Cum sa incep eu sa scriu ce am de scris si cum sa scriu ca sa nu scriu chiar prostii aiurea…
Nu-mi pare rau ca am asteptat pina acum ca sa citesc In cautarea timpului pierdut, dar nici bine nu-mi pare ca nu l-am citit mai devreme, cred ca mi-ar fi prins foarte bine pentru cultura mea literara… In mod cert lectura cartii iti largeste orizontul la modul ca eu vad asa, ca si cum as face o croaziera pe mare sa zic, cu un vapor, cind te duci cu o barca pina la prima stinca, merge, cind iei o barca cu motor, misto frumos te plimbi, dupa asta te urci intr-un yacht, te plimbi si bei un coniac pe-acolo, apoi iei un vapor frumusel si iar te plimbi, ei, se schimba treaba, dupa care te urci in Queen Mary 2 si se schimba perspectiva complet, esti in ditamai transatlanticul, cind te uiti asa de jur umprejur nu vezi doar apa, vezi o gramada de apa! Va sa zica alta mincare de peste.

Cind am inceput-o cam stiam eu despre ce e vorba, cu un copil care se culca devreme si vrea sa-l pupe maica-sa de noapte buna, destul de plictisitor, ei, dar dupa ce te obisnuiesti cu ritmul cartii, cu traducerea, cu topica, cu personajele, il lasi pe om sa povesteasca linistit despre scaieti, si despre vitraliile de la biserica, despre obiceiurile matusii, despre vecini si servitori, despre ploile de vara si cam tot ce-i trece prin minte, pentru ca e o carte invirtita, nu gluma.

Personajele sunt artistocratice, cam asa:
“In realitate, nu se resemna niciodata sa cumpere vreun lucru din care nu s-ar fi putut trage vreun profit intelectual, si mai ales acela pe care ni-l procura lucrurile frumoase, invatindu-ne alstfel sa cautam placerea altundeva decit in satisfactiile bunastarii si ale vanitatii.(…)
I-ar fi placut sa am in odaia mea fotografiile monumentelor sau ale peisajelor cele mai frumoase. Dar in clipa cind voia sa le cumpere, desi lucrul pe care il infatisa avea o valoare estetica, gasea ca vulgaritatea, utilitatea isi reluau prea repede locul in modul lor mecanic de reprezentare, fotografia.
Incerca sa recurga la siretlicuri si cel putin sa reduca, sa inlocuiasca in buna parte tot prin arta, daca nu sa elimine in intregime banalitatea comerciala, sa-i introduca, cum s-ar spune, mai multe “densitati” artistice.” (p. 51)

Si descrierile suna cam asa:
“Aceasta racoare intunecoasa a odaii mele era in raport cu lumina soarelui din strada ca umbra cu lumina, adica tot atit de luminoasa ca si ea, si oferea imaginatiei mele spectacolul total al verii, de care simturile mele nu s-ar fi putut bucura decit fragmentar, daca as fi fost la plimbare, si astfel se acorda bine cu linistea mea, care asemenea unei miini ce odihneste nemiscata intr-o apa curgatoare (…) suporta socul si insufletirea unei activitati coplesitoare.” (p.109)

Dupa cum insinuam ieri, am terminat Vlastarul cuvintelor de Iris Murdoch, este prima carte citita cap-coada de dumneaei, am inceput mai demult Licornul, dar am abandonat-o – nu stiu de ce!

