In afara de faptul ca scriu aiurea, cind am inceput sa scriu pampam, am zis ultima vrajitoare scrisa de Adina Nedelcu – sunt complet la furat cu memoria numelor. Si cu numele in general.

Am citit uichendul asta ultim@ vrajitoare a Alinei Nelega, care, am vazut ca mai are si alte chestii pe Liternet, piese de teatru parca. Se intelege din roman ca autoarea are multe legaturi cu teatrul, prin gramada de referinte la autori de teatru, concepte de teatru, concepte de regie, personajul principal tot mai intra pe la cite o piesa, apoi satira la adresa criticilor de teatru, a ziaristilor spun multe doruri ale Alinei …

Mie mi-a placut faza asta cu ziaristii si criticii de teatru, desi nu pot spune ca o inteleg prea mult, neavind de-a face cu literati in viata de toate zilele, dar unele personaje reale imi place sa cred ca le-am dibuit.

Este o carte complicata totusi, artistica asa, cind esti obisnuit sa citesti cartile la modul taranesc, sa le stii cu cap si coada, este mai dificil sa ti se puna schiuri in picioare sa faci slalom uite-asa stinga dreapta stinga dreapta printre personaje, timpuri, planuri, pentru ca e un monolog cartea asta, urmareste firul gindirii autorului, care spune si spune, sare de la una la alta, isi mai aduce aminte de ceva, mai primeste un mail de la cineva, vine bosul si-l vede, este scrisa ca si cum s-ar apuca Angelina sa ne povesteasca prin ce-a trecut, ca sa ajunga aici. Angelina e un inger, cu prieteni muritori, dar cu tot felul de calitati mai speciale asa.

Are unele faze care mie mi-au placut la nebunie, este un bal mascat acolo printre amintiri, care mi s-a parut foarte … sugestiv, poate si pentru ca se foloseste de o simbolistica pe care eu am gasit-o reusita, ma dau in vint dupa apropouri oculte prin carti.

Rochia n-avea epocă, era doar amplă, lungă pînă la glezne şi căzînd în falduri, iar sandalele care-o însoţeau – două cureluşe maronii încrucişate pe o talpă. Am cusut pe spatele rochiei două reproduceri după cartea de tarot numită Spînzuratul şi m-am numit Johanna Cartomanta, una din femeile învinuite la 1686 că ar fi luat minţile soţiei lui Mihai Apafi I, specialistă în Oracolul Femeilor, în arcanele minore şi majore la întoarcerea boustrophedon şi asasinată la 1701 de urmaşa ei, Trivia Hermina, la o răspîntie de drumuri, într-o noapte de sabat.

Daca am inteles eu bine, la un moment dat, doua personaje devin unul si acelasi, adica se face un transfer de ceva, cumva, ingerul ii vinde sufletul Martinei si devine Martina. Dar cred ca schimbul fusese facut inainte ca povestea sa fie scrisa, asta inseamna ca atunci cind termini cartea, trebuie sa-ti revizuiesti toate perspectivele.

Nu mi-a placut o scrisoare scrisa de grifon catre Dumnezeu, ideea a fost faina, dar cum a fost scrisa mi s-a parut ca nu prea e pe gustul meu, adica exprimarea mi s-a parut neoriginala si mahalagita cumva.

In rest, numai de bine, nu-s eu critica literara, la cit ma pricep, a fost un roman…bunicel. Vag dezlinat si dezorientat mi s-a parut mie, dar la capitolul de scris efectiv, cuvinte, idei, sunet, mi s-a parut elent.

La Clubul de carte, puck(a) a propus o carte foarte foarte spumoasa sa spun asa, Alina Nelega - ultim@ vrajitoare, care se gaseste de downloadat de pe situl Liternet, lincul e fix in prima pagina a Clubului! Am citit un pic din ea, ahm, mi-a placut tare! E bizariree nu stiu cum, e o mare noutate si incintare pentru mine, avind in vedere ca nu le am cu literatura postmoderna aproape deloc. E scrisa colorat rela si-mi place. Zic mai multe cind oi termina-o, am o mostra aici, pentru cine ar fi amator:

