E posibil totusi ca Peti sa fie grea si sa “tina sarcina sub piept”, de cind e tata veterinar?!

Ieri am vazut o gagica super intr-un autobuz care mergea spre centru care era gagicoasa si slabanoaga si sexoasa si etc., m-am simtit ca o băşică batrina si friguroasa. De revazut filozofia de viata.

Am constatat azi ca vara totusi nu mai vine si trebuie sa ma adaptez noilor conditii, slava Domnului, am 3 zile de uichend… De revazut ordinea anotimpurilor, plus filozofia de viata.

Tre sa cumpar podoabe de Halouin refolosibile, planul este:
un bostan de plastic si la Craciun il invelesc in staniol si-l bag sub brad ca-cadou rotund,
o vrajitoare si ii pun barba si iese mos craciun,
pinza de paiajen pot s-o pun ca beteala…
schelet, ma mai gindesc, ala il pun pe usa la baie, daca intra musafirii, ghinionul lor.

Am presia ca Craciunul o sa fie cam suprarealist asa …hmmmm

Ceva pute sub biroul meu, ori e mincare ori e vreun animal mort, de investigat, dar nu azi, ca nu vreau sa-mi stric uichendul, poate intre timp se usuca.

Ce dracu cauta Russel Crowe in comedie romantica?!

Nu mai cumpar chitara, cumpar cos de rufe, e mai important si mai folositor.

Azi colega-mea se uita la retete de-a lu Jamie Oliver uah, de aia e asa scheletica… Jamie imi provoaca o foame imensa… de revazut totusi apetitul pentru mincare si filozofia de viata.

Am auzit ca baietii carora le place Coldplay au gusturi de gay, ceea ce mi se pare o mare aberatie, si totusi… hmm; Muse imi da fiori, de revizuit fiorii!

Peti se pare ca nu e gravida, tant pire pour maman, care se astepta sa fie bunica

De luni ma apuc sa tin regim disociat, o sa incep cu o zi intreaga de cipsuri !

Sysadminu ramine un prost, care nu stie ce stie tot omu: cind nu merge ceva rebutezi pina crapa

Cica mergem in noiembrie la patinaj, pfff o ora… DD habar n-are sa mearga cu patinele, deci de data asta sper sa pice si sa-si rupa fundu la blugi, sa rid si io de el cum a ris el de mine la schi, da bon, da doamne…

Is in super marele extaz din cauza de Roman Holiday, in sfirsit vine si-o sa-l vad de mai multe ori si-o sa-mi inchipui ca-s printesa, clar!

Apropos de punctu 5, am aflat cu stupoaaare ca si baietii viseaza ca si ftl uneori faze de genu vine el si-o salveaza pe ea de la moarte/suferinta/inec/faliment si toata lumea este uimita si tralala, am ramas super socata. Bine, nu toti

E ca naiba, la prinz nu mi-e foame, dar mi-e somn, seara mi-e foame si nu mi-e somn… de investigat

Nu se mai f*t melcii in gradina la mine de cind am taiat tufele alea, am vazut aseara doi paraleli, de unde am dedus ca s-au plictisit fara umbra, deci cred ca pleaca.

Lu colega-mea ii creste burta, dar i se suptiaza picioarele, a ajuns ca Pantera Roz … ceea ce e aiurea

Ieri l-am intrebat pe soferul de autobuz daca se duce la crisma la Penny Hill, si el a zis :Ihi, da’ tu?! Io: Ihiii!Haha! Genii ale transportului in comun!

Gabriela Melinescu s-a apucat sa scrie la jurnalul ei suedez in momentul in care a reusit sa scape din Romania si sa se stabileasca la Stockholm, in 1975. Si aici a inceput, cu rabdare si multa vointa, sa-si construiasca micul ei univers, sa-si refaca viata, sa se dedice mai mult asupra scrisului.Jurnalul este artistic, intr-o atmosfera de om cult, incercind in fiecare zi sa creasca, fie ca un refugiu, fie dintr-o pornire interioara (pe care, bineinteles, nici un artist cu vocatie, nu poate sa si-o reprime).N-am citit decit volumul unu, din 76 pina in 84, primii 8 ani de viata printre straini, in care cunoaste lumea lui Rene, sotul ei suedez, lumea literara occidentala, in care mai intra din cind in cind oamenii de acasa, scriitorii perioadei care mai reuseau sa mai iasa din tara, sau care pur si simplu au fugit din tara.
Personajele care apar cel mai frecvent si puternic in constiinta ei sunt Nichita Stanescu - fostul iubit si tatal ei, ebenist, care s-a sinucis nemaisuportind viata in comunism.