Cartea vine cam asa: Hillary are o relatie cu nevasta unui prieten, prietenul afla, doamna ii spune amantului ca nu se mai pot vedea si ea doreste sa-si salveze casnicia, Hillary o ia sa fuga impreuna cu masina, conduce ca nebunul, se produce un accident si doamna moare.
Personajul nostru este distrus, isi rateaza viata si cariera, cade intr-o stare de amorteala pina cind prietenul reapare si noua sotie doreste sa-i puna fata in fata ca sa-i scape pe amindoi de obsesia trecutului. Istoria se repeta, Hillary se indragoste si de aceasta a doua sotie si … nu povestesc ce se mai intimpla. Cartea nu se termina asa cum m-as fi asteptat, de altfel nici nu evolueaza cum anticipam, pentru ca itele se incurca spectaculos in a doua parte, adica nici nu mor personajele principale, dar nici nu se impaca si traiesc fericiti pina la adinci batrineti. Ele doar continua sa traiasca, asta nu se poate chema final fericit, pentru ca desi mi-as fi dorit, ca cititoare si moralista ce ma aflu, sa-i vad pe oameni crutati de teroarea adulterului si-a crimei, nu se intimpla.

Asta m-a facut cumva sa ma gindesc la faptul ca sunt momente si conjuncturi din care nu poti iesi dupa ce tragi linie, ori ramii cu o datorie, pe care n-o s-o poti plati in veci, ori ramii cu intrebari care nu-si vor primi raspunsul, de ce, pentru ca nu sintem sfinti sa iertam, nu ne cunoastem atit de bine incit sa ne putem explica pe de-a-ntregul celorlalti, sau pur si simplu sintem in contratimp cu cei de care depindem pentru linistea noastra sufleteasca.

Am mai spus ca Iris M. se aza in mod special pe personaje, actiunea in sine cade pe planul doi, e folosita doar ca instrument, ca si cum autoarea ar fi luat o mina de oameni, le-ar fi conceput evolutia de la cap la coada si dupa asta ar fi imbracat scheletul cartii cu intimplari si detalii minore. Am avut sentimentul clar ca nu actiunile determina starea lor, ci personajele insele, prin comportamentul si gindurile lor imping faptele catre un oarecare deznodamint.

Marele atu al cartii este ca, fiind scrisa atit de clar si inteligent, nu are scapari de idee, personajele nu sint lasate de capul lor, cind oboseste vreunul, imediat apare altul care-i da un ghiont, il provoaca, se iau la trinta, nu lasa cititorul in pace, nu-l plictisesc, nu-l adorm, nu este o simpla povestire si nu este nici un studiu anost de caz.

Tehnic vorbind, traducerea veche, pe care am avut-o eu in mina, lasa de dorit, expresii uzuale in engleza au fost traduse stingaci, “cool as a cucumber” a fost ceva de genul rece ca un castravete, sau “ponytail” a fost coada de ponei…

A aparut la Polirom o editie noua, desi i-au zis Fiul cuvintelor (si nu Vlastarul cuvintelor) traducerea este tot a Antoanetei Ralian. Nu-mi dau seama daca au revizuit textul.

Romanele scrise cu cap si coada sint bune. Cartile care evolueaza sint bune.

Mai nou, as vrea sa citesc carti fantastice cu luna plina si inele fermecate, nu stiu de ce, o fi vremea de-afara. As noapte am visat ca gardul meu proaspat trintit la pamint de la furtuni se reparase de la sine si mi-a placut, ma gindeam ca as putea sa-mi folosesc puterea mintii sa mai repar si alte lucruri, sau sa-mi cumpar niste flori minune care sa creasca pe gard, asa. Intr-o zi, o sa ma fac vrajitoare si-o sa fac rost de-o matura cu care sa zbor si sa aterizez prin vise.
Pina atunci!

Iris Murdoch a fost profesoara la Ord, a fost o simpatizanta a comunismului undeva pe la sfirsitul celui de-Al doilea razboi mondial, cum au fost o gramada de intelectuali (l-a si cunoscut pe Sartre), a debutat cu Prins in mreje (1954) si a scris cam 25 de romane pina spre sfirsitul vietii, cind au aparut primele simptome ale Alzheimer-ului.

