta, care a venit în bucătărie, s-a repezit la oala cu sarmale pe care maică-mea a apărat-o şi a început să ţipe că să dea imediat mîncarea, că este nevoie pentru musafiri că doamnă, mata eşti inconştientă, pe ce lume trăieşti, nu ştii cine e şi ce reprezintă părintele X şi tovarăşul Y, lasă că săracii pot mînca şi mai tîrziu!
Orice tentativă de sustragere a obiectului dorinţei trepăduşului s-a lovit de un zid de babe care voiau să hrănească nişte copii ai căror ochi se lipiseră de oala cu sarmale.

Vorbesc despre calitatea de a-ţi păsa de alţii, activ sau pasiv, după obiceiuri şi temperament, dar care este una din calităţile înnobilante, ca să spun aşa, pentru că nu prea e la îndemîna oricui, nu material, ci spiritual; în genere nu avem timp chef răbdare bani bani timp chef răbdare avem probleme mai grave mai importante mai interesante. Nu ştiu dacă e din naştere din cap sau se educă păsarea asta, dar mie-mi plac mult oamenii care sînt dispuşi să facă bine, naiv şi gratuit şi optimist!

Aş vrea să colecţionez amintiri a căror concluzie să sune ceva de genul ‘ în ziua ţ am fost mîndră/u de mine şi cred că am făcut un lucru bun’.

_____

Tac pînă joi.

Am cumpărat două lucruri importante pentru ţară pentru familie şi pentru mine pesonal: un termos şi detergent.

Acum cîteva zile, de draci probabil şi nu numai, am avut o mare surpriză în fiinţa mea care m-a tot uimit vreo oră, adică o durere de stomac cum n-am avut şi sper nici să nu mai am. Înainte de marea durere făcusem bine şi mîncasem o cană cu lapte cu cereale, m-a luat cu încetişorul, am zis hopa oare ce-am, am mai băgat o cană cu lapte cald şi buuum am văzut negru înaintea ochilor. M-aş fi dus să-mi iau ceva de la farmacie, dar nu eram în stare să mă dezîndoi, aşa că am stat şi m-am mîngîiat senzual pe burtă, pentru că eram singură în birou şi puteam să mă expun camerelor ascunse cît voia criza mea şi oh, ce gemete am tras.

Cînd mi-am revenit mi-am şters transpiraţia de pe frunte şi mi-am jurat atunci în barbă că nu mă mai ating de lapte şi am mai jurat că în loc de lapte, va fi supă sau ciorbă, după preferinţă. Nu glumesc. O idee minunată, lumea e în staţie cu termosul de cafea, eu cu ciorbă de văcuţă. Da’ ce-are?!
Şi mi-am tras termos ino finuţ scrie ceva cu ceai cu cafea şi vai ce multă ciorbă intră în el! Aveam în borş niscaiva resturi de carne chiar, care-au încăput şi ele, dar mi-a fost ruşine să bag degetu să le scot în autobuz, le-am mîncat la servici cînd am ajuns şi mi-am făcut tura doi de supă. Ca cu mîna nu mă mai doare!

__________

De la aproape doi ani de la ultima ofertă pe care-am considerat-o atît de tentantă, încît am stabilit că merită să cumpăr 12 chile de detergent, pe care l-am cărat de la servici, normal, ca o furnică dementă, a dat domnul şi e pe terminate, că mi se luase de el şi atîta ce m-am  plictisit de detergentul ala, de cutie, de florile de pe cutie, de nume, că am zis să iau un detergent aaltfel. M-am foit în magazin şi era imposibil să nu fie o ofertă, c-aşa am eu suflet bun şi găsesc, super oferta, erau perniţe de-alea mici moi cu detergent lichid şi bagi perniţa în maşină, se dizolvă o nebunie, oferta anului paatruzeci de perniţe la preţul de treeizeci! Într-o prezentare artistică o găletuşă transparentă, fix aia îmi lipsea, nici n-am stat pe gînduri, am luat una, după ce m-am mai foit am mai luat una! Şi încă una! Am luat în total ciinci găletuşe pline cu cîte 40 de perniţe, cînd mergeam eu triumfătoare spre casă şi mă chinuiam să le stăpînesc să nu fac numai perniţe pe jos, babele se uitau la mine suspect şi năvăleau pe raftul cu oferta. Vreau să spun că s-au mai vîndut vreo 10 galetuşe în următorul sfert de oră… ce oameni inteligenţi va să zică.