Este un jurnal de scriitor in exil, ca si al Monicai Lovinescu, cu dorul de acasa, cu condamnarea comunismului, incercarea de a se detasa de lumea lasata, chinul de a nu uita limba romana in acelasi timp cu incercarea de a asimila limba adoptata, observarea lumii occidentale (fie lumea suedeza - rece, deprimanta,fie lumea celorlalti occidentali - italieni, francezi - mult mai calda, mai dinamica, mai intreprinzatoare).

*****

Mi-a placut mult cartea, scrisa literar, normal, nu este un jurnal din ala de-l ascunzi prin funduri de sertare, este un jurnal ca un blog

Aspectele care nu mi-au placut sunt doua, primul, mi s-a parut fortat si narcisistic cumva cind o apuca sa spuna cit este de felina, n-am inteles niciodata de ce oamenii simt nevoia sa fie expliciti si mai ales cu fraze de genul eu sunt o felina, stii bine ca eu sunt un luptator… ah, lasa-ma pe mine, cititorul sa te descopar felina, nu mi te baga pe git.

Al doilea il constituie o chestiune personala a dumneaei, problema avorturilor, deoarece nu dorea sa aiba copii. Care na, nu sunt eu in masura sa judec pe nimeni, dar m-a intristat foarte tare cind am citit de doua-trei ori chiar, banuiesc ca mai fusesera si altele inainte, cu Nichita, si asa mai departe, m-a speriat nu stiu cum, mi-a creeat o stare proasta psihica, probabil ca nici ei nu-i era prea bine.
Si dovada ca m-a marcat e ca m-am si visat gravidoasa, si ma gindeam ca ar trebui sa avortez…

Trecind peste, chiar mi-a placut mult si cu greu m-am abtinut de la a trece la celelalte doua volume, dar chiar le pastrez pentru sarbatorile de iarna, sunt bune de citit la caldura, cind afara ploua…

N-am citit pina la virsta asta Viata ca o prada si imi pare si mie rau, ca oricarui om si cu ocazia citirii ei mi-am dat seama ca trebuie sa ma apuc sa recitesc o gramada de carti pe care le-am citit in liceu, pentru ca ele practic s-au sters din capul meu, au fost puse intr-o debara a creierului in care a plouat, a intrat apa si s-au duuus… de ce-oi fi asa metaforica in ultima vreme, n-am idee, poate Vio are dreptate, a dat toamna-n mine.In Viata ca o prada s-a apucat Preda sa scrie ce-a copilarit el, cum l-a dat la scoala, cum a ajuns la Bucuresti si s-a facut scriitor, cam asta ar fi pe ultrascurt si nici nu vreau sa spun despre carte multe, pentru ca … nu stiu sa scriu comentarii.

Ce mi se pare foarte foarte fain la cartea asta e mai multe, dar m-a dat pe spate sinceritatea cu care scrie, ca si cum as scrie eu in blogul asta (pe asta am dat-o rau), lucru pe care l-am observat si in Cel mai iubit…, desi fraza e dusa pina-n pinzele albe, adica imbiriligata rau citeodata, cind citesti, ai impresia ca vorbesti cu cineva, in bucatarie la o tigara, pe scaun, si incepe si-ti zice ca uite asa si asa si mi s-a intimplat aia si aia, linistit asa, mai rizi mai glumesti mai treci mai departe.

(Am scris vreodata ca Preda imi placea mie cel mai mult la gramatica sa desfac in fraze?! Scrie asa de chinuit, ca e o adevarata provocare sa-l analizezi. De aia l-am iubit din prima).