Cartile ei sunt carti de personaj, s-a jucat mult cu intimplari iesite din comun in care oamenii incearca sa se descopere si sa-si inteleaga rostul, asa cum spunea ea insasi “Traim intr-o epoca stiintifica si anti-metafizica, in care dogmele, imaginile si perceptele religioase si-au pierdut valoarea” si am ramas cu “o conceptie a personalitatii umane mult prea superficiala si lipsita de continut”, pe care, zic eu, se straduieste s-o contrazica.

Vlastarul cuvintelor (1975) propune ca tema sentimentul vinovatiei, ratarea oamenilor si incercarea de acceptare a starilor de fapt, filozofia iertarii si-a impacarii. S-ar putea crede ca e o carte plicticoasa si sumbra, si in prima parte chiar am trait cu impresia ca nu va duce niciunde, cel mult la o sinucidere plictisitoare undeva linga Big Ben, inTamisa primitoare de suflete moarte. Dar se deschid subit usi din bezna si oamenii sunt trasi cu forta intr-o parte si-n alta, descopera lucruri care ii zapacesc, secrete tinute bine ies la suprafata, personajele anoste dintr-odata prind glas si se dezlantuie, o avalansa de reactii si rasturnari de situatii care te tin cu sufletul la gura.

Am citit mai demult ceva asemanator, Embers de Sandor Marai, Mostenirea Eszterei e tradusa la noi, la Curtea Veche, despre o dragoste pierduta si o intilnire tirzie intre doi oameni care au iubit, totul e relativ.

Mi-a ascultat Doamne-Doamne rugile! Bucuria este de nedescris, tribunele sunt in delir! Roddick in sfirsit l-a batut, l-a batut pe Federer! Osanale osanale, minunea s-a infaptuit! In your face, Federer!

Am auzit la radio o pesisoara cu unu care se scalambaie super super si face ca toti dracii, triluri si fluiere ceva cu why do you hate me, dar in afara de asta, altceva n-am mai inteles, il vreau!

Aseara l-am intrebat pe sofer in autobuz daca o ia pe acolo sau pe acolo si mi-a zis ca da, si eu am zis ca da ce? Si el a zis pe unde vrei tu, eu i-am zis ca pe acolo vreau, si el m-a dus pe acolo, cind am coborit i-am multumit si el m-a intrebat daca a fost bine…

Un copchil care vine si se posteaza in fata mea in fiecare zi la biuro a invatat niste cuvinte in romana, ca vorbeam cu mama la telefon si m-a intrebat ce fac si i-am zis ca iaca a venit M. si se uita la mine ca boul, la care M. a sarit in sus Me not bou! Me not bou! Trebuie sa-l caut pe romanasul care sigur i-a furnizat si alte cuvinte, sa vad ce pot spune si ce nu.

Iar a venit la usa o tinara cu tablouri de vinzare! Si am vorbit noi un pic care-i viata ei si mi-a povestit ca sunt un grup care merg prin lume si picteaza sau cinta, din ce vind isi iau hrana si adapost, asa mi s-a parut de frumos, ca mai aveam un pic si plecam cu ea. Dar m-a intrebat ce stiu anume sa fac si am zis ca nimic si a zis, ei, atunci poate iei un tablou! Ei, atunci poate ma lasi, ca n-am bani!

Ieri un om de bine facea un sudoku din ziar si se lungea si se gindea, si a pus un numar gresit ah si nu m-am putut abtine si i-am zis, vai ce s-a mai bucurat, mi-a multumit mult, dupa care mi-a spus ca sa nu ma supar, dar sa nu-i mai spun, si ca daca is asa avida, sa-mi cumpar ziarul!

Am auzit despre Scurta istorie a tractoarelor in ucraineana numai lucruri vai bune, ca e hilara, ca e profunda, ca e trilulilu, asa ca am prins-o la reduceri si iacata-ma-s (asa se scrie?) sa spun ca au mintit poporul.

Nimic nu e hilar in afara de faza in sine ca un octogenar se inamoreaza pina peste urechi de o tinara bustoasa, pe care isi propune s-o scoata din mocirla Ucrainei (cum iesise si el acum multi ani) si sa-i ofere o viata linistita, dar care e o isterica si jumate si il terorizeaza pe bietul batrin.