Ajung la Alimentara din sat de la mine mă învîrt şi mă opresc paralizaaată în faţa maaaldărului de cutii de detergent şi găletuţe şi perniţe şi pulberi care erau promooţie două la preţ de unu! Clar că am mai luat încă patru cutii la preţ de două, iar am detergent pentru doi ani… Urăsc economia de piaţă cîteodată, urăsc perniţele alea tîmpite pe care iar tre să mă apuc să le car de la mama naibii şi pe mine care mă duc ca berbeaca la prima reducere pe care-o văd şi după aia mă mai mir că mă doare stomacul cu atîtea oferte.

“… autorul căruia îi rămîn profund recunoscător este Aledre Dumas. (…) era formidabil că romanele lui aveau continuare şi cînd terminai o carte ştiai că mai urmează alta, şi apoi alta iar povestea se prelungea la nesfîrşit. Saga lui D’Artagnan, care începe cu tînărul gascon sosit la Paris ca un provincial neajutorat şi se termină mulţi ani mai tîrziu, cînd se asediază La Rochelle şi el moare fără a primi bastonul de mareşal pe care regele i-l trimite printr-un curier, reprezintă unul dintre lucrurile cele mai importante care mi s-au întîmplat în viaţă. Rareori m-am identificat într-atit cu personajele şi atmosfera vreunei ficţiuni, aşa cum am trăit această poveste, bucurîndu-mă şi suferind odată cu întîmplările relatate. (…) Lui Dumas şi respectiv cărţilor lui le datorez multe dintre lucrurile pe care le-am făcut mai tîrziu, precum şi mult din ceea ce fac şi am devenit astăzi. (…)
(N-am mai recitit nici unul din romanele lui Dumas care mi-au marcat copilăria, adică Cei trei muschetari sau Contele de Monte Cristo, am în bibliotecă volumele respective apărute în La Pleiade, dar, ori de cite ori am încercat să le răsfoiesc, m-a oprit o teamă sfielnică la gîndul că voi descoperi lucruri care nu mi se vor mai părea extraordinare şi că nu mă mai vor impresiona la fel ca la paisprezece sau cinsprezece ani.[…])”

M. Vargas - Llosa - Peştele în apă

Pe buricul Papei dacă n-are dreptate omul ăsta, cred că n-am citit în viaţa mea atîta hîrtie cu atîta viteză ca pe vremea la care citeam Aledre Dumas şi Michel Zevaco! Ah ce vremuri! Faza e că eu le ziceam muşchetari…

Ştiinţa evoluează şi noi cu ea, după cum se ştie sînt o mare fană a ştiinţei şi o urmăritoare a cercetaşilor din lumea întreagă în vaste domenii cum ar fi domeniul hîrtiei igienice în viaţa cuplului, am citit - şi nu mică mi-a fost uimirea - o asemenea ştire care va revoluţiona întreaga noastra concepţie despre universul înconjurător de la … (nu ştiu cum îl cheamă pe domnul care a descoperit o lege importantă) încoace! S-a descoperit că nu este adevărat ce ştiam noi pînă acuma că bărbaţii nu se preocupă de soarta hîrtiei igienice în domiciliu! Sau a pastei de dinţi! Nu, bărbaţii se preocupă LA FEL DE PUŢIN (dacă nu chiar un pic mai mult!) ca femeile de schimbarea sulului cu hîrtie igienică! Din studiile efectuate şi chestionarele la care au răspuns mii milioane de femei şi bărbati, prejudecata conform căreia bărbatii ca nişte ne…păsători ce sînt folosesc ultima bucăţică posibilă de material şi nu se deranjează să pună o rezervă nouă în loc, continui în propoziţia următoare, că am uitat logica frazei. Ei, este falsă (prejudecata), au ieşit în număr îngrijorător mai multe femei neresponsabile în acest aspect decît bărbaţi, încă un mit mi se destramă ca spuma valurilor pe stîncile învolburate. Dacă mai spera cineva ca măcar la pasta de dinţi să iasă bărbaţii campioni, nici acolo nu-i chip.

