Scris pe 28 Dec 2006 capitol
Suzi citeşteBookaholicele s-au apucat de scris cronici vizavi de Metafizica tuburilor – Amelie Nothomb, pe care am citit-o acum… hm hm 2 ani jumate oare? Asa ca a trebuit sa scobesc prin biblioteca si memorie ca sa-mi aduc aminte cum sta treaba…
Mie cartea mi s-a parut fascinanta din prima, in afara de faptul ca unele carti mi se par mai interesante in franceza- din cauza rrrrurilor- decit in romana, m-a incintat cum a inceput povestea micului Dumnezeu (de ce Dumnezeu? Pentru ca circula prin anumite imparatii zvonul cum ca fiecare copil este un Dumnezeu), care la inceput, neacomodat cu lumea, functioneaza pe sistemul metafizic al tubului imperturbabil, prin care toate trec – intra si ies, fara a lasa urme, cel putin nu la nivel perceptibil.
Avind in vedere ca A. N. s-ar reincarna cu drag intr-un burete, pentru a absorbi cam de toate, nu e nimic anormal in a-si fi inceput viata actuala pe post de tub dumnezeiesc, pe care nu-l poate nimeni scoate din inertia sa atotcuprinzatoare, in afara de o bucata de ciocolata alba, bineinteles, pentru ca pina si zeii au slabiciunile lor.
Multi dintre noi nu-si amintesc primii ani de viata, poate pentru ca ne aflam intr-o stare de gratie, intr-un univers al nostru, mici Dumnezei cu ingerii nostri, dupa care iesim din beatitudinea noastra si coborim pe pamint, care e plin de lucruri si fiinte ciudate. De e
plu aspiratorul, pentru mine aspiratorul era malefic, fiind convinsa ca pot fi inghitita si transformata in particule de praf, aruncata apoi, pierduta pentru totdeauna intre alte mii si milioane de firicele de mizerie, drept pentru care a fost dusmanul meu multa vreme. Sau gaura de scurgere din chiuveta, sau debaraua, sau… lumea era plina de capcane pe care incercam din rasputeri sa le evit si, daca n-as fi fost un ghemotoc curajos, cine stie in ce ma transformam.
Taria mea am fost eu insami, pe atunci inca nu uitasem tot ce simtisem la facerea universului meu, puteam sa ma refugiez in dialoguri cu ingerii mei pazitori, le vorbeam cifrat si pe soptite, ii visam si ne distram impreuna, ziua eram serioasa si concentrata, sa nu-mi scape nimic, sa pot vedea lumea clar, atit m-am concentrat si atit de absorbita am fost de fascinatia becului, incit am uitat de raiul meu.
Am facut toata aceasta divagatie pentru ca Metafizica tuburilor mi-a trezit amintiri uitate, pentru ca si eu am fost cindva un Dumnezeu in jurul caruia se invirteau parinti mirati de minunea lor, care ma hraneau si ma schimbau, se plimbau pe linga patut intrebindu-ma din priviri “tu cind ai de gind sa cobori printre noi si sa incepi sa vorbesti?”
La trei ani nu-ti aduci aminte de anul trecut, n-ai observat inca eterna intoarcere a anotimpurilor identice, si un anotimp nou este un dezastru ireversibil. (…)
La trei ani esti un martian. Este pasionant dar inspaimintator sa fii un martian proaspat aterizat. Observi fenomenele intr-un mod inedit, dar opac. Nu ai nici un reper, nici o cheie. Trebuie sa inventezi legi plecind de la observatiile proprii. Trebuie sa fii aristotelic douazeci si patru de ore, lucru extrem de obositor, mai ales cind habar nu ai cine au fost grecii.
Cu o floare nu se face primavara. La trei ani te intrebi de cite flori e nevoie pentru a se face ceva.
Scris pe 13 Dec 2006 capitol
Suzi citeşteAh ce-as vrea sa fiu in stare, cind o sa ma fac eu mare, sa scriu o carte atit de frumoasa despre parintii mei!
Cartea se invirte in jurul relatiei dintre tata si fiu, cind Peter era cam la cinsprezece ani si taica-su avea cinzeci, intr-o iarna cind au fost nevoiti sa ramina trei zile in orasul unde tatal sau era profesor, cind, zice amazonul, vietile lor s-au schimbat pentru totdeauna. De ce? Pentru ca George (adica tatal) isi pierde cheful de viata, iar Peter incepe sa se maturizeze.
Daca Centaurul m-ar fi lasat fara referinte antice, m-as fi bucurat mai mult, asa cum Peter ii tipa la un moment sa se rela
e, asa as fi vrut si eu sa tip, pentru ca chiar nu aveam nevoie sa stiu ca la pagina cutare, un betivan aiurea pe care-l vad iesind dintr-o bodega amarita, in universul paralel mitologic al cartii, era defapt Dionisos.