Intre timp, fetele lui, Vera si Nadia, care nu se inteleg de nici o culoare pe motive de temperament si de testamentul mamei, trebuie sa-si puna capul la contributie sa scape pe nebuna. Si pina la urma reusesc, asta e mare lucru, ca ma temeam ca da mosul ortu’ popii pe la pagina 150 si atunci sa te tii actiune, daca punea Valentina mina pe mostenire.

Cartile astea care se vind acum seamana al naibii de mult intre ele, sunt scrise cu zvic si merg asa repejor la vale, dar cind termini si inchizi cartea zici hm bun si eu cu ce-am ramas de-aici? Par scrise pur si simplu pentru a fi consumate momentan, asta este ingrijorator, ori o carte ori doua pachete de tigari, par sa iesi cam tot acolo. Nu zic ca Scurta istorie ar fi o carte proasta, dar nici nu mi-a schimbat viata cu ceva… mi-a furnizat niste informatii despre tractoare, pentru ca ginerica era inginer si pasionat de tractoare si s-a gindit sa scrie o scurta istorie.

Apoi mi-a prezentat o imagine a femeilor estice destul de aproape de realitatea de acum citiva ani, adica sunt destule dame pe care le recunosti de la o posta ca sunt est-europence dupa… cochetaria, ca sa zic asa, cu care se prezinta pe strada, grija pentru oja, ruj, coafura elaborata si alte detalii minunate. Ce e de admirat la Marina Lewycka este ca a fost dreapta cu Valentina si a recunoscut ca avea un oarecare farmec in hainele respective, nefacind apologia femeii vestice atit de practica, dar destul de nesarata.

Ce nu mi-a placut deloc, n-am inteles de ce-a combinat 3 istorii, ca sa-i faca straturi cartii asteia, mi s-a parut artificial sa existe povestea cu Valentina, cartea cu tractoarele pe care tot o scrie omul, si istoria familiei, povestita pe crimpeie, o sora ii povesteste alteia, ca parca asta fusese in luna, nu mi s-a parut deloc plauzibila, baga amanunte vizavi de comunism si cit de rau era, asta e ok, dar putea sa le bage altfel in carte… sau sa scrie alta carte despre asta.

Sincer, cred ca asta i-a si atras aplauzele criticilor, amintiri despre comunism combinate cu o poveste mmmsemihaioasa despre o femeie cu nu prea multa minte, scapata din jugul Ucrainei, venita sa se capatuiasca in strainatate. Ce poate fi mai frumos pentru englezi?

E tradusa la Polirom, 270 de mii, n-as da banii pe ea, decit daca as avea multi bani(desi are o coperta asa draguta! – acu vazui).

Am zis deja ca sunt super romantica zilele astea, ce-i drept, si lectura ma ajuta.

M-am apucat eu sa citesc O scurta istorie a tractoarelor in Ucraina, pe care n-am terminat-o, Vio, nu te speria.
Chiar mi-am adus aminte de nu stiu ce film o timpenie cu o extraterestra care frunzarea cartile si le citea, frunzarindu-le adica. Asa as vrea sa fiu si eu.

Revenind, in cartea mea e vorba despre o ucraineanca de vreo treijdoi parca, bustoasa si chipesa de felul ei, care face ce face si se marita cu un mos de optzeci si cinci, ea avind (printre altii) un amant – la care a si stat pina s-a maritat cu domnul respectiv, amant cu citiva ani mai tinar decit viitorul ei sot.

Bon, Valentina, ca asa o cheama, era voluptoasa, rubensiana ca sa zic asa, se plimba cu fuste scurte de blugi si bluze generoase pentru pieptul ei generos, avea unghiile ojate rooz si ruj roz, era oxigenata , femeie asa cum sade bine unei femei sa fie.