Ori este o mare conspiraţie mondială pentru denigrarea imaginii diafane nevinovate şi pure a femeii în genere, ori nu este.

Şi de asemenea o altă veste care m-a lăsat cu gura căscata prin şocul ce l-am avut cum că o da, Mona Lisa are de fapt sprîncene! Pascal Cotte s-a trezit într-o bună dimineaţă cu chef de ceartă, s-a dus la Luvru şi s-a gîndit el că Mona Lisa n-are nici o logică în ochi, dar că Leonardo, ca un om inteligent (şi inginer, ca şi domnul Cotte!) ce-a fost, tre să fi pictat o femeie normală, oricît de aiurea ar fi zîmbit, de ce n-ar fi avut gene şi sprîncene? Aşa că Pacal a facut o invenţie şi după asta o descoperire (mai multe descoperiri!) că are! sprîncene enigmatica de ea şi la origini nici nu zîmbea aşa enigmatic, zîmbea mai apăsat deci poate chiar mai putin enigmatic. O fi fost poate pur şi simplu un tablou cu o femeie rînjită cu sprîncene rare, dar cine ştie pe unde o mai fi umblat şi cîţi n-or fi dat cu pensonul peste biata de ea şi-a ieşit ce-a ieşit fără noimă complet, deci genială! Eu cred că oamenii cu întrebări de-astea în primul rînd că nu mai pot de bine şi-n al doilea rînd bravo lor că i-a dus capul să li se pară anormal, să-şi pună întrebări, că şi eu am observat dar m-am gîndit ca şi cum ai vedea pe stradă o femeie fără gene şi sprîncene, o fi fiind bolnavă sau poate aşa-i place! şi am uitat-o, dar vezi, mintea inchizitivă nu lasă nici o piatră neîntoarsa şi i-a găsit sprîncenele în negura vremurilor sub stratul de vopsele amatoare!

Sper să se observe ce artistic am tăiat-o pe Mona, ca să pară scris inteligent!

Ziua de astăzi a debutat vag palpitant şi anume a sunat ceasul la 6 jumate, m-am ridicat şi m-am gîndit că, dacă mă ridic de tot, voi fi supăratăăăh şi mai bine mă menajez pe mine şi pe ceilalţi care ar putea suferi, aşa că m-am mai culcat o oră şi după aceea am băgat viteza luminii, am ajuns doar cu o jumate de oră întîrziere, după ce îi trimisesem zemezeu zmeului ză-i zig gă aja ji pe dingolo.

Să nu uit să laud ale mele flori care ah şi-au revenit şi nu mai sînt nevoită să mă duc la mănăstire, chiar!, a venit azi cineva cu căutare pe gugle ce să fac să mă duc la mănăstire. Şi concluzia din postul meu ar fi fost ca să te duci trebuie să nu uzi florile. Oricum e super sinistru să cauţi pe net metode de călugarit…

Tot astăzi am ajuns la concluzia că-mi trebuie un robot de bucătărie, îmi este indispensabil! La fel de indispensabil ca blenderul pe care nu-l folosesc, făcătorul de pîine pe care iar nu-l folosesc, filtrul de cafea pe care (oh) nu-l folosesc. Singurul obiect care şi-a scos banii pînă acum este ibricul electric şi haaai să zic vaag prăjitorul de pîine, în rest, nu le-am folosit decît foarte puţin, acuma îmi doresc robotul care toacă cică, aşa că o să pot să fac…. zacuscă?! Da! Aşa am plecat cînd m-am infipt în DD direct cum a ajuns la servici, eu l-am sunat şi i-am spus că-mi doresc neapărat robotul respectiv, pe motivul de zacuscă, pentru că altfel începea să-mi enumere cumpărăturile mari (dar şi mici) inutile pe care le fac, vai, păcat că am deja blender, am vazut un model foarte drăgălaş cu blender cu tot şi ar fi fost mai economic ca spaţiu, dar nu-mi pare rău nici aşa. Prost este că chiar se aşează praful pe ele şi praful de bucătărie este mai păcătos decît praful de sufragerie, pentru că conţine şi abur şi fum, deci este moartea estetică a bietelor electronice. Poate o să le duc în sufragerie…

Mi-am mai adus aminte că am venit în avion de la Budapesta la Bucureşti cu A. Pleşu (OMGOMG!) şi acasă l-am văzut la o emisiune a lui H. R. Patapievici, pe Cultural, acuma am înţeles şi cum o cheamă,  situl este http://www2.tvr.ro/inapoilaargument/ - care din păcate nu are emisiunile înregistrate, dar sînt cîteva pe situl tevereului, aici http://www.tvr.ro/emisiune.php?id=587. Trezanteresan.