In afara de buba asta, eu am gasit-o scrisa vag plictisitor, in sensul ca nu prea e actiune sau daca e, e prost dezvoltata, o singura data a mers snur, cind s-au impotmolit in zapada (in noaptea a doua) si s-au apucat sa puna lanturi la roti, care scapau, s-au apucat sa se ciondaneasca, taica-su era defensiv pentru ca se simtea vinovat si neputincios ca ii era frig si somn lu fiu-su si el nu era in stare sa-i ofere protectie, iar cel mic era iritat de atitudinea lui taica-su dar ii era si mila de el. Asta scena a fost scrisa briliant! Restul, destul de nesarat, ca sa zic asa.
Relatia tata fiu, minunat transpusa, deh cu nostalgia si lumina irealo - idealizanta a maturitatii, George este personajul cel mai bine si mai frumos conturat, trece printr-o faza de lehamite sora cu moartea sau apropierea mortii, cind crede ca-l da directorul afara, cind il dor dintii, are tot felul de neplaceri minore care il siciie si-i induc o dispozitie fatalista. Peter are un sentiment pe care, sincer, eu nu-l vad la adolescenti, ci mai degraba la oamenii maturi, vrea sa aiba grija de taica-su, ii e frica sa nu-l piarda, ii e teama ca lumea nu-l intelege, de parca ar fi un copil prostut si naiv si oamenii rai il iau pe dinainte. Simte nevoia sa-i stea in apropiere sa-l simta, sa-l protejeze. In fapt, e vorba despre dragostea intre parinti si copii, pe care ei incearca sa si-o arate la modul cel mai discret posibil, de teama sa nu se stinjeneasca unul pe altul. Ceea ce face toti banii.
Peter are psoriazis si daca n-as fi stiut ca si J. Updike are, as fi luat-o ca pe o metafora a ultra – sensibilitatii adolescentine, si cum ma atrage naturaletea cu care unii oameni isi trateaza imperfectiunile, in carte, asta a fost un aspect care pe mine m-a atins la coarda sensibila.
Faza mitologica, mi-a placut ideea centaurului care isi da nemurirea ca sa-l salveze pe Prometeu, simbolul este frumos, in ochii parintilor nostri, toti suntem niste Prometei.
Scris pe 11 Dec 2006 capitol
Suzi citeştePina la urma am facut bine si-am terminat Diavolul se imbraca de la Prada. Nu pentru ca as fi crezut ca o sa-mi ofere cine stie ce surprize (o data chiar am crezut, dar nu, n-a fost sa fie), dar parca imi parea rau de 8 euro ai mei. Nici macar nu pot s-o fac cadou, pentru ca arata intr-un hal de nedescris, au prins-o niste ploi la mine in geanta, plus niste senvisuri trintite pe linga ea si nu este foarte aratatoaaasa.
Ce fiinta ciudata Andrea… desi as fi spus ca nu exista nebune ca Miranda si nici fraiere ca Emily, mi-am adus aminte de primul meu loc de munca si mi-am retras indignarea! Pentru ca am citeva eple care ar putea foarte bine sa concureze si cu Miranda si cu cealalta. Macar pe una o suportau ca sa promoveze repejor, dar la mine la servici trebuia sa suporti pe cite unii altii ani intregi fara nici o promovare, ci pur si simplu asa era impamintenit sa-ti fie frica de sef, o frica din aia organica.
Daca as scrie aici niste nume oare s-ar supara cineva?
N-am inteles eu de ce a trebuit sa fie personaja principala atit de concentrata pe munca si nici nu stiu cum a rezistat atitea luni cu citeva ore de somn pe noapte, nemincata, incaltata pe toace 18 ore pe zi, sincer eu as fi sucombat cam de pe la a treia saptamina.
Cartea e scrisa intr-un mare stil americanesc telenovelistic cu personajele principale “gorgeous”. Eu inteleg ca nu poti sa faci carti americane a la Cosmo fara femei frumoase si barbati absolut seducatori, dar sa-mi arate si mie careva un scriitor super genial super inteligent super bogat super frumos care e interesat fix si fix de o oarecare gagica care mai e si modesta sa nu ne spuna direct cit e ea de frumoasa, dar ne da hinturi din gura celorlalte personaje.
Adica nu-mi dau seama, ma ia de fraiera si ma minte pe fata cu chestiunile astea? Sau ea stie ca-mi spune o poveste de adormit copiii (sau gospodine) si eu ma prefac ca nu observ si ma entuziasmez la fiecare pagina de ce haine si ce barbati si ce familie si ce avioane exista in carte?
In orice caz, din cauza acestei carti m-am culcat asnoapte la o ora nerezonabila, am vrut sa vad daca ramine sau nu cu scriitorul fatal!