Si domnul nostru s-a aprins dupa ea, s-a gindit sa scape un suflet din opresiunea Ucrainei si s-o aduca pe ea si pe copilul ei in Anglia, sa-i ajute va sa zica. Si s-au maritat si normal ca Valentina a inceput sa faca fite si figuri si sa-l repeada pe batrin.
In urma unei reclamatii “anonime”, Oficiul pentru Imigranti a venit sa vada care-i treaba si a constatat ca sotii aveau camere separate si ca in fapt, casatoria nu se consumase… Valentina se panicheaza si face recurs la decizia de-a o expulza, pentru ca a aflat de la o vecina, prietena de familie cu mosul ei, tot ucraineanca si tot in floarea virstei adica la un saptezeci asa, despre un cuvint foarte la moda in Anglia, oralsex.

Vecina femeie de bine, care o mintise pe biata Valentina ca mosul are super bani pusi sub podea, o invata pe fata noastra ca atunci cind o fi s-o intrebe cei de la Oficiul de Imigranti de ce nu s-a consumat casatoria, ea sa spuna ca ba s-a consumat, dar nu la modul traditional, mosul nu mai functioneaza cu aparatul la capacitate, dar doreste oralsex, deci casatoria exista bine mersi si ea are dreptul la jumate din casa!

Am scris cele de mai sus pentru ca unu mi s-a facut mila de mosul prost, doi ca mi s-a parut hilar ce poate sa se intimple cind vrei musai o rezidenta si trei cit de nebune pot fi unele babe!

Ma simt cu musca pe caciula pentru ca am scris de bine despre Sotron, asa ca am sa declar ca NU am avut rabdarea sa termin cartea, am inchis-o brusc si dintr-odata cam la doua treimi, pe motivul ca bine bine, Paris Paris, frumos boem, dar sunt intr-o stare neconforma cu romanul, m-am enervat brusc azi la prinz, inainte de-ami face siesta, m-am oprit la jumatatea rindului si-am aruncat-o pe geam. Dupa asta, am tras un pui de somn, la trezie m-am gindit de ce.

Pai in primul rind, cred ca abordarea mea a fost gresita: trebuia sa citesc capitolele in ordine cronologica, sa termin cu Oliveira si prietenii lui, dupa aia sa citesc partea de teoria literaturii. Daca m-as fi apucat de la un cap, e posibil sa-i fi dovedit. Ii luam cu incetisorul si pur si simplu mergeam cu ei pina la capat. Eu as sfatui pe oricine sa inceapa cu inceputul.

In al doilea rind, oamenii filozofi care privesc musca pe fereastra, mai trag o dusca si mai indreapta un cui, nu sunt pe gustul meu, oricit de interesanti i-ar face un scriitor cu talent. Ploua, oamenii se aduna sa discute treburi importante, dau drumul la placi obosite cu jazz, beau rachiu, se imbata si discuta pina incep vecinii sa faca scandal, ei sunt neconformisti, ei traiesc in sfere inalte, chiar si cind nu fac nimic si zac, tot destepti sunt.

In al treilea rind totul este foarte sordid si complicat, fara urma de umor si de placere, totul este facut si spus cu o blazare si-o lipsa de entuziasm care ma debusoleaza. Se vede de la o posta ca romanul e scris de cineva nu pentru bucuria de-a povesti, ci pentru a crea o carte altfel, o carte interesanta. Lucru care o face greoaie in foarte multe locuri.

Ca sa-i fac dreptate, am sa subliniez ca pentru amatorii de chestiuni subtile si filozofice si interesaaante, este o carte super! Doar ca pe mine nu m-au mai tinut nervii, as fi vrut sa trimit pe multi la munca, la bilci, undeva unde sa se mai destinda la modul vioi, sa traiasca altfel, as fi dezinfectat totul, as fi deschis geamurile, i-as fi rugat sa se spele, sa manince!

Este o imbicseala elevata, frumoasa in felul ei, depinde de unde o privesti / citesti.