Azi citind Dilema, am dat de articolul lui Turcescu, pe care nu-l ador sutălasută, dar mi-a fost chiar milă de el şi mi-a plăcut sfîrşitul articolului.

Trăim perioada apariţiei unor hibrizi sau chiar mutanţi, inclusiv în presă. Începe să-ţi fie ruşine că ai o urmă de carte şi te simţi olog în faţa vitezei cu care se mişcă magneţii publici care confundă, voit, notorietatea cu performanţa.

Ca să mă calmez, mă gîndesc la faptul că Hitler a primit chiar mai multe scrisori decît Elvis Presley. Recunosc, nu-i cea mai liniştitoare perspectivă, dar măcar îmi iese din cap şuieratul lui Dan Diaconescu care-mi transmitea, într-o pauză publicitară, că, odată cu Elodia, a găsit reţeta audienţei maxime: sînt cîteva mii de dispăruţi în toată ţara, aşa că urmează serii noi. Şi multe.

“… Iar dintre toate locurile şi cotloanele grădiniţei, nisiparul părea să fi existat anume ca să şteargă orice urmă de zîmbet de pe chipul unei tovarăşe. Era genul acela de junglă împrejmuită cu roţi de cauciuc înjumătăţite, în care felurite triburi  (de grupă mică, mijlocie sau mare) erau lăsate de izbelişte de către zeii lor, care se retrăgeau să croşeteze într-un loc sacru (o băncuţă la umbră), atît de ferit încît ai fi jurat că nici nu există. Pătratul cu nisip se transforma atunci, în absenţa divinităţilor, într-o patrie miniaturală cu războaie de independenţă, realizări măreţe şi faşcişti hrăpăreţi. (…)

Ca războinic, una din atribuţiile importante care-mi reveneau era să identific spionii şi comportamentele suspecte, mai întotdeauna camuflate sub cuvinte meşteşugite şi ipocrite de felul “ne împrumutaţi şi nouă o găletuşă” sau “aha voi faceţi un castel”. (…) Concurenţa, în vremurile acelea, era atît de înverşunată, încît orice nefericit ce îndrăznea să divulge ţărilor (triburilor) vecine şi duşmane cîte ceva din tainele unei clădiri supraetajate era considerat automat turnător şi trebuia să sufere în consecinţă. Cu asta mă îndeletniceam eu. După o scurtă deliberare, consiliul bătrînilor (cei trecuţi se şase ani) pronunţa, în funcţie de gravitatea faptei, cîte şuturi în fund sînt necesare pentru iertarea păcatelor. Pedeapsa varia, nu atît prin număr (cum s-ar crede), cît mai ales prin forţa şi tehnica întrebuinţate în actul loviturii. Ca să fiu mai explicit, trebuie să vă spun că un delict grav era echivalentul unui şut bombă cu şpiţul, iar unul minor se traducea de cele mai multe ori printr-o atingere formală cu latul.” (Matei)

________

 ” Pe munte, diferenţa de vîrstă dintre noi era spulberată de vînt, patruzeci şi opt de ani se duceau în hăuri ca polenul sau ca praful, cum eu nu reuşeam să mă dau peste cap şi să ajung bărbat, el redevenea copil, nu numai prin cîntecelele şi poantele din adevărata lui copilărie, ci prin sute de gesturi, cuvinte şi semne. Odată, la cabana Omu, după ce terminaserăm o ciorbă de fasole, am găsit întîmplător sub muşamaua murdară, pe cantul mesei, o iscălitură în lemn. Şi scria aşa: Mircea şi Didi 1935. I-a tremurat bărbia, i-a tremurat şi vocea, i-au tremurat multe pe dinăuntru (se vedea în licărul ochilor), recunoscuse înscrisul de-aproape jumătate de secol, de cînd el şi fratele lui, unul de cinsprezece ani, celălalt de paisprezece, se jucaseră cu un briceag în aceeaşi încăpere strîmtă, poate după ce mîncaseră o altă ciorbă de fasole. Ei bine, eu cu acel puşti umblam prin munţi, cu micul licean care tocmai îşi încrustase numele pe masa unei cabane şi care, întîmplător, îşi înlocuise fratele (ca partener alpin) cu primul nepot.