~”Fuck, dac-aţi vedea cum arată casa aia! Nici cele mai cumplite previziuni n-o pot anticipa. Cînd am intrat pe sub poarta boltită din Oraşul Vechi, îndreptîndu-ne spre o clădire ce părea Muzeul Naţional de Artă (şi eu, care pentru o clipă, crezusem că locuia în sistemul de canalizare), Bambi, frate-său, intra şi el, cu o geantă elegantă şi pălăria bleumarin cu boruri largi, tip american (Dallas, le zicea într-o vreme), aşezată elegant pe fruntea lui seculară. În geantă avea vreo două milioane de coroane, proaspăt extrase din cîteva bancomate. În timp ce eu încercam să-mi recapăt răsuflarea din pricina cotului pe care-l primisem în stern (locul de unde-mi cresc aripile, cînd e cazul sau, în altă anatomie, osul care protejează sufletul omului), cum încercam să intru înaintea lui pe uşa cu ferecături masive de bronz, Bambi îşi scoate cu eleganţă paltonul şi fularul roşu, din lînă moale, tip Shetland şi, aşezîndu-se la pianul Yamaha din sufrageria Louis XV, interpretează plin de simţire Rapsodia Ungară numărul 2, a posedatului ăluia de nu-l pot suferi, care mi-l tot săpa pe Chopin (element ajutător: pe lîngă că bîrfea, mai era şi plin de negi pe fese) şi pe care-l venerează toţi, Martina inclusiv, că, bineînţeles, în posteritate n-au ajuns veşti despre adevăratul lui caracter şi profilul neregulat al curului său. Asta mă sîcîie pe mine cu valoarea, încă n-am ajuns să-nţeleg cum e, de ce unele chestii se transmit şi altele nu, cum e cu poveştile, care-s bune şi care nu. Poate-mi explică şi mie vreodată cineva, că asta e încă o durere de-a mea, că de-aia m-am şi apucat aici să povestesc despre mine. Da’ o să fie mai clar, ceva mai tîrziu. Deocamdată să revenim la grif şi familia ei. Motor!

Maică-sa apare atunci, într-un scaun cu rotile strălucitor, plin de butoane, ar putea şi decola la o adică, fumînd cigarillos café-crème, şi mirosind a Cool Water , Woman, de mă dă de tot pe spate, trece deci pe lîngă mine vijelios şi mă proiectează sub capacul pianului, iar Bambi se aruncă la virtuozităţi. Nu apuc să-mi trag răsuflarea şi sună cineva la uşă, maman se precipită, se uită la pendula cît statuia Comandorului de lîngă terra cotta emailată, cu porţelanuri de Mainz, aia bate ora şase, uşa se deschide parcă singură şi intră un puhoi de musafiri, unchiul de-al doilea cu a treia nevastă, patroana casei de modă Odalisque , doi avocaţi celebri cu şeful Curţii de Apel, vărul din America şi prietena lui de origine poloneză, campionul mondial la box, categoria heavy, George Bustovski, şeful poliţiei pragheze şi frate-său, pilot de încercare, cu două paraşute, trei mătuşi din provincie, vecinele lor, actorul care a jucat în filmu’ ăla cu junkies de-a luat… nu ştiu ce anu’ trecut (poate Nobelu’, că Oscaru’ precis nu), un trecător care se nimerise şi el pe-acolo, doi gambleri de profesie, cinci politicieni cu damele lor de companie, şase faliţi, un regizor de film, ăla care face filme cu ţigani în underground… Sweet Jesus, era un cazino particular.”

Swann pune baza urmatoarelor 6 volume, delimitind oarecum universul personajelor, pendulindu-l pe Marcel intre Guermanti si Swanni, cei doi poli ai universului sau, cu toate profunzimile si ramificatiile unui roman atit de amplu (peste doua mii de personaje!).

Elementele de natura geografica, Combray-ul, casa matusii in centrul satului, intr-o parte o familie, in cealalalta, alta, nu stiu daca din intimplare sau asa si-a dorit Proust sa-i opuna. Si cele care tin de cordoane ombilicale si dependente sufletesti, in care mama este indispensabila si fara de care nimic nu se poate desfasura firesc.

Swann o iubeste pe Odette, cu o dragoste posesiva si bolnava, o obsesie de care citeodata nici nu voia sa scape, ah pentru ca e asa placut sa iubesti, incit ceva din tine nu doreste sa revii la starea in care n-ai nimic pentru care sa astepti sa vina seara sau nu simti nici o placere intr-un suris sau o intilnire neasteptata, asa ca ne alimentam starea de indragosteala pina cind nu mai avem de ce sa ne agatam.

Odette este o eleganta, Gilberte (fata Odettei si-a lui Swann) este o cocheta.