Oamenii mari se joaca de-a literatura si sunt pedanti, ei construiesc romane cu arta scrisului si in joaca lor au desenat o carte ca un sotron, sariti-l cum vreti, dragi cititori, chinuiti-va sau bucurati-va, sariti in voie printre capitole si veti descoperi, poate, cheia, aruncati pietricele peste desenul cu creta colorata, intrati in jocul nostru, dupa regulile noastre.

Iti ofera un caleidoscop subtil, cu multe aranjamente, un labirint frumos intortocheat, croit cu grija pentru deliciul cautatorilor de comori, cu mici capcane si portite spectaculoase, schimburi de priviri peste masa cu veioza verde, se mai triseaza din cind in cind, si ce daca, face parte din placerea jocului, nu te ridica sa pleci, tine ochii pe carte, nu esti pierdut, ne intoarcem de unde am ramas, citeste linistit.

Capitolul 34 - doua texte intercalate, ai grija, trebuie sa sari doar un rind, cind ai terminat, o iei de la capat, citind rindurile impare, cu grija, sa nu-ti fuga privirea, oricum nu duce nicaieri, rabdare, poate dai de un oracol care-ti face cu ochiul, intra incet aici, e un priveghi, a murit inocenta Parisului, intr-o camera sordida, si-a luat zborul prin fumul Clubului, si nimeni nu sta sa se gindeasca, oameni fara suflet, absorbiti de propriile lor cautari.

Te prelingi incet linga perete, si-ti pui pantofii uzi de ploaie linga soba, sa se usuce, simti aroma de jazz plutind, te prinde discutia si uiti de ce-ai venit, ti se arata curind usa, trebuie sa intri in camera lui Morelli, cu dosare colorate si hirtii imprastiate pe care trebuie sa le citesti cu grija, ar putea fi intrarea in alta camera, dai de-o fereastra de unde vezi doi cosari iubindu-se sub un pod, si rujul care a uitat urma buzei, cercul lasat de deget pe apa si atitea deziluzii…

Ia creionul si noteaza:
la Paris sintem precum ciupercile, crestem pe balustradele scarilor, prin incaperi intunecoase unde miroase a untura, unde oamenii fac tot timpul dragoste si apoi prajesc niste oua si pun discuri de Vivaldi, isi aprind tigarile si vorbesc (…) toti facem dragoste si prajim oua si fumam, ah, nici nu-ti poti imagina cit de mult mai fumam, facem dragoste in picioare, culcati, in genunchi, cu miinile, cu gura, plingind sau cintind, iar afara e totul, ferestrele dau spre spatii libere si incepe cu o vrabie sau o infiltratie, ploua tare mult pe-aici (…) si totul rugineste, canalele, picioarele porumbeilor, firele de sirma.(…) Aproape ca nu avem haine, ne descurcam cu foarte putin, un palton gros, niste pantofi in care sa nu intre apa, sintem foarte murdari, toata lumea e foarte murdara si frumoasa la Paris (..), paturile miros a noapte si a somn greu, dedesupt sint scame de praf si carti.

Imi aduc aminte de un episod din Friends, cind Monica ii explica lui Chandler cum sa te comporti cu zonele erogene ale femeilor si ii desenase un grafic, cu puncte de la 1 la 9. Si tot ii zicea 5, 4, 3, 7, 1, 2 (!), 9…8…9 (extatic) 9… 9… 9

Uite-asa-mi face mie Sotron!
Ce ti-e si cu romanul asta experimental, o fugareala ceva de nedescris, hai si la capitolul 25 da’ mai hai si la 124, fugi inapoi la 26, repede la 78 si tot asa! Mare noroc are ca se intimpla pe la Paris si ca personajele sunt un vis.

O singura problema am: boemi boemi, dar nu prea le aveau cu igiena, fumau, beau, se culcau, se trezeau, beau, fumau, mai pazeau un cersetor, mai serveau o cafeluta la terasa din arondismentul cutare, mai flirtau un pic, mai bagau un jazz, inca un Gauloise, hai la culcare, se mai se un pic, trageau un somn si tot asa.

