Uau!
22 august 2010 | 34 comentarii
Aseară mă uitam la teveu şi ştii, cînd apare o nebunie în primă audiţie, că o să fie hit, zici
uau
să vezi mîine ce explodează iutubuuu’
niciodată n-o să mă duc la audiţii pentru talente
Duffy crecă se lasă de cîntat 
Ă şi la extrema cealaltă, Jenny Lewis e mişto.
Misunivers
18 august 2010 | 25 comentarii
Azi la ziar era mare suparare mare ca ieri la prezentarea costumelor cu iz national, au imbracat-o pe “a noastra” ca pe Frodo si au ris de dinsa, nu ca altele ar fi fost mult peste. Nu stiu de ce n-au imbracat-o ca lepricorn, sau oaie ma rog, mie mi se pare destul de cuminte si nu arata urit.
Anglia e imbracata benga si Kosovo mi-a placut, desi nu e cea mai bizara.
Elvetia mi-a placut si tipa si costumatia. Si Paraguai
Si fetele astea doua traditionale.
Daca mai doriti, o galerie aici. (good find AlexGreen! 
)
Cărţi :)
16 august 2010 | 19 comentarii
Azi mi-a venit cartea de croitorie, am citit primul capitol despre trusa bazală a micului croitor care cuprinde aţă ac compas degetar metru termometru foarfece bolduri agrafe busolă cretă fermoare nasturi capse binoclu fier de călcat si masă de călcat cu perniţă pentru umeri mîneci ceas cu lanţ.
De ceva vreme am lăsat la o parte beletristica, de fapt nu, să încep prin a declara că avantajul bibliotecii comunale este enorm dacă te gîndeşti la libertatea de mişcare pe care ţi-o acordă prin faptul că ai la dispoziţie un număr imens de cărţi gratis. Mi-am dat seama că beletristica nu e musai alfaşiomega delectării şi că există viaţă după Dan Brown.
1. Am citit în sfîrşit Isabel Allende, faţă de care aveam o repulso – rezervă soră cu aia pentru Paulo Coelho, dar m-am înşelat, Isabel Allende are şi faze de sex , slabe adică maxim o pagină, dar Coielu n-are deloc. Am citit Fiica norocului şi Portret în Sepia şi mi-au plăcut.
2. Acum vreo patru ani a apărut o nouă nebunie, Labirint de Kate Mosse (nu Kate Moss fotomodeala), ei zic pe copertă “Dan Brown poate să-şi dea foc la caşcarabetă, o nouă stea a enigmelor şi suspansului e în oraş” eh nu e chiar aşa. E mai slab, dar e mai puţin morbid şi are, în afară de acţiune, un pic de atmosferă mai plăcută, acţiunea se petrece în Carcasona, în paralel secolul 13 şi 21, cu nişte cruciaţi şi o societate secretă care păstra taina Gralului, vrăjeli de genul dar palpitant într-un fel. Ce m-a distrat e nevoia autoarei de-a poza în erudită, care nu trebuie, fiindcă noi ştim că ea scrie cărţi de aventură nu de literatură, mă rog ea plasează fraze scurte în franceză, probabil după ureche, fiindcă erau cu greşeli, fază la care am rîs eu: două personaje mamă şi fiu îl prind pe amantul lu maică-sa că îi spiona şi îi dă una în cap cu pistolul ăla pică pe jos, mamă-sa zice ce facem cu el, fiu-su zice “lasă mamă că am io grijă”, în capul autoarei, în franceză vine “Je mon occupe”.
3. Am citit o carte de călătorie şi de mîncare mişto foc care m-a îngrăşat un chil cred că, despre o călătorie a lui Matthew Fort (jurnalist culinar) în Sicilia, călare pe o Vespa, omul se plimba din sat în sat pe dealuri şi mînca, stătea de vorbă cu oamenii şi ne povesteşte cum i se topea caracatiţa în gură şi cum, ca să clătească palatul de gustul oisterelor la masă, comanda desert o lingură de şerbet de nuci şi îngheţată de migdale!, sau şuncă şi măsline cu pîine aperitiv, paste în ragu şi carne de cal marinată pe urmă desert cîteva piersici. Şi eu salivam pe lîngă el dar nu puteam să mă desprind! Cartea se cheama Sweet Honey Bitter Lemons.