Marcel se indragosteste de Gilberte, pe care reuseste s-o plictiseasca, cit de dureros e sentimentul ca-l plictisesti pe cel pe care-l iubesti si cit curaj iti trebuie sa poti sa te rupi inainte de-a deveni un accesoriu ridicol pe care nu se indura sa-l arunce.

Sint intr-un delir cu Marcel.

Vineri, stind de vorba, din una in alta, comentam cu colegii mei cit de frumoasa e Irlanda si ce nereprezentativ este Dublinul pentru tara asta si ca ar trebui sa facem calatorii pe coasta de vest, unde se gasesc orase micute si sate pitoresti cu oameni simpli si frumosi. Ca orice natie, si ei sint mindri ca sint irlandezi si considera ca tara lor este foarte frumoasa, am promis ca o sa mergem si asa o sa facem. Pentru o tara atit de mica, are in istorie o groaza de oameni curajosi care s-au luptat pentru pamintul lor si s-au chinuit poate mai mult decit altii sa-si afirme identitatea si neamul lor, istoria e plina cu astfel de eple, si ca toate istoriile, este fascinanta. Desi au multe influente britanice si in ciuda antipatiei fata de englezi, apropierea geografica si istorica de ei le-a ajutat foarte mult, exista o traditie pe care se straduiesc s-o pastreze.

The wind that shakes the barley este o balada populara din secolul al 19-lea, care cinta despre revolta din 1798 in care irlandezii, inspirati de revolutia franceza, au organizat si ei o revolta, pentru a scapa de dominatia engleza. Cind au plecat oamenii la lupta cea mare, si-au umplut cu orz buzunarele, ca sa aiba sa mai manince pe drum, si cind au ajuns nas in nas cu englezii, unii au fost impuscati si aruncati in gropi de-aiurea, dar orzul a incoltit si asa au aparut in unele locuri smocuri de orz prin care vintul adie.

Filmul a imprumutat titlul baladei si trateaza perioada din anii razboiului de independenta. Cum am spus si data trecuta, dupa cistigarea independentei s-a pornit razboiul civil, unii care erau multumiti cu ce obtinusera, si unii care considerau ca Marea Britanie s-a jucat cu ei un pic si le-a dat iluzia independentei. Filmul se ocupa de doi frati, plecati sa lupte impreuna, dar care in timpul razboiului civil se vad pe pozitii diferite, unul era cu puterea nou instalata, unul care inca nu-si vedea inca visul cu ochii, devine dizident, este arestat si condamnat la moarte.

Bineinteles ca a fost criticat de Marea Britanie, considerat ca un film care inspira ura fata de englezi si ii prezinta intr-un mod rau-voitor, ca lucrurile n-au fost chiar asa, adica nu erau britanicii chiar atit de cruzi. N-as zice, desi englezii sint niste monstri in film, fara pic de suflet, omoara oameni dupa propria lor nebunie, dau foc la case, terorizeaza lumea prin sate, cind ajung irlandezii la putere, se comporta la fel de dur cu cei care inca mai opuneau rezistenta, asa ca filmul e scuzat de-a face propaganda anti-britanica.

Iti trezeste interesul pentru istorie, prin dramatismul actiunii, te impresioneaza onoarea si eroismul personajelor, nu da in patetisme, este pur si simplu un film bine facut despre patriotismul irlandez. Ceea ce e meritoriu.

Ca amanunt tehnic, in film se vorbeste o engleza cu accent irlandez destul de anapoda, asa ca e bine sa fie vazut cu subtitrare.

Maica-mea voia ieri sa-mi cumpere o geaca de piele galbena, noroc ca n-are bani, asta m-a scutit de-a iesi cel putin o data in Piata Voievozilor cu o haina penibila, cum s-a mai intimplat si in alte dati in care a apucat-o pe mama cheful sa ma imbrace şic, “cum poarta toate gagicutele!” si eu n-am avut inima sa-i spun ca-s de foarte foarte mult prost gust.

Dar vecina i-a luat lu fiica-sa una, fiica fiind in State, unde cica se poarta lucruri fistichii si plus ca era noua haina, ca de obicei doamna ii cumpara fetei multe lucruri la second handurile de prin Iasi. Desi fiica-sa am impresia ca preda mate pe undeva pe la nu stiu ce universitate, si ea si barbat-su, deci nu-s chiar saraci lipiti. Parintii astia citeodata chiar reusesc sa te faca de rusine.