“n-am vrut sa ma prefac ca toti boemii ca haosul asta de buzunar era o ordine superioara a spiritului sau orice alta eticheta de asemenea rasuflata, si nici n-am vrut sa recunosc ca era de-ajuns un minim de decenta (decenta, tinere!) ca sa iesi din atita murdarie”

Dar
“asa ca intotdeauna, mi-era mult mai usor sa cuget decit sa exist”
Caci
“fericirea trebuia sa fie altceva, ceva poate mai trist decit aceasta pace si aceasta placere, un aer parca de licorn sau de insula, o cadere nesfirsita in nemiscare”
(pp. 22 – 23)

Azi am inceput lucrul, mare bucurie, ce sa spun… aseara am suferit de o mare insomnie, cum mi se intimpla o data la 10 ani. Asta deci ar fi a…treia! Insomnia mea a venit in 3 cauze, daca n-or fi mai multe: prima e ca m-am culcat tot tirziu deci m-am trezit tot tirziu, deci mi-am stricat somnul. As fi putut sa ma imbat (asta e al doilea motiv pentru care n-am dormit, nu m-am imbatat), dar m-am abtinut, pentru ca am vrut sa termin La Medeleni (al treilea motiv pentru care n-am dormit, am citit).

Eu pling foarte aiurea, am constatat ca am niste gusturi dubioase in ceea ce priveste fazele lacrimogene. De eplu! Pling daca pe stadion cinta imnul vreunei republici si se ridica lumea si pune mina la inima. Daca e deschidere de jocuri olimpice, campionate mondiale de diverse, clar si garantat o sa pling. Al doilea motiv sint animalele in special elefantii, daca zaresc ceva cu elefanti, incep sa suspin. Dupa aia ar fi toate lucrurile sentimentale, insa nu stiu pe baza caror principii functionez, pentru ca la Titanic n-am plins deloc, dar cind a fost sa faca Superman citeva ture in jurul Pamintului, ah ce-am mai plins si ce-am mai tresarit, ziceam ca pocnesc de drama.

Ei si eu m-am apucat aseara sa pling amarnic terminind La Medeleni, in timp ce ma si enervam pentru ca-mi dadeam seama cit de melodramatic este sfirsitul, cit de facil si patetic este, va sa zica, intre jalea de-a o vedea pe Olguta cu pistolu-n coasta si nervii de-a crede asemenea chestiune, m-am ales c-o durere de cap. Anul asta, cu alte cuvinte, m-au enervat Medelenii, adica m-a enervat sfirsitul, nu pentru ca a murit Olguta, ci pentru ca a murit la sfirsit (daca era tare si voia sa aiba un roman din ala adevaratul, pai s-o omoare pe Olguta la mijloc, atunci sa te tii !), cu ea s-au dus toate naibii.

Adica eu inteleg ca atita a bibilit-o bietul Teodoreanu, incit, dupa ce-a omorit-o, nu putea decit sa-i faca praf si pe ceilalti. Plus ca… Vania?! Imi amintesc eu de niste emotii vizavi de personajul asta, dar eu intre timp evoluind ca gusturi in materie de barbati daca-mi dati voie, mi s-a parut neverosimil, un fel de barbat ideal (care femeie nu si-ar dori unul inalt, cu o fizionomie expresiva, bai frate sa mai si citeasca, si sa mai asculte si muzica, deci de-o sensibilitate ascunsa iesita din comun) care n-am inteles prea bine de ce i-a scris asa o porcarie de scrisoare ca vai Olguta eu ma duc singur in State ca esti prea tinara. Prostii! Si ea care murise cu gindul ca urmau sa se logodeasca… Vania e la furat ca personaj si eu una nu l-as crede, dovada ca Olguta era sa ia teapa, daca nu si-ar fi tras singura presul de sub picioare.
Am zis.

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.