4. Am început să citesc o biografie scurtă şi la obiect a lui Jean Patou, creator de modă revoluţionar, inventator de parfumuri (Joy!) şi costume de baie, care din păcate a trăit puţin şi periculos interbelic, şi-a cheltuit averea la cazinouri petreceri dezmăţuri în timp ce Chanel muncea ca o furnicuţă. Deocamdată nu ştiu mai multe, dar pare interesant!
Pe plan modistic, mi-am luat “pacheşti”, ce rebelă sînt! Urmează capitolul ştofe.
Verighete pentru fete
14 august 2010 | 66 comentarii
Cînd eram mai mititică şi visam la Prinţul meu care să vină cu mercedesu’ să mă scoată din provincie şi să mă facă doamnă la … Ploieşti – vorba lu’ tata care cred că a reuşit să treacă peste confuzia cu Piteşti/Ploieşti abia cînd a venit la nuntă haha, ăăă unde eram? aşa! cînd visam eu la măritat, unul din aspectele fascinante ale căsătoriei mi se părea verigheetaa!..! Domnule mă uitam hipnotizată la mîinile femeilor măritate să le sorb verighetele, era o taină pentru mine, nu pentru că simboliza o taină, ci pentru că era un obiect pe care eu nu puteam să-l port! Fraieră fiind eu la vremea respectivă, că puteam, din banii pe ajutorul de copil lunar, să mă duc să-mi cumpăr o verighetă şi să mă calmez. Dar vezi, eu credeam că e un inel fermecat şi arde pielea dacă îl porţi fără să fii “cu cununie” şi am fost crescută să cred că 1. verighetă poartă numai cei care au acte în regulă 2. odată ce ai dreptul, ai şi obligaţia să o ţii pe deget non stop.
De cînd aflasem că urmează să mă mărit – adică un an înainte de evenimentul propriu zis, am studiat toate formele de comportament verighetistic, cel mai mult îmi plăcea cumnată-mea, avea şi are încă nişte degete lungi fine şi albe de domniţă, o verighetă destul de fengshuie pentru epoca respectivă, acum sînt tot felul de modele, atunci majoritatea aveau verighetă banală confortabilă să poţi dormi, căra sacoşe, spăla rufe, creşte copii cu ea, eventual să-ţi intre în carne cu timpul că na, degetele se îngroaşă de la traiul bun şi cu cît intra mai bine, cu atît mai venerabilă (mi se părea mie) instituţia. Cumnată-mea zic, putea să se facă fotomodel de degete, inelele stau pe mîna ei fantastic de frumos, îi plac şi le poartă elegant, eu mă uitam la ea şi visam la ziua cînd eu o să dau din mîini o să explic nişte chestii interesante şi verigheta mea o să fluture în bătaia soarelui a vîntului pfaai o să vadă lumea şi o să se minuneze. E.
După ce am performat schimbarea statutului marital, la vreo cîteva luni bineînţeles că a început să mă enerveze crunt, mi se părea urîtă, am zgîriat-o, am încercat s-o scap în canalizare, am purtat-o la gît, am uitat-o pe bancă în parc, am mîncat-o, am decretat că mă incomodează modelul!, mama a dat comandă de verighete simple (pereche, cum spuneam, deşi DD a scos verigheta fix cînd am ieşit pe poarta bisericii şi mi-a zis că pot să o topesc să-mi fac coroniţă din ea dacă doresc), le-a dus la biserică unde au stat un număr de zile să le intre sfinţenia binebine în molecule şi mi le-a livrat cu speranţa că asta va rezolva problema. Aş!… Au avut aceeaşi soartă, şi-au găsit pacea într-o cutie de chibrituri împreună cu cele vechi, în noptieră sub chiloţi, în cazul că ne pradă cineva, să nu le găsească, căci sînt prevăzătoare şi aurul ie dă valuare.
Totuşi fascinaţia mea pentru verighetele altora a continuat, chiar şi în zilele noastre mă uit pe degete la femei, unele îmi plac altele sînt banale, unele au şi inele de logodnă altele nu, fiecare după gusturi şi puteri, însă!, am descoperit la magazinele de haine şi mîncare verighete de-aiurea de accesoriu modist de chichi; dacă ai chef şi nevoie, te duci în raft iei verigheta ţac pac, te plictiseşti o arunci iei alta, vrei albă galbenă patinată inscripţionată, pietrificată, cîte modele vrei, fără obligaţii fără să faci împrumut la bancă fără popă fără bărbaţi chiar! deci mi se pare tare şi alungă monotonia care ştim că e duşmana mariajului, păi.
Schimbare
9 august 2010 | 38 comentarii
Unul din lucrurile care îmi plac la nebunie vara este micul dejun în grădină, cînd mă îndop cu tot ce-mi pică în mînă şi mă rog să nu vină ploaia să-mi ude cearşafurile proaspăt spălate. Poza e de ieri, se vede parul de pus umbrela de soare dar nu se vede o sticlă de şampanie din care am sorbit la o oră destul de fragedă, fiindcă rămăsese de cu o zi înainte şi e păcat să se piardă. Trecînd sticla de la unul la altul, eu am mărturisit că, după lupte seculare care au durat aproape un an , sînt gata să-mi depăşesc recesiunea personală şi să mă bucur de micile hobiuri: cititul de cărti de agrement, fotografiatul fără noimă şi scrisul aiurea pe blog.
[Paranteză: blogul este so last season, aproape mă înspăimînt cînd mă gîndesc că eu încă mai scriu aici texte de 400 de cuvinte despre cum am cumpărat un coşuleţ alb de paie în care să punem ziarele la toaleta de serviciu de sub scară şi îmi place că ai aşaa un sentiment de confort cînd găseşti o bogată colecţie de literatură şi publicistică la orice oră doreşti să vezi ce mai e prin lume.]
Şi că vreau să învăţ o meserie. Drept urmare, am primit cadou o maşină de cusut. Cînd mă întorc din vacanţă, vreau să mă duc la o şcoală de croitorie şi hei, dacă vreodată rămîn falită şi vine criza mai rău, execut cearşafuri, scurtez fuste, cos nasturi, montez paiete. N-am văzut în viaţa mea o maşină de cusut de aproape, am avut exact sentimentul pe care l-am avut cînd am văzut prima dată un computer: nu ştiam nici de unde se porneşte, nici ce repezintă butoanele respective, nimicnimic, am petrecut o oră jumătate citind manualul şi punînd degetele pe mosorele, răhăţele, nu ştiu termenii în română. Am avut marea bucurie! şi emoţie! să reuşesc!, după două ore, să cos primii 10 centimetri de aţă roşie pe o pijama roză veche! Aproape mi-au dat lacrimile…
Dabudabudu bubududidudida….
– I don’t care what the people may say
What the people may say about me
- Pack up your troubles get your old grin back
Don’t worry ’bout the cavalry
Z de la suZi
6 august 2010 | 9 comentarii
Dimineaţă mergeam spre staţia de autobuz pe jumătate adormită, trec pe lîngă două fete şi un băiat, la 17-18 ani rezemători de gard, deodată aud domnişoară domnişoară v-a căzut ceva! Îmi închid muzica şi mă uit în jur, tînărul mă privea cu condescendenţă, tinerele cu indiferenţă una se juca cu părul, alta îşi aprindea o ţigară.
De obicei scap şerveţele, că mă frichinesc prin buzunare, dar foarte improbabil astăzi, totuşi sînt o doamnă şi nu vreau să-mi las batistele la îndemîna oricui, deci mă întorc şi scrutez zarea “ce zici că am scăpat?” ”uite acolo jos ceva alb, acolo acolo”.
Erau mai multe obiecte albe, iar eu chef de scobit în asfalt nu prea aveam, omuleţul începuse să-şi piardă răbdarea căci doarece poanta nu prea îi ieşea, adică se baza pe mine să fiu de bună credinţă să mă întorc, să mă aplec, să iau vreun gunoi, să zic “ăsta?”, el “nu, mai încolo”, să arate vag altceva, eu să mă duc şamd, pînă se plictisea el, timp în care fetele să se distreze copios, ghinion planul nu mergea.
Dau din mînă a lehamite zic “bre faceţi miştou de mine, mersi frumos” plec mai departe. Dar fiindcă ei trebuiau să capitalizeze situaţia, indiferent cît de eşuată, domniţa care îşi mîngîia pletele mă imită zeflemitor “faceţi mişto de mine, mersi” cum fac copiii cînd o iau razna şi îngînă pe oricine, după care începe să rîdă cam ca proasta, ceea ce m-a îngrijorat, nefiind chiar ceva de să te îneci de hohoteala, îi zic părinteşte că “nu e chiar prea distractiv”, la care pe ea mai tare o apucă!, mai avea foarte puţin să se tăvălească, în timp ce dînsul mă lămureşte superior “dacă noi ne rîdem, înseamnă că e distractiv”. Argument imbatabil, zic io.
Pe urmă am scos sabia şi i-am tăiat pe toţi trei, ca Zorro.