Personajele sunt romani neaosi descrisi cu mult umor si o oarecare ironie tandra asa, mucalitica, rizi de ele, de tine, de Preda, de toate alea, desi lucrurile sunt uneori grave…

Alteori nu, ca in bucatica asta:
Discuta el cu o doamna care era fana Krishnamurti (care era un folozof, el, care spunea de eliberarea mintii si trairea detasata de prejudecati si doctrine) si ii zice:

”… Repet, cine ii da lui Kirshamurti bani?”
“N-are nevoie, nevoile lui sunt simple, sapa o gradina, ingrijeste un pom…”
“E insurat?” zic.
“Nu…”
“Sa se insoare, zic, sa faca sase copii ca tata si atunci sa vedem cum se impaca cu nevasta, cu copiii. Nu e vorba numai de mincare, ci de o relatie fundamentala a omului care e sursa celor mai violente conflicte… Barbatul si femeia…(….)”
“… Repet, sa ia domnul Krishnamurti o nevasta frumoasa ca si el, pe care s-o iubeasca, sa vedem ce face nevasta cu aceasta iubire, sa ne vorbeasca pe urma, ca Shakespeare, de tradare, gelozie, intelepciune, de indoiala care ca un vierme ne roade sufletul… e al nostru acel vierme, nu vine din afara…”

Ce ti-e si cu filosofii astia…

Exuviile Simonei Popescu m-au luat… ca sa spun asa, eu eram Aladin si m-am suit pe covorul fermecat, care eu nu stiam ca e fermecat si cum stateam eu linistita, numa deodata il vad ca se ridica cu mine cu tot si paaa! Nici n-am timp sa ma dezmeticesc, ca deja am luat-o la drum; asta a fost senzatia pe care-am incercat-o cind am inceput cartea. Am deschis-o incetisooor, cu rabdaaare inca o carte despre copilarie, inca o chestiuta frumusica despre care o sa scriu in blog ca asa si asa… pfaai si m-a izbit cu prologu, m-a luat la invirtit, m-a blocat, m-a luat iar, nu m-a lasat deloc!Simona facuta din zeci de alte simone, coabitind in pieile care se schimba mereu si mereu, doar creierul, batrin fidel, inregistrindu-le, tinindu-le minte pentru noile simone, care apar cu fiecare etapa… Simona la 4 ani, cu soarele in burta, Simona devorind carti de bucate leganate intre iadul mincarurilor carnivore si raiul siropurilor, sosurilor, prajiturilor, Simona, ascultind lumea, mirosind, atingind, gustind din fiecare lucru, cu acea curiozitate pe care doar copiii o au, Simona izolindu-se de afara, Simona evadind afara, simone legindu-se, intretaindu-se, schimbindu-se, pulverizindu-se…Simona indragostita cu Hari…

“Apoi mai era jocul cu numere ale carui legi le-am cam uitat. O fetita punea niste intrebari, facea ea acolo niste socoteli pina ii iesea un numar de ordinul zecilor sau sutelor si-apoi se uita intr-o condicuta unde in dreptul fiecarei cifre era scris un enunt simplu si caraghios de felul : te insala sau ii plac blondele, te iubeste dar se fereste; iubeste pe alta; se gindeste la tine; te amageste; o sa va intilniti; o sa va despartiti; o sa va certati; o sa-ti faca o surpriza; o sa primesti un cadou de la el. Si credeam cu sfintenie in verdictele astea – unde mai pui ca, nu stiu cum se facea, ele se mai si indeplineau, mai ales cel cu o sa va certati. Mai era un raspuns acolo la care rivneam eu cel mai mult cind ma gindeam la Hari: o sa te mariti cu el. Doamne, ce mult imi doream sa ma marit cu Hari, sa fiu cu el zi de zi, toata viata (toata viata!), sa-i aduc cafeaua cu lapte la pat, sa ne uitam amindoi cit e ziua de lunga la desene animate sau la filme cu pac-pac (astea ii placeau lui, desi pe mine ma cam plictiseau). Sa va uitati la Vandana si sa plingeti unul pe umarul celuilalt, sa va duceti amindoi la piata, sa aveti cinci copii, un catel si neaparat o pisica, sa te trezesti dimineata linga el, sa stati de vorba despre OZN-uri, despre fantome si monstri, sa va speriati si, tremurind de groaza, sa stati imbratisati ca sa va treaca, apoi sa adormi pe umarul lui, sa va tineti de dimineata pina seara de mina, sa beti limonada sau chiar bere, sa mincati alune si sa va umflati cu inghetata, sa dansati pe muzica lalaita unul in bratele celuilalt, iarna sa stati in jurul focului si asa mai departe”
(p.219)
Am copiat pasajul asta pentru ca eu am simtit (cu patima!) aceste nebunii, si sufletul meu a tremurat la aceste jocuri, si eu am plins dupa un “Hari”, si eu credeam ca o sa ne casatorim si o sa ma iubeasca heheh, faza mi se pare super hilara acum, dar, daca mi-ar pune cineva joculetul in brate, azi, nu sunt foarte convinsa ca as rezista tentatiei de-a-mi face un punctaj scurt.