Serile erau altfel. Stingeam veioza, uşa de la balcon rămînea întredeschisă (oricît de frig ar fi fost afară), foşnetul copacilor se amesteca adeseori cu fîşîitul focului din sobă, umbrele crengilor se împreunau pe pereţi cu umbrele obiectelor, întunericul se umplea cu poveşti (nu cu zmei, prinţese, motani încălţaţi, palate de cleştar, cai înaripaţi şi babe ştirbe), vîrît sub plapumă ascultam un alt fel de basme, cu Aledru Macedon, Ulise, Dominţian, Mucius Scaevola şi Pompei, cu Magellan şi Vasco da Gama, cu Edmund Hillary şi Tenzing Norgay, cu poneii lui Robert Falcon Scott şi cîinii lui Roald Amundsen, cu viscole cumplite şi avalanşe, cu urşi şi lupi, cu Mozart şi Salieri, cu nenumăraţii copii ai lui Johann Sebastian Bach, cu Richard Inimă de Leu, Henric al V-lea şi Bonaparte, cu vikingi şi constelaţii. Monologurile acelea nocturne (care pot fi şi ele, în fond, să contrarieze) se adunau ca nişte rîuri molcome într-un fluviu binecuvîntat, lucind ca arama, dar nu sub razele lunii, ci sub aura de lumină a bunicului meu.” (Filip)

Filip Florian, Matei Florian - Băiuţeii

Ce te face să uiţi de toamnă?
Compunere cu toamna. Dar şi cu mine. Dar şi cu toamna.

Nimic nu se compară cu dimineţile de toamnă! Ceţoase, friguroase, cu ciori plictisite, cu frunze umblînd alandala pe lîngă garduri, oamenii muncii încruntaţi după un concediu prea scurt, copiii cărînd rucsace enorme scrise cu pixul “AIDAN  LUV U”, maşinile poluînd somnoros atmosfera, ah, nimic nu le egalează în tristeţe!

În fiecare dimineaţă de toamnă îmi doresc să nu trăiesc într-un climat temperat continentalo oceanico mediteranean cu patru anotimpuri, să nu mă fi dus la şcoală, să fi urlat – cît se mai putea face ceva! – să fiu lăsată într-o familie de fermieri montaniarzi plătiţi mizerabil pentru creşterea mea pînă împlineam 10 ani (continuare cenzurată – n.red.) sau furată de pe scările unei catedrale de o familie de piraţi (există familii de piraţi?!), mi-e cam totuna la ora actuală.

Şi totuşi, sînt lucruri care mă fac să uit că e toamnă, să începem o preaslăvire.

Duc mîna dreaptă la inima stîngă şi spun cu sufletul meu de copil că nimic nu e mai bun pe lumea asta, nici ciocolata caldă, nici plăcinta cu mere, niiici măcar crema de zahăr ars (minţi! minţi! minţi!). Aici am eerat un pic, tăiem, reformulez: nimic nu e mai bun pe lumea asta decît: o cană de supă de ouătoare cnor turnată împreună cu minunatele cipsuri cu ceapă honchiponchi şi la sfîrşit o farfurioară rasssă cu cremă de zahăr arsss! Ăsta da confort culinar.

Mă uit în oglindă, îmi văd faţa mîzgălită şi strig cu egoul meu de modistă pierdută că nimic nu este mai fatal şi mai înnebunitor decît praful de ochi Ombre Essentielle Mahogany 51 în combinaţie tembelă cu praful de obrăjori Girly Pink 002 şi cu crema de buze cu vitamina A cu miros de pipi de pisică, fabricată de doamna farmacistă din Piaţa Voievozilor…! Asta da cosmetică de război antitoamnă.

Şi dacă mă mai uit şi în geantă, unde am o carte de M. V. Llosa, un pliant cu National Library of Ireland - Yeats Ebition for Halloween şi nu în ultimul rînd, dar totuşi ultimul (număr de la) Star – all gossip, all stars, (plus două pastiluţe pentru vasul veceu - că iar am găsit o ofertă, dar nu car toată cutia, că nu-mi încape în geantă şi o pastă de dinţi) mă cuprinde o stare elevată de agitaţie şi mare curiozitate, atemporală asezonală şi anuală! Şi cu intelectul stăm bine în anotimpul răcoros.