Am visat asnoapte doua lucruri cel putin timpite, unu e ca eram foarte gravida si eram cu niste super tocuri, si ma intrebam ce fel de copil o sa fac daca am un asemenea chef de tocuri.
Al doilea lucru, am visat ca taica-miu cinta la mandolina si eu l-am intrebat daca are de gind sa cinte asa de-acu incolo multa vreme, el a izbucnit in plins de-atita sensibilitate si mi-a comunicat ca da. Si in vis am trintit o usa de nervi.

Diseara mergem in sfirsit cu clasa la restaurant, adica ne face si noua petrecerea de Craciun, la un resto cu profil neidentificat de mine, cred ca e taivanez, meniul se cheama Tigrul urlator, si are in componenta carnuri de la diverse animale exotice cum ar fi porcul, vaca si gaina. Presimt o super distractie, avind in vedere ca doi dintre colegi s-au certat cu seful si-au plecat din firma, dar vin la masa de ambitie, doua sint gravide si suferinde (una bea de stinge, abia astept s-o vad azi cit o sa consume), DD al meu n-are nici un chef de nici o masa si eu azi sint totusi mahmura.

Ma cheama Lola, din Mexicola, Alibaba italiano de mascola, cu asta m-am trezit in cap de dimineata.

Ah ce-am mai scrisnit din dinti la Sylvia, ce fiinta complexa si neinteleasa si chinuita putea fi…

Filmul n-a avut cine stie ce rezonante, adica le-a avut, ca s-a ofuscat fata Sylviei Plath, Frieda Hughes, ca impieteaza memoria mamei si chestiuni de genul asta, mmm se poate spune si asa, dar este facut curatel asa, nu are efecte speciale lacrimogene datatoare de etari si cutremure, nici nu face talmes-balmes din viata ei, facind-o “papusa sinucigasa”, cum s-a temut F. H..
Ce n-am inteles este de ce l-au bagat pe Daniel Craig, cred ca daca aparea intii in James Bond nu-l mai intrebau de sanatate acum, dar s-a descurcat onorabil si dinsul, desi cred ca l-a enervat si pe el un pic gelozia doamnei cu pricina.

Filmul ne prezinta (destul de impartial asa) povestea celor doi poeti, evolutia nefericita a Sylviei, omeneste indivioasa pe succesul pe care il avea T. H. la vremea cind s-au cunoscut si de altfel dinsa a cam murit cu oful asta, pe de alta parte iubindu-l egoist si posesiv si femeieste, cu accese de gelozie si cu crize de nefericire si de disperare eerbate si de conditia delicata in care se afla.

Cind ai o cariera nu prea stralucita, un sot care are una, si mai are si lipsuri de-acasa, ce-ti mai trebuie? Copii! Orice femeie moderna ar zice pas, dar in anii ’60 nu prea era la ordinea zilei sa nu faci copii sau sa nu depinzi de un barbat, desi S. P. s-a scandalizat in felul ei, totusi, cum o si afirma, isi dorea practic lucruri destul de banale, sa aiba o familie normala si sa scrie linistita poezii (in masura in care o poeta poate fi normala).

Cum nu intotdeauna literatura iti iese cind ti-e cald si bine, cele mai bune poezii ale dumisale (colectia Ariel, publicata postum) sunt compuse in timp de criza adinca, la 4 dimineata, cu chinuri si cu spasme, poezie urlata, sa intre bine in urechi.

Dupa parerea mea, S. P. degeaba e icoana feministelor si n-are de ce sa-i sara lumea-n cap lui Ted Hughes ca a fost un criminal nenorocit, Sylvia Plath nu cred ca a avut vocatie de eroina si nici nu cred ca si-a dorit lucrul asta, era mult prea chinuita ca sa aiba ragazul sa se agite cu stegulete pentru egalitatea seor si pe fruntea ei nu scria eliberati femeile, dimpotriva, si-a dorit din tot sufletul sa fie iubita si ocrotita de un barbat, sa faca mincare, sa faca copii, sa mearga la mare, la soare. Doar ca n-a fost sa fie.

Filmul nu straluceste cum stralucesc filmele fie gen Amelie, fie gen Titanic, am ales doua asa, din fuga calului la poluri opuse si cu mare priza, este, ca si Iris, mers pe mina BBC-ului, cuminte si frumos facut, ca sa ne mai cultive si pe noi, muritorii de rind.

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.