Sunt muuulte muuulte pasaje pe care as vrea sa le scriu, dar ma abtin, o faza pe care n-as vrea s-o uit, pentru ca mi-a zis cu cuvintele ei ce nu puteam sa spun eu, este ca ea, bolnava fiind la un moment dat, ii era mila de ea insasi, foarte mila, si in acelasi timp ii crestea in suflet o mare admiratie pentru ea, Simona careia ii era mila de Simona bolnava! Ceea ce eu am trait-o si-o traiesc, doar ca nu-mi explicam et cum statea treaba.

Recuperarea copilariei este o treaba foarte serioasa, pe care toti trebuie s-o facem, ca trebuie sa-i aducem pe astia mici din noi sa mai vada si ei lumina soarelui.
Noi in anul 2000 cind nu vom mai fi copii…

Ultimul post din acest mare ciclu se va referi la mon amur mesio Andre Gide, cu volumul Si Le Grain Ne Meurt; primul volum din seria de jurnale ale lui , If It Die – varianta pe care am citit-o eu, habar n-am daca exista traduceri in romana la jurnalele lui Andrei Gide, este consderat unul din cele mai frumoase bucati de proza scrise vrodata si vrodata, pentru ca na, Andre Gide scrie frumos tare. Cartea se preocupa de copilaria burgheza de care a avut parte, lucru care ma face sa ii aprob pe francezii de moda veche (contemporani cu noi) care au o admiratie pentru burjoa. Cind am avut de-a face cu francezi, mi-au franjurit urechile cu termenul asta, pe care, trebuie sa recunosc, nu-l cunosc suficient de bine, dar il simt si ma plec in fata lui, poate pentru ca ei reprezinta o rasa de care eu n-am prea avut parte in formarea mea, decit din carti.Revenind Gide, memoriile din prima faza vorbesc despre copilaria petrecuta pe mosiile parintilor, sub influenta tatalui, care a murit cind el era destul de mic, placerea lui de a cotrobai lumea si de a o descoperi, instinctual, tactil, vizual, sanatatea subreda care nu-i permite sa studieze sistematic pina la adolescenta, dupa care ne duce la tineretea oarecum zbuciumata, din punct de vedere al carierei de scriitor, cit si al …hmmm delicata treaba… descoperirii identitatii sale intime…

Ma inec in comentariul asta, va sa zica, Gide incepe sa scrie, normal, stingaci, are intrari in tot felul de cercuri mondene, literare, artistice, in acelasi timp are o deosebita afectiune pentru o verisoara a sa, dar! In timpul unei calatorii in Africa incearca tot felul de chestiuni, cu un barbat, apoi cu o femeie, cred ca a inteles clar cum sta treaba cu el, se intoarce acasa in Franta, moare a sa mama si in final se logodeste cu verisoara despre care spuneam mai sus.

Cartea este frumoasa ca stil, ca mod de-a povesti, sincer, simplu si calm la virsta de …cam 50 de ani… despre lucruri care l-au format, despre pasiunea pentru muzica, pentru botanica si zoologie, despre discutiile cu varul Albert, care este un personaj fascinant, despre relatia cu mama sa( care s-a ocupat de educarea lui), despre prietenii din acea perioada si lumea de la sfirsitul secolului 19.

Este placubila, dar nu mi s-a parut ca am citit-o cu aceeasi placere ca pe alte carti ale lui Gide, dar marog, sunt memorii. Desi, daca stau bine si ma gindesc, memoriile lui Eliade m-au dat pe spate, ale lui Sebastian idem, iar pe ale lu S de Beauvoir le-am citit cu sufletul la gura… De ce-am ajuns aici?! A, ca sa spun ca! Ori ochiul meu este dereglat de proza citita in ultima vreme si nu are rabdare sa tina pasul cu memoriile, ori chiar au fost un pic plictisitoare…

Sa spun sincer, am citit cu mai mare interes paginile mai de la sfirsit, cind a inceput si el sa mai citeasca, sa mai scrie, sa-l mai cunoasca pe unul pe altul, cind a cunoscut pe un tip de care de altfel cred (io asa cred) ca s-a si indragostit. Am citit cu mare curiozitate si citeva momente cu Oscar Wilde, din pacate cartea s-a terminat cind incepuse sa devina palpitant, adica de unde, probabil, incep celelalte jurnale.

Pentru mine, a citi un scriitor nu inseamna sa inteleg ce a vrut sa spuna, ci sa plec la drum cu el si sa-mi fie tovaras.

Johnathan Safran Foe a luat in 2003 niste premii pentru cartea asta, unii spun ca e pe meritate, altii zic ca foloseste clisee intr-o carte cu multe bucati plicticoase, cu desfasurare previzibila, cu teme epuizate…Mmm, n-as zice nici ca e genial, dar nici ca Totul este iluminat e o porcarie. Dimpotriva, cartea mi s-a parut o combinatie reusita de umor si gravitate, la care eu una am ris si-am ramas si socata de socul provocat de anume chestiuni.Daca vrei sa vezi cum e sa fii american in Ucraina si sa mai fii si vegetarian pe deasupra, sa mergi intr-o masina cu un traducator care iti traduce pe apucate, un sofer care se pretinde orb si o catea care se baseste si mai e si cu hormonii razna, trebuie sa citesti Totul este iluminat.Daca vrei sa rizi cu lacrimi cind citesti o engleza de balta in care frazele sunt in genere traduse motamo din ucraineana (de genul “premium girl”, “shitting bricks”) sau anumite cuvinte cautate cu luminarea in dictionare academice, atunci Totul este iluminat este numai buna.

Daca vrei sa mai citesti cite ceva despre cit de chinuiti au fost evreii de catre nazisti, cite cruzimi au putut indura niste oameni nevinovati, doar pentru ca erau evrei (cind moartea era chiar dorita), cartea are citeva fragmente destul de dramatice.

Daca ai rabdare sa treci peste anumite pasaje plicticoase, si esti prins de o poveste de dragoste ciudatica, intre strastrastrastrastra bunicii americanului, sau povestea unei familii ucrainiene ( Alex, tatal – Alex, bunicul – Alex), atunci n-o sa-ti para rau ca ai inceput Totul e iluminat.

Mi-e mi-a placut.
(Toata chestia asta suna a spot publicitar!)

Ah, calatorind eu cu trenul intre Bucuresti si Iasi (circa 6 ore jumate, cu trenuri nefumatoare!), neavind motiv sa ies pe hol cu sticla de suc si sa ma rezem cu fundul de geamul compartimentului pentru a savura o tigara, m-am gindit sa-mi iau o carte care sa ma tina legata de bancheta si sa nu aud vorbe de genul cit e Cola in Italia. Prima care mi-a picat in mina si am zis mneah hai a fost Domnita Ileana – Traiesc din nou, publicata la Humanitas prin ’97, pe care am primit-o sau am cumparat-o, nu-mi amintesc de nici o culoare.Si m-am apucat de citit abia dupa ce-am trecut de Tecuci, cind am constatat ca chiar nu se poate fuma in tren. Am facut o mare prostie, mi-am pierdut 3 ore degeaba, pindind dupa fumaciosi… Celelalte 3 ore (Tecuci – Iasi) nici n-am simtit cum au trecut!Domnita Ileana, fiica regelui Ferdinand si a reginei Maria, s-a apucat sa scrie despre viata ei in Romania, atit cit a fost, din copilarie pina cind a fost nevoita sa plece in America. Desi ne spune ca nu are talent literar si doar o sa ne povesteasca, este atit de simplu si frumos scrisa, cu atita drag de Romania si de vremurile in care a trait, incit e imposibil (zic eu) sa nu-ti placa si sa nu te captiveze. Printesele chiar munceau, se sacrificau, oamenii de “rind” chiar isi iubeau conducatorii, ii respectau, se straduiau sa fie buni, romanii chiar erau patrioti, chiar mureau pentru tara lor, pentru neam, pentru urmasi, aveau bun simt si drag de munca.

Cartea, intr-un fel, mi-a schimbat filozofia vizavi de regii si reginele noastre, despre cit de nenorociti au fost comunistii, cit de naivi si ascultatori am fost ca popor, mi-a mai deschis ochii asupra perioadei dintre razboaie si mai ales de dupa razboi.

Va sa zica: a fost Carol I, care n-a avut mostenitori, l-a adus pe nepotul Ferdinand, care l-a avut pe Carol II , care l-a avut pe Mihai.

Il iubesc pe Jack Kerouac, tata hipiotilor, desi sincer ma bucur pentru mine ca nu l-am intilnit mai devreme, pentru ca nu stiu unde ajungeam daca citeam La drum la o virsta mai frageda…Va sa zica La drum este o carte semi autobiografica , scrisa la persoana intii de Sal Paradise, care se plimba prin America de-a lungul si de-a latul, fie de unul singur, fie cu prieteni, pur si simplu de dragul aventurii si de amorul drumului, de cele mai multe ori este impreuna sau spre Dean Moriarty.

De fapt Dean Moriarty ( in realitate Neal Cassady) este personajul central al cartii, care este absolut dus cu pluta si cu o personalitate putin spus debordanta, care era fan Proust si cauta sa prinda Timpul, sa-l tina bine bine la el, si sa-i simta esenta. Nu ma apuc sa fac comentariul cartii (din simplul motiv ca nu ma pricep haha), ce vreau sa spun este ca baietii aia chiar s-au bucurat de viata lor, chit ca pe lista lor de prioritati erau bautura, drogurile, muzica, si sexul (si nu scoala, casa, masa, riul, ramul).

Cartea este scrisa super fain, in stilul “proza spontana”, pe baza “fluxului memoriei”, asta o face usor de citit si absolut hilara in unele momente, au fost anumite pasaje care mi s-au parut super hazlii (desi eram in autobuz). Atmosfera de chef de viata este molipsitoare, si Dean este foarte fain construit ca personaj, si eu cred ca asta vine din sinceritatea cu care a fost gindit de J.K.Dean a fost inspiratie pentru mai multi scriitori din generatia lor, fiind un fel de erou.

Majoritatea personajelor sunt reale, si sunt prietenii lui J.K. din New York (Allen Ginsberg - poet, Neal Cassady and William S. Burroughs –ditamai scriitorul cum bine stim), care intentionau sa faca o calatorie in jurul lumii, dar pina una alta isi ocupau timpul bind, drogindu-se si filozofind. Erau pasionati de mistica si tocmai de aia se si drogau, ca sa poata sa acceada la anumite stari, ca sa zic asa.

Se mai stie ca La drum a fost scrisa in 3 saptamini dintr-un foc, sub influenta amfetaminei si-a cafelei. In 2007 va aparea editia necenzurata a cartii, copiata integral din manuscris, pina acum, ce-am citit a fost varianta aparuta initial, in 1957, cu unele fragmente scoase pe motiv ca erau scandaloase.

singurii oameni care ma intereseaza sunt aia nebuni, care sunt disperati sa traiasca, sa vorbeasca, sa fie salvati, care doresc totul intr-o secunda, cei care niciodata nu casca sau nu spun lucruri banale, ci dimpotriva, ard si ard si ard, ca facliile alea romane de un galben sublim, explodind ca paienjenii din stele si in mijloc, in centru vezi luminita albasta cum tisneste si toata lumea face “Oooh”

Kafka pe litoral (haha), Kafka pe malul marii de fapt, este o carte foarte complicata si brodata cu simboluri si mituri, care, pe mine personal, la un moment dat m-a obosit.Avem doua firicele de povestire paralele:Kafka Tamura, se hotaraste sa plece de acasa cind implineste 15 ani, pentru ca avea o criza de personalitate, isi ura tatal si i se luase de toate. Plus ca maica-sa il parasise cind avea vreo 4 ani, luind-o cu ea si pe sora-sa adoptiva. Deci Kafka mai pleaca si poate-poate da de jumatatea lui de familie plecata in lume. Urmarit (sa nu uitam) de un fel de blestem de-a lui taica-su, care-i spusese ca la un moment dat o sa-l omoare pe el si o sa se sexueze si cu maica-sa si cu sora-sa (Oedip, vraja marii).Dl Nakata, care in copilarie avusese un accident (inexplicabil de alfel, un caz de nu se stie et et ce s-a intimplat, un grup de copii au picat ca trasniti intr-o padure si s-au trezit dupa 10-15 minute fara sa-si aminteasca ce-au patit, dar fara urmari. Numai asta micu a stat in coma citeva luni), isi pierduse memoria si acu era un pic cam simplu asa la minte. Dar avea o calitate, putea sa se inteleaga cu pisicile.Se intimpla multe, Kafka ajunge intr-un oras si se cazeaza la o biblioteca, unde e o doamna (care se dovedeste a fi maica-sa, dar nu e foarte foarte clar) cu care Kafka se tot culca, in timp ce e indragostit si de fantoma ei, care vizita camera in care dormea el, ca sa se uite la un tablou (“Kafka pe tarm”), in care era pictat iubitul ei din tinerete (care murise).Nakata intra in niste complicatii din cauza pisicilor, incit ajunge sa-l omoare pe taica-su lu Kafka… Dar singele care normal trebuia sa apara pe hainele lui Nakata, apare pe tricoul lui Kafka (ca sa vezi). Deci Nakata incearca sa se predea la politie, care nu-l crede, asa ca o intinde, ca simtea el ca tre sa se duca in alt oras, sa caute piatra, ca sa deschida “poarta”, pentru ca lucrurile sa se aseze pe fagasul normal.Daca va intrebati unde e sor-sa lu Kafka, ea este o personaja care il ajuta pe el la un moment dat, dupa care ii face o felatie, ca era prea tensionat, iar el ca sa-i multumeasca, o s-o violeze in vis, mai tirziu.N-am povestit nici o zecime din carte, care, am zis, este plina plina cu amanunte si cu intorsaturi si simboluri si lumi (lumea reala, nu stiu cit de reala e, lumea visului, lumea mortilor, lumea subconstientului, se succed de n-ai timp sa te dezmeticesti).Se vede ca lui Murakami ii place sa spuna povesti misto, ii place sa te tina legat de carte, de personaje, se vede ca are grija de tine sa nu te plictisesti. Insa, ce nu mi-a placut mie aici a fost meticulozitatea cu care si-a construit cartea si dorinta de-a face o carte cu multe chei. Mi s-a parut un amalgam, mult prea incarcat, care nu voia sa fie comercial, dar nici mult nu mai avea, cred ca pe undeva pe la capitolul 2-3 s-a enervat pe editura, si-a pus tot materialul pe masa, l-a inghesuit la nervi si a busit toata cartea, pentru ca pare lipsita de focus, ca sa spun asa.Nu e chiar o capodopera, daca se mai odihnea si ne mai relaxa si pe noi, ar fi fost mult mai bine.

Aici scrie Suzi! is proudly powered by WordPress and designed by XiAP Design Studio (modified Pyxis theme). Other plugins: Audio Player Wordpress plugin, Subscribe To Comments, Seesmic.