Sfîrşit brusc, inexplicabil.

Stimaţi cititori,

Credeţi că ar fi un lucru bun înfiinţarea unui forum arondat acestui blog, pentru discutarea oricăror subiecte posibile şi imposibile din lumea asta, cu sau fără legătura cu blogul, în care să venim să vorbim vrute şi nevrute?

Toată lumea este invitată să-şi dea cu părerea în mod responsabil, ca să vedem cum stă treaba.

Mulţumesc.

Academia Suedeză a făcut un gest nobil (zic eu, care mă bat pe burtă cu cîţiva băieţi de la Academie de-acolo şi îmi permit să-i critic sau să-i mingii pe chelii cînd fac ceva frumos) revenim, i-a acordat lui Doris Lessing Nobelul pentru literatură, onor pentru întreaga operă, care, să spunem cu citat adaptat “din prisma universului feminin, a supus civilizaţia noastră atît de măcinată de rupturi, unei analize sceptice, pasionate şi vizionare ”

Paparaţii cu pretenţii de chestii elevate, dar care s-au grăbit să dea ştirea repejor s-o surprindă pe madam în plină supriză, chiar au reuşit, reacţia ei fiind în filmuleţul de mai jos, biata femeie tocmai îşi cumpărase verdeţuri, simpatic foc.

Eu am citit mai demult o carte a ei, al cărei titlu nu mi-l amintesc nici să mă taie cineva, daaar îmi amintesc că am citit şi Caietul auriu în vremurile mai limpezi ale intelectului meu! O mama, ce carte, foarte realistă şi cinică, întortocheată, personaja se duce uneori aproape de nebunie! Este o colecţie de patru jurnale - unul negru pentru crampele ei de scriitoare, unul roşu pentru evenimentele politice, albastru pentru viaţa de zi cu zi şi unul roşu pentru viaţa amoroasă - pe care Anna Wulf le ţine într-o criză a vieţii ei, nemulţumită aşa de relaţiile pe care le are, de cariera ei de scriitor, de familia care s-a divorţat, de societate, cam de toate, în anii 50 cînd politica era în derivă, see se războiau de le săreau fulgii, de copii trebuia să aibă cineva griă… Se adună şi se adună pîîînă cînd zicem că Anna gata e pierdută şi apare Caietul auriu cu toată splendoarea lui aurie şi o redă pe femeie plinătăţii ei.

Este o carte mare şi cîteodată se adună norii prin ea, pune ” pe tapet” probleme vag depăşite ale condiţiei femeii, dar să nu zicem hop pînă n-a sărit pîrleazul, că e posibil ca anumite cititoare să se regăsească cumva. Şocantă este sinceritatea absolută (că sînt jurnale) şi analiza, care poate deveni incomodă, pe lîngă aspectul literar frumos facem filozofie pe marginea textului, e o carte eplu de atitudine, crudă, nu iartă nimic din ce-i este al ei, asta mi-a plăcut mie, curajul de-a scrie totot. Probabil de aia a avut şi are succes nebun.
Or să crească vînzările la modul (g)astronomic şi va fi tradusă mai ceva ca pînă acum, aşa că merită citit măcar Caietul Auriu.

S-o amintim aici si pe Simone de Beauvoir, altă tipă înfiptă bine în viaţă şi cu capul pe umeri, feministă pionieră, care trebuie iar citită (Sexul slab - asta nu ştiu cum e tradusă, Mandarinii, Jurnalele).
Şi, normal, să nu le uităm pe celelalte două fete care s-au luptat şi ele cu viaţa lor şi cu literatura, Virginia Woolf şi Sylvia Plath, despre care am mai scris.

Felicitările noastre sincere si dezinteresate, ah, este şi un sait oficial, www.dorislessing.org, făcut de-o fană (devenită prietenă între timp, din cîte am citit eu), cică D. L. în persoană nu este atrasă de internet şi nu i se pare un lucru atît de măreţ încît sa brauzărească. Ceea ce mi se pare rezonabil